Sa ne cunoastem sfintii romani!

Unul dintre sfintii cinstiti mai deosebit in Biserica noastra este Sfantul Iosif cel Nou de la Partos. Fost mitropolit al Timisoarei si a toata Tara Banatului, ierarhul Iosif cel Nou a stralucit cu aureola sfinteniei inca de cand era in viata, fiind „podoaba ierarhilor, izgonitorul tuturor patimilor, izbavirea credinciosilor, lauda prea frumoasa a Timisoarei si cinstea Partosului”, asa dupa cum il numeste Acatistul inchinat lui.

Sfantul Ierarh Iosif cel Nou, Mitropolitul Timisoarei, s-a nascut pe la 1568 in orasul Raguza din Dalmatia, pe malul Marii Adriatice. Multe nu stim despre cei dintai ani ai vietii sale. Se pare ca tatal sau era stapanul unei corabii si transporta marfuri pe Adriatica, Mediterana, Marea Neagra si Dunare. Murind el devreme, tanarul Iacob – cum se numea din botez viitorul ierarh – a fost crescut de mama sa in buna cinstire de Dumnezeu.

Nemaiavand neamuri in Raguza, aceasta s-a mutat la un frate al ei care era negustor in orasul Ohrida. Aici Iacob urma invatatura cartii pana la varsta de 15 ani cand, aprins de dragostea lui Dumnezeu, isi inchina viata Mantuitorului Hrisos, intrand in manastirea Maicii Domnului din acel oras, unde continua cu invatatura si citirea cartilor sfinte. Dupa cinci ani de nevointe duhovnicesti, dornic de o viata mai retrasa, paraseste Ohrida si apuca drumul Sfantului Munte Athos. Acolo intra in manastirea Pantocrator unde, dupa o viata aspra si cu multe osteneli, in post si rugaciuni toata noaptea, incepe sa urce cu multa sarguinta treptele desavarsirii. Cu nespusa bucurile si puternic miscat de dumnezeiasca chemare, primeste tunderea in monahism, sub numele de Iosif, imbracand schima marelui si ingerescului chip.

Era in primavera vietii, cand atingea abia 21 de ani ai trairii sale. De acum, sufletul tanarului schimonah Iosif, intr-aripat cu dumnezeiescul dor, uimeste pe toti sihastrii Sfantului Munte cu desavarsita lepadare de sine, cu smerita cugetare, cu totala neagoniseala cea de buna voie si cu intreaga intelepciune. Cine poate socoti noianul nevointelor lui celor de multe feluri, asprele postiri prin care isi strunea trupul si isi intarea sufletul, lacrimile ce-i curgeau fara incetare in timpul privegherilor de toata noaptea, suspinele cele dintru adanc ale inimii, culcarile pe jos si tainica rugaciune care il rapea la cer si il unea cu Dumnezeu prin Duhul cel Preasfant, cea intru totul daruire de sine pentru dragostea de Dumnezeu si de aproapele? Intr-acest chip desavarsindu-se pe sine, noul monah a devenit cu totul strain de orice patima. Dumnezeu i-a deschis mintea intru patrunderea sfintelor Scripturi, incat ii covarsea pe toti cu intelepciunea.

Fiind smerit cu mintea si bland cu inima, Dumnezeu i-a daruit putere a cuvantului prin care misca inimile tuturor, induiosandu-le pana la lacrimi si intr-aripandu-le cu dorul cel dumnezeiesc. Pentru curatenia lui sufleteasca in inalta sfintenie la care a ajuns, Dumnezeu l-a imbracat, printre alte daruri, si cu acela al facerii de minuni. Parintii din Sfantul Munte, care sufereau de diferite boli ale firii, veneau la parintele Iosif si, prin rugaciunile lui, se tamaduiau de toata neputinta.

Ca o comoara nepretuita este purtat pe rand in manastirile Hilandar, Xiropotam, Vatoped si in alte manastiri, schituri si chili ale Sfantului Munte. Peste tot, marele duhovnic si de minuni factor, parintele Iosif este imbratisat cu caldura iar invataturile lui, pline de puterea Duhului Sfant, sunt puse la inima si pastrate cu mare scumpatate.

Fiind nevoie de un indrumator iscusit in cele duhovnicesti, dar in acelasi timp si de un bun organizator al vietii monahicesti dupa randuielile marelui Vasile, la cererea patriarhului Constantinopolului este trimis egumen pentru marea lavra a Sfantului Stefan din Adrianopol. Acolo ramane 6 ani, muncind fara preget la reorganizarea si punerea in randuiala a pravilelor duhovnicesti si regulilor vietii celei de obste.

Dupa alta bucata de vreme este pus egumen in marea lavra romaneasca Cutlumus, veche ctitorie voievodala a domnitorilor romani, incepand cu Vlaicu Voda, iar in acea vreme puternic sustinuta si inzestrata cu toate cele de trebuinta de domnitorii Matei Basarab si Vasile Lupu. Obstea monahala a manastirii Cutlumus era formata din romani nord-dunareni, moldovlahi, transilvaneni si banateni.

Si fiind incarcat de ani indelungati, cam optzeci la numar, egumenul Iosif se retrage in linistea unei chili a manastirii Vatoped, dar nu se bucura mult de aceasta liniste. Scaunul mitropolitan al Timisoarei devine vacant. Romanii banateni doresc ca mitropolit al lor pe fostul egumen al lavrei romanesti din Muntele Athos, pe Iosif, care dobandise deja faima de sfant.

Asa se face ca parintele Iosif, fara voia lui, este hirotonit arhiereu si ridicat la rangul de mitropolit al romanilor din Tara Banatului, pentru care primeste cuvenitele intariri in anul de la nasterea Domnului nostrum Iisus Hristos 1650.

In drum spre scaunul mitropolitan al Banatului, Sfantul Iosif, impreuna cu cei care il insoteau, trec Dunarea pe la Palanca. La trecerea Dunarii se zice ca s-au speriat caii de la trasura in care se afla mitropolitul si nu voiau cu nici un chip sa urce pe podul umblator. Atunci s-a coborat Sfantul Iosif din trasura si luand caii de haturi, ei indata s-au linistit si urcandu-se cu trasura pe pod, au trecut Dunarea.

Pe cand mergea Sfantul Iosif spre cetatea Timisoarei si se apropia de satul Sama (Jamul Mare), iata ca in fata lui apare o ceata de calareti turci, care au intrebat: “Cine este marele preot ghiaur care merge la Timisoara?”. La aceasta intrebare, de care s-au speriat toti insotitorii, Mitropolitul Iosif a raspuns ca el este cel cautat. Atunci mai marele cetei de calareti, aga Ismail, s-a coborat de pe cal si cu multa smerenie l-a rugat pe Mitropolit ca “in numele lui Alah si al lui Iisus” sa se intoarca la Varset, fiindca a lui cadana este de trei zile in chinurile nasterii. Si i s-a aratat in vis ingerul ei crestin si i-a spus ca pana nu va trece prin fata casei trasura preotului cel mare, care merge la Timisoara, nu-i va da Alah usurare. Si tot ingerul a spus ca sa mearga sotul ei, aga Ismail, sa-l intampine pe marele preot ghiaur in satul Sama si sa-l roage sa se intoarca la Varset. Si l-a rugat aga Ismail pe Sfantul Iosif cu multa smerenie sa se intoarca la Varset, ca ii va da orice ii va cere. Sfantul raspunse ca e gata sa-i implineasca dorirea, nu insa pentru bunuri lumesti, ci pentru a implini voia Domnului din ceruri. Intrebat daca e bine oare sa asculte de rugamintea unui pagan si sa faca voia lui, Sfantul a raspuns:

“Dumnezeu Unul este in Sfanta Treime peste toti si nimeni a cunoaste caile Lui nu s-a invrednicit, si ascultare a-I da dator este fiecare om prin gura caruia ar vorbi Domnul”.

In timp ce Mitropolitul Iosif, cufundat in rugaciune, trecea prin fata casei lui aga Ismail, sotia lui s-a usurat pe loc si a nascut un baiat, iar aga Ismail a cazut in genunchi in fata Sfantului si i-a sarutat dreapta cu lacrimi de recunostinta. Unii cred ca acest copil, facandu-se crestin si apoi calugar, a ajuns dupa aceea episcop la Caransebes, daruindu-se cu totul slujirii lui Dumnezeu.

Apropiindu-se Sfantul Iosif de cetatea Timisoarei, a fost intampinat cu mare alai. Si pe cand in dangatul clopotelor se indrepta spre biserica, iata ca a fost scos inaintea mitropolitului un olog de 20 de ani in suferinta, peste care punandu-si el mainile si cu multa umilinta rugandu-se Stapanului Hristos, indata se facu sanatos. Multimea, vazand minunea, s-a spaimantat si ingenunchind in fata lui cu lacrimi ii saruta vesmintele si marea pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta, savarsita prin alesul Sau.

Asezarea in scaun a Sfantului Iosif ca mitropolit al Banatului s-a intamplat in ziua de Sfantul Ilie a anului 1650. Si a pastorit el Biserica lui Dumnezeu din aceste tinuturi romanesti vreme de trei ani.

In acest timp a organizat Biserica, a intemeiat scoli pentru pregatirea preotilor, a inaltat sfinte altare, a cercetat manastirile si parohiile banatene, ducand mangaiere si lumina pastoritilor sai.

Pasa Fasli il iubea pe Sfantul Iosif si il respecta. Multi turci, lepadandu-se de legea lor, au primit botezul si aceasta pentru ca Sfantul Iosif ii iubea pe toti deopotriva, iar usa lui era deschisa tuturor. Blandetea, milosteniile si invataturile lui pline de foc dumnezeiesc, intr-adevar cucereau pe oricine. Deci, atat crestinii cat si musulmanii, il aveau intru mare evlavie pentru sfintenia vietii lui si pentru darul facerii de minuni cu care Dumnezeu il inzestrase.

Odata, pe cand savarsea sfanta Liturghie in ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timisoara,in ziua Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a izbucnit un mare foc in partea de apus a Timisoarei. Un vant puternic intindea parjolul cu repeziciune asupra intregului oras. Multi au pierit atunci in flacari, iar groaza ii cuprinsese pe toti. Sfantul Iosif, vazand prapadul, a iesit in fata bisericii luand cu sine Sfintele Taine si cazand cu fata la pamant si cu toata puterea sufletului sau cerand indurare lui Dumnezeu sa scape cetatea de prapad, deodata nori negri s-au ridicat dinspre miazazi intunecand tot cerul si o ploaie torentiala s-a varsat timp de mai multe ore, fara incetare, pana a stins cu totul focul nimicitor. Si Sfantul Iosif, ridicandu-si fruntea de la pamant, multumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mila ce a facut-o izbavind de moartea cea napraznica a prapadului. Apoi, mergand acasa, s-a inchis in chilia sa si timp de trei zile n-a mai iesit. Cand s-a aratat din nou in lume, pe dosul palmei lui de la mana stanga ii aparuse semnul sfintei cruci, ca si cand ar fi fost ars cu fierul inrosit. Semnul acesta a ramas pe mana Sfantului pana la sfarsitul vietii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marii Lui milostiviri.

In ziua Sfintilor Arhangheli, 8 noiembrie, mergand Mitropolitul la Partos, pentru hramul manastirii de acolo, l-au intampinat o multime de credinciosi. Dand sa intre in biserica pentru a savarsi dumnezeiasca slujba, a fost oprit de unsprezece ologi si suferinzi care ii cereau indurare.

“Nu-mi cereti mie tamaduire”, le spunea Sfantul, “ci cereti tamaduitorului de oameni, Domnului nostru Iisus Hristos, rugati-va Lui si va veti vindeca”.

Apoi, oprindu-se in mijlocul lor si punand mainile peste ei, s-a rugat si in aceeasi clipa un fior a strabatut trupurile lor istovite de suferinta si, revenindu-le puterea, s-au ridicat cu totul sanatosi. Atunci, plini de recunostinta, multumeau din suflet lui Dumnezeu si Sfantului pentru o indurare ca aceasta asupra lor.

Simtindu-se ingreunat de povara anilor si dorind a petrece viata ce-i mai ramasese in liniste, Sfantul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timisoarei, inchinoviindu-se la manastirea Partos. Trei au mai fost anii pe care i-a petrecut aici (1653-1656) intru rugaciune si faceri de bine, pana a trecut la cele vesnice.

Despre aceasta glasuieste o insemnare cu mana facuta in 1655 pe un Minei slavon din 1529 care a apartinut manastirii Sangeorz: “Aceasta carte este a domnului Mitropolit Iosif al Timisoarei la anul 1655… care de bunavoie a parasit eparhia, retragandu-se in manastirea Partos, unde a trait cativa ani si apoi s-a mutat la viata vesnica unde sfintii se odihnesc.”

Traditiile spun ca in momentul adormirii sale, clopotele manastirii au inceput sa bata singure, fara sa le traga cineva, ducand in departari trista veste. Apoi trupul neinsufletit al marelui mitropolit a fost asezat intr-un mormant zidit in naosul bisericii manastiresti, in dreptul usii de intrare care e spre miazazi. Pe lespedea ce s-a asezat deasupra, maini pioase au sapat o inscriptie care inainte cu aproape un veac se citea cu usurinta: “Sviatitel Iosifa novii bivsii Mitropolita Temisvarskii” – “Preasfintitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timisoarei”.

Era sfarsitul verii lui 1656 cand a trecut la cele vesnice la 85 de ani parintele duhovnicesc al ortodocsilor din partile Banatului. Sfantul Iosif numit de acum “cel Nou” – spre a-l deosebi de alti sfinti mai vechi cu acelasi nume – nu a incetat nici dupa moarte sa vina intr-ajutor credinciosilor, pe multi din cei care se apropiau cu rugaciuni de mormantul sau usurandu-i de necazurile si suferintele lor. Astfel, in constiinta tuturor s-a intarit din ce in ce mai mult convingerea ca a fost sfant cu adevarat.

Despre cinstirea de sfant care i s-a dat din vechime, marturiseste printre altele icoana pictata la 1782 de preotul Stefan Bogoslovici la cererea protopopului Jebelului, Ioan Suboni, si asezata pe peretele bisericii manastiresti din Partos, deasupra locului unde a fost ingropat. Pe aceasta icoana gasim scris un text slavon continand troparul inchinat Sfantului, care in romaneste se traduce precum urmeaza:

“Din tinerete te-ai supus cu totul Domnului, in rugaciuni si nevointe si in posturi, chipul bunatatii fiind. Pentru aceasta, Dumnezeu vazand osardia ta cea buna, arhiereu si pastor Bisericii Sale te-a pus. Drept aceea si dupa moarte cinstit trupul tau intreg si nestricat s-a pastrat. Sfinte Iosife, roaga-te lui Hristos Dumnezeu sa daruiasca iertare celor ce cu credinta si cu dragoste savarsesc sfanta pomenirea ta”.

Cu adevarat multe minuni s-au savarsit la mormantul Sfantului. Se stie ca fostul jude al Timisoarei, Marcu Mutiu, s-a tamaduit de boala venind sa se roage aici. Drept multumire pentru aceasta, el a zidit, in anul 1750, alaturi de vechea biserica manastireasca, o alta, noua, mai mare si mai trainica.

Mai mult decat atat insa, fostul mitropolit al Timisoarei intra statornic in constiinta credinciosilor banateni, el fiind invocat in orice imprejurare deosebita a vietii lor. Cand, bunaoara, un anume Peici intreprinde in anul 1749 o calatorie la Ierusalim, el se aseaza sub protectia Sfantului si daruieste manastirii Partos o Evanghelie pe care la 30 mai 1749 noteaza: “Aceasta sfanta carte trebuincioasa pentru suflet, asa numita Evanghelie, o depun azi eu pacatosul robul lui Dumnezeu, numit Hagi Peici, la manastirea Partos unde este asezat trupul Sfantului vladica Iosif, cu hramul Sfantului Arhanghel Mihail, pentru binele nostru, pentru calatoria fericita spre mare acetate Ierusalim. O daruiesc manastirii sus-amintite pentru sufletul raposatilor Nedelcu, Maria, Matei, Maria, Gligorie, Ioachim, Marta, pentru amintire vesnica”. Evanghelia, provenind de la biserica din Giera, se afla acum la biblioteca Episcopiei ortodoxe sarbe dinTimisoara.

Sirul credinciosilor din departari, veniti in pelerinaj la praznicul hramului, nu s-a intrerupt niciodata; ei vin, fara incetare, ca sa-si gaseasca linistea izvorata din credinta in puterea binefacatoare a rugaciunii. Din daniile lor, la Partos, s-au pastrat icoanele data de Traila Lupu in 1827, de Miuta si Erdelean si Penticostarul daruit de Iacobici: “Acest Penticostar l-a cumparat Dimitrie Iacobici din Ciacova fiind intr-o mare nevoie. Atunci si-au pus toata nadejdea in Dumnezeu, in Mantuitorul Iisus Hristos si in Sfantul Iosif si facandu-se rugaciuni, s-a mantuit cel mai de sus. 19 mai 1870.”

Tinand seama de viata si petrecerea cuviosului Mitropolit Iosif si stabilindu-se fara putinta de tagada ca el a stralucit ca un adevarat vas ales al Domnului prin credinta curata si ca a lasat in urma lui mireasma sfinteniei, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotarat la 28 februarie 1950 sa-l aseze in ceata sfintilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecarui an pentru cinstirea lui cu toata cuviinta. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Iosif cel Nou de la Partos s-a facut duminica, 7 octombrie 1956, dupa ce, din vreme, moastele sale au fost aduse de la manastirea Partos si asezate in catedrala mitropolitana din Timisoara.

La 20 iunie 1992 Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a decis generalizarea cultului Sfantului Iosif cel Nou in tot cuprinsul Patriarhiei Romane.

In anul 1997 Sfantul Sinod l-a desemnat pe Sfantul Iosif cel Nou de la Partos ca ocrotitor al pompierilor militari din tara noastra, avand in vedere minunea salvarii Timisoarei de la un cumplit incendiu. Astfel, el este sarbatorit in fiecare an de catre formatiile de pompieri odata cu Ziua pompierilor militari – 13 septembrie.

eu am simtit din plin ajutorul Sfantului,sfatuiesc pe oricine are ocazia sa se inchine moastelor sale sa nu o piarda,va simti mult ajutorul sau,dar si cei care nu reusesc sa ajunga pana la racla sa ii pot cere ajutorul ca Sfantul stie credinta fiecaruia si ne asteapta cu drag,un simplu gand inaltat catre acest sfant ne aduce pace si liniste.


Acatistul Sfantului Iosif cel Nou de la Partos http://www.crestinortodox.ro/acatist...tos-67110.html

last edit:sursa articolului e http://www.razbointrucuvant.ro/2012/...ropar-stihiri/

[glykys]

Astazi, 26 decembrie, l-am sarbatorit si pe Sfantul Nicodim de la Tismana -

[SIZE=2]În secolul al XIV-lea a apărut în Biserica Ortodoxă – îndeosebi la Muntele Athos, în Grecia de astăzi – o mişcare de renaştere teologică-spirituală numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia-linişte), care cerea retragerea totală a călugărului de lume, meditaţie în tăcere şi rostirea neîncetată a “rugăciunii lui Iisus” sau “a inimii”: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. De la Muntele Athos spiritualitatea isihastă s-a răspândit şi în mănăstirile din Bulgaria, Serbia, Rusia şi ţările româneşti. Unul din reprezentanţii de frunte ai isihasmului pe pământul românesc a fost Sfântul Nicodim de la Tismana.[/SIZE] [SIZE=2] Se cunosc foarte puţine date în legătură cu originea, copilăria, tinereţea şi întreaga viaţă a lui Nicodim până la venirea în Ţara Românească. Istoricii l-au socotit grec de origine sau grec după tată şi sârb după mamă, chiar înrudit cu familia cneazului Lazăr al Serbiei şi a domnului Ţării Româneşti Nicolae Alexandru Basarab. Unii, între care şi marele cărturar Nicolae Iorga, susţin că s-a născut în anul 1320 într-o familie de binecredincioşi macedo-români, la Prilep, în sudul Serbiei. Aşa se explică de ce a venit în părţile noastre şi a fost atât de mult legat sufleteşte de poporul român. Cunoscând câţiva călugări de la Muntele Athos, a plecat cu ei în ascuns şi a fost primit ca “frate” la Mănăstirea Hilandar. Noul ucenic al Athosului învaţă aici temeinic limbile greacă şi slavonă, dar culege şi multe învăţături din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti. Credinţa, dragostea faţă de semeni, râvna spre cele bune şi folositoare, smerenia, posturile şi rugăciunea neîncetată, l-au făcut cunoscut tuturor, astfel încât după trei ani de ucenicie a primit îngerescul chip al călugăriei şi numele Nicodim. A fost hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp preot ieromonah. După trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul mănăstirii l-a ales în fruntea obştii de la Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neîntrecut gospodar şi bun îndrumător al călugărilor, ostenind zi şi noapte alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc. Ca egumen al Mănăstirii Hilandar, Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi cu frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Era un dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc. De aceea, mulţi sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.[/SIZE]
[SIZE=2] În urma unei descoperiri dumnezeieşti, cuviosul Nicodim a plecat de la Muntele Athos şi a venit în sudul Dunării, aproape de Vidin. Împreună cu ucenicii care s-au strâns în jurul lui, a ridicat o bisericuţă cu hramul Sfânta Treime. Tradiţia populară sârbească îi atribuie şi întemeierea mănăstirilor Vratna şi Mânăstăriţa, în regiunea Craina. La scurt timp această regiune a fost ocupată, pentru câţiva ani, de regele Ungariei Ludovic cel Mare, începându-se de îndată şi o puternică lucrare de răspândire a catolicismului. În aceste împrejurări, în anul 1364 cuviosul Nicodim a trecut în nordul Dunării, pe pământ românesc. Se statorniceşte pe valea râului Vodiţa unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări valahi. Cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi al sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi o biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa devine un centru de apărare ortodoxă la frontiera cu statul maghiar catolic. Cea mai veche menţiune despre prezenţa lui Nicodim în Ţara Românească se face într-un hrisov al domnitorului Vladislav (Vlaicu) Vodă din anul 1372 prin care oferea o seamă de danii Mănăstirii Vodiţa, zidită şi zugrăvită din îndemnul lui Nicodim, “cu munca sa şi a fraţilor” şi cu cheltuiala domnitorului. Prin acest hrisov mănăstirea era înzestrată cu mai multe sate, veşminte, vase liturgice şi scutită de anumite dări către domnie. Se rânduia apoi ca mănăstirea să devină o “samovlastie”, adică o ctitorie de sine stătătoare, scoasă de sub orice putere din afară, fiind condusă numai de propriul ei sobor, rânduială adusă de cuviosul Nicodim de la Athos: "după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ". [/SIZE]
[SIZE=2] În timpul şederii la Vodiţa, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, au ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Patriarhul Filotei a acordat atunci cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit cu dreptul de a sfinţi biserici, precum şi părticele din moaştele Sfinţilor Ignatie Teoforul, Ioan Gură de Aur şi ale mucenicului Teofil, care se păstrează şi azi ca odoare de mare preţ la Mănăstirea Tismana.[/SIZE]
[SIZE=2] Cuviosul Nicodim nu a rămas mult timp în liniştea Mănăstirii Vodiţa. Încă înainte de anul 1376 ţinutul Severinului în care era situată mănăstirea, a fost ocupat de regatul maghiar. În aceste împrejurări, a pornit în căutarea unui loc mai potrivit pentru a ridica un nou aşezământ de viaţă călugărească. Acest loc a fost găsit în părtile de nord ale Olteniei, pe valea pârâului Tismana, la poalele munţilor, unde se nevoiau încă de la începutul secolului al XIV-lea mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului. Pe locul numit "Cascade", Cuviosul Nicodim ridică Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram. Datorită felului în care şi-a îndeplinit misiunea încredinţată la Constantinopol, s-a bucurat acum şi de ajutoare materiale din partea cneazului Lazăr al Serbiei. Lucrările de zidire ale Mănăstirii Tismana au durat mai mulţi ani sub domnitorii Radu I (1377-1383) şi Dan I (1383-1386) care au şi oferit danii. În anii 1383-1384 Severinul a reintrat în stăpânirea Ţării Româneşti, cuviosul Nicodim putând astfel să preia şi conducerea Mănăstirii Vodiţa, cârmuindu-le cu vrednicie până la moarte. Domnitorul Ţării Româneşti Mircea cel Mare (1386-1418) a făcut mai multe danii în bani şi moşii mănăstirilor Vodiţa şi Tismana. Cuviosul Nicodim “sfetnicul lui Mircea întru cele dumnezeieşti” a fost cel care l-a sfătuit să ridice Mănăstirea Cozia. Se ştie din izvoare certe că “Nicodim sfinţitul” a fost duhovnicul lui Mircea încă din tinereţe şi că mai târziu, când Mircea a ajuns domn, “îl lua adesea pe Nicodim cu dânsul”. Mănăstirea Cozia a fost târnosită de însuşi Nicodim al cărui chip este zugrăvit în partea de sud a pronaosului. Ca mănăstire, Cozia s-a organizat sub directa supraveghere a lui Nicodim de la Tismana. El numeşte cel dintâi stareţ cunoscut din documente, Ieromonahul Chir Gavriil, fără îndoială un ucenic al său. [/SIZE]
[SIZE=2] La sfârşitul secolului al XIV-lea, împreună cu câţiva ucenici, Cuviosul Nicodim întemeiază pe Valea Jiului Mănăstirea Vişina cu hramul Sfânta Treime. Ajutat de Mircea Cel Mare, în anul 1400 întemeiază în ţinutul Hunedoarei Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, cu acelaşi hram.[/SIZE]
[SIZE=2] Există şi date privitoare la activitatea cultural-teologică a lui Nicodim. Este vorba de o corespondenţă pe care a purtat-o cu patriarhul Eftimie de la Târnovo - Bulgaria, pe care unii istorici îl socotesc vlah sud-dunărean. Era un teolog cunoscut şi foarte apreciat în ţările ortodoxe, mulţi ierarhi şi teologi cerându-i lămuriri în probleme dogmatice şi morale. S-au păstrat două scrisori ale acestui patriarh către Nicodim de la Tismana: în prima îi răspundea la şase întrebări adresate în legătură cu îngerii, iar în a doua îi dădea lămuriri cu privire la curăţia morală a celor ce doreau să primească Taina Preoţiei. Din cercetarea întrebărilor puse de cuviosul Nicodim reiese ca el n-a fost numai un bun organizator al vieţii călugăreşti, ci şi un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi, un călugăr dornic să cunoască şi să adâncească problemele teologice. În anii 1404-1405 cuviosul Nicodim a caligrafiat pe pergament un frumos Tetraevanghel în limba slavă bisericească, fiind primul manuscris cu dată sigură scris pe teritoriul ţării noastre. Este un manuscris de o mare frumuseţe artistică, cu multe podoabe (frontispicii, iniţiale, titluri cu litere aurite), cu o ferecatură în argint pe care sunt redate Răstignirea şi Învierea Domnului. Se crede că acest frumos manuscris a fost copiat la Mănăstirea Prislop, din părtile Haţegului, unde se retrăsese în dorinţa de a trăi în şi mai mare singurătate.[/SIZE]

[glykys]

Încă din timpul vieţii cuviosul Nicodim a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni. Se ştie de trecerea lui şi a ierodiaconului său, îmbrăcaţi în odăjdii, prin foc, fără ca acesta să se atingă de ei; de vindecarea unei tinere, rudă cu regele Sigismund al Ungariei, stăpânită de un duh necurat şi de alte fapte minunate. Pentru toate acestea dreptcredincioşii creştini l-au socotit sfânt încă din timpul vieţii. În tradiţia mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau de îndată ce ajungeau la Tismana, alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvîntarea Cuviosului sau numai cât se atingeau de rasa lui. [/SIZE]
[SIZE=2] La bătrâneţe, Sfântul Nicodim încredinţează grija mănăstirilor Vodiţa şi Tismana ucenicului său ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii care se păstrează şi astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai Duminica şi la praznice cobora din peşteră în mănăstire şi săvârşea Sfânta Liturghie, apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.
Pentru ultima oară este pomenit în viaţă la 23 noiembrie 1406 la Tismana, când Mircea Voda cel Mare a dat un nou hrisov mănăstirii şi “părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim”. Peste o lună, la 26 decembrie 1406, cuviosul Nicodim a fost chemat de Domnul la Sine. A fost îngropat în mormântul dinainte pregătit în apropierea bisericii Mănăstirii Tismana. Îndată după moarte la mormântul său s-au petrecut fapte minunate, mai ales vindecări de boli, semn că Dumnezeu îl învrednicise cu cununile sfinţeniei. Cuvioşii călugări din obştea Tismanei au scos moaştele şi le-au pus într-o raclă care a fost aşezată cu cinste în biserica mănăstirii. Tradiţia spune că, după mai mulţi ani, fiind în primejdie de a fi luate şi mutate la Bucureşti, Sfântul Nicodim s-a arătat în vis unui călugăr, apoi egumenului, poruncindu-le să-i ascundă moaştele, lăsând numai un deget de la mână pentru mângâierea credincioşilor. Ele au fost ascunse în locuri tainice, dar cu timpul li s-a pierdut urma, astfel încât astăzi nu se ştie unde sunt. La Mănăstirea Tismana se mai păstrează doar degetul şi o cruce de plumb, un epitrahil şi o bederniţă care i-au aparţinut.[/SIZE]
[SIZE=2] [/SIZE]
[SIZE=2] Sfântul Nicodim rămâne, îndeosebi pentru noi, credincioşii români, o adevarată pildă de trăire duhovnicească, un mare apărător al credinţei ortodoxe, un înnoitor al vieţii călugăreşti pe pământul românesc. Pentru toate acestea se cuvine să-l cinstim şi să vizităm mănăstirile ctitorite de el la Vodiţa şi mai ales la Tismana şi să-l rugăm: “Sfinte prea cuvioase părinte Nicodime, primind a noastră umilă rugăciune, mijloceşte nouă mila Celui prea înalt. Izbăveşte-ne cu folosinţa ta, prea fericite, de relele ce vin asupra noastră, ca neîncetat să te slăvim. Roagă-te Stăpânului pentru noi nevrednicii, să ierte greşalele noastre şi să ne dea dragoste curată şi putere a face tot binele spre slava prea Sfântului Său nume”. (Din rugăciunea de la Acatistul Sfântului Nicodim).[/SIZE]




[SIZE=2][SIZE=2]http://www.manastirea-tismana.go.ro/sfNicodim-viata.htm[/SIZE][/SIZE]

[Ekaterina]

Sfantul Cuvios Ioanichie Schimonahul este unul din cei mai renumiti sihastri ce s-a nevoit pe Valea Chiliilor in primele decenii ale secolului al XVII-lea. Se crede ca acesta era cu metania din Manastirea Cetatuia Negru Voda de alaturi, unde s-a nevoit la sfarsitul secolului al XVI-lea.

Ravnind fericitei vieti pustnicesti si arzand pentru dragostea lui Hristos, Sfantul Ioanichie a trait in pestera sa mai bine de 30 de ani, vreme in care acesta nu a vazut chip de om, numai ucenicul sau aducandu-i paine si apa, o data pe saptamana.

Din pricina inaccesibilitatii locului, ucenicul ii dadea hrana coborand-o, pana la gura pesterii, intr-un cos legat cu sfoara. Tot prin ucenicul sau credincios, egumenul de la Manastirea Negru Voda din Campulung ii trimitea, din cand in cand, Sfinte Taine spre Impartasire.

Cum s-a nevoit acolo schimonahul Ioanichie, cate ispite a rabdat si la ce masura duhovniceasca a ajuns, singur Dumnezeu stie. Sfantul Ioanichie, in urma marilor sale nevointe pentru Hristos, si-a cunoscut din-nainte sfarsitul sau, astfel incat, si-a sapat singur mormantul in pestera in care a vietuit. Apoi, culcandu-se in mormant, si-a dat sufletul in mainile Domnului.. iar pestera a ramas parasita vreme prea indelungata.

Cu trecerea anilor, numele Sfantului Cuvios Ioanichie s-a uitat, iar pestera lui s-a parasit din cauza muntelui abrupt. In primele decenii ale secolului al XX-lea, coborandu-se egumenul schitului cu o franghie in pestera, a descoperit osemintele intregi ale acestui mare sihastru, asezate cu bunacuviinta in fundul pesterii. Erau galbene, binemirositoare si acoperite cu o panza de paianjen. Deasupra mormantului erau sapate in piatra aceste cuvinte: "Ioanichie Schimonah, 1638".

http://www.crestinortodox.ro/sfinti/...uia-73086.html