Cum iti este viata asa iti este fata!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Demetrius

Vorbind despre mana eu spun ca nu are par(in palma), iar tu spui ca are (pe dosul palmei). Cine are dreptate? Nici nu ma intereseaza, dar, daca intamplarea pe care v-am transmis-o(de la Radio Romania) e adevarata, si nimeni nu are niciun interes sa minta, atunci chiar Franz Joseph Gall te contrazice, pentru ca (n-o sa-ti vina a crede!), desi "oasele nu pot determina duhul omului", ele sunt categoric determinate de duh.

Bine, bine, cum doresti. Daca asa iti place sa crezi...

[Yasmina]

Cand facem referiri la fata,inseamna ca vb defapt despre mimica.
Daca caracteristicile osoase si trasaturile se stabilesc la fecundare,totusi mimica persoanei se schimba in functie de emotiile si sentimentele pe care le traieste,aparand asa zisele riduri de expresie. Poti recunoaste o persoana vesela care zambeste mult,de una cu o fata rigida sau de una melancolica.Sau o persoana umila,smerita de alta aroganta.

Nu contest lucrarile de frenologie,totusi acolo,presiunea se pune pe cavitatea osoasa a craniului care adapostete creierul,iar batalia se duce mai mult pe calitatile intelectuale ale persoanei,in functie de marimea,forma craniului,protuberanta sau tesitura fruntii.Am putea spune,cum iti este craniul asa iti va fi si viata!
Dar,fata este una iar craniul alta.Pe aceiasi forma de craniu,se pot combina diferit mai multe forme de nas,buze,obraji si ochi,ducand la cu totul alte rezultate.

Din ce am observat în viaţă până acum am ajuns la părerea că fizionomia este înşelătoare, că suntem înclinaţi să atribuim calităţi pe care nu le au persoanelor frumoase şi defecte celor cu chipuri mai puţin armonioase. De aceea, nu mă opresc la suprafaţă, interesându-mă mai mult cum gândeşte, cum trăieşte şi ce face un om pe care încep să-l cunosc; cum îi este sufletul. Şi dacă sufletul îi este frumos, încep să-i văd şi pe chip, în ochi, adevărata frumuseţe.

Cred că timpul e cel care contează aici, iar felul în care-şi pune amprenta pe chipul unui om depinde de viaţa pe care a dus-o, de caracterul pe care şi l-a format, de calităţile şi virtuţile lucrate, sau nu, în toată viaţa.
Era o vorbă, nu mai ţin minte a cui: La 20 de ani ai chipul pe care ţi l-a dat Dumnezeu; la 60 (să zicem), cel pe care-l meriţi.

Aşa îmi explic frumuseţea pe care ajung s-o aibă bătrânii îmbunătăţiţi, de la care vine şi numele de călugăr (kalogeron - bătrân frumos). Sau cea pe care o câştigă bunicii şi bunicile noastre care s-au obişnuit, o viaţă întreagă, să trăiască pentru copii şi nepoţi, să dăruiască, să fie buni.