"Adevarata stiinta duce la credinta"

[catalin2]

Alexandros Kalomiros, care e punctul de reper in toate cartile citate despre evolutionismul teist a scris o carte in sensul asta in 1974. Dar cine este acesta?
Este un doctor, cunoscut in principal pentru cartea sa impotriva ecumenismului "despre falsa unire", scrisa in 1964. Peste doar un an are loc ridicarea anatemelor si Kalomiros cu familia trece la stilistii greci. Cartea despre evolutionismul teist o scrie cand era la acestia. La scurt timp are o disputa cu acestia si ramane doar o biserica fara episcopi si fara comuniune cu cineva. Prin 1979-1980 intra in ROCOR, de aceea are loc dialogul cu Parintele Serafim si Puhalo. Dar in 1986 ROCOR rupe legatura si iar ramane parohia singura, pana la moartea dr. Kalomiros. Practic dr. Kalomiros la sfarsit nu era in comuniune cu nimeni, era doar o biserica fara episcop, fara ierarhie, nimic.

[ioanna]

,,Ştiinţa ia o lacrimă de mamă si o defineşte în termenii structurii ei fizice: atâta apă, atâta sare etc.; dar este oare aceasta definiţia exactă a unei lacrimi ? Religia spune că există şi alte realităţi, idei, valori, sensuri, care folosesc drept vehicul structura fizică a acestei lumi. Deci, pentru a da o definiţie exactă lacrimii, trebuie să luăm în atenţie răspunsurile ambelor discipline.” E. Stanley Jones

O anumită legatură, un anumit raport între teologie şi ştiinţă a existat intotdeauna, putem spune prin urmare că ne situăm aici în interiorul categoriei postulatului, indiferent dacă cei implicaţi, din vechime sau de azi -chiar şi aceia care mai văd cele două domenii ale cunoaşterii ca fiind total independente- acceptă sau nu acest lucru.

Un prim motiv îl constituie aptitudinea de "căutător" a omului, de spirit neliniştit, cu care a fost daruit în cele mai intime structuri ale sufletului său. Numai astfel omul a putut şi poate în continuare să işi sporească virtuţile, în strădaniile sale de asemanare cu Dumnezeu, Creatorul lui.

Al doilea motiv -şi nu ultimul- îl gasim în faptul că ambele discipline sunt circumscrise în abordarea cunoaşterii umane de cunoaşterea însăşi, iar delimitarea, graniţa dintre ele fiind foarte fină, omul a depăşit-o cu uşurinţă,mai ales la modul mental :omul transcede,cum a făcut-o întotdeauna,de la ontic la divinitate. Asistăm aşadar la dualitatea : om de ştiintă cu preocupări în sfera religiei şi invers, teolog cu preocupări în sfera ştiinţei.

Modelul unităţii cunoaşterii este acceptat astăzi şi de oamenii de ştiinţă din întreaga lume, nu numai de teologi, deoarece aceştia îşi dau seama de faptul că realitatăţi sunt mai multe, însă sunt circumscrise de un adevăr unic, adică adevărul ştiinţei şi cel al lui Dumnezeu trebuie să coincidă la un moment dat. Dar ştiinţele sunt fragmentare şi fragmentabile, avănd fiecare competenţe din ce în ce mai limitate, iar micro-adevărurile sunt greu de descoperit uneori, dar încă de coroborat.

Privind problema din perspectivă didactică, istoria ne furnizează nenumărate mărturii ale comunicarii dintre ştiinţă si religie. Şcolile crestine renumite din Alexandria, Antiohia îi instruiau pe catehumeni în doua cicluri, profan (ştiinţific) si creştin, iar în şcolile laice (Atena),dascălii îi învăţau şi despre suflet, adevăr, cer, bine, rău, nemurire, virtute.

Privind raportul teologie-ştiinţă din perspectivă istorică, nu neapărat cronologică, o categorie sintetică o reprezintă concordismul, în viziunea căruia trebuie să existe un „acord perfect”, o simetrie, o reflexie ca în oglindă, între explicaţiile bibliei şi cele ale ştiinţelor. Acest tip de relaţie s-a practicat de la Fer. Augustin încoace. Dacă în vechime diverşi autori au încercat să pună în concordanţă existenţa şi nemurirea sufletului cu matematica, în timpurile moderne s-a încercat etapizarea celor 7 zile din Facerea cap.1 şi2, în perioade geologice, apoi teoria Big Bang-ului a fost asimilată momentului când Dumnezeu a rostit cuvintele „Să fie lumină !”.

Teologul britanic Michael Buckley demonstrează într-un studiu că tocmai tentativa unor savanţi –eşuată în final- de a demonstra fundamentul raţional al credinţei, bazându-se pe ştiinţele naturale, a dus la „coruperea” credinţei religioase; oameni de ştiină redutabili, amintiţi anterior în cap.2 (Copernic, Galilei, Kepler, Newton, dar şi Descartes),s-au hazardat să explice prin experimentele lor, diferite fenomene relatate de Biblie (spre exemplu fenomenul legării apelor de către Dumnezeu, fenomenele de la Facerea lumii, fenomenul „steaua Bethleemului” sau cel al opririi Soarelui pe cer). Ştiinţa nu s-a putut însă constitui în furnizorul bazelor religiei. Faptul că rezultatele ştiinţei nu au concordat perfect cu textele biblice, au făcut ca Biserica să asocieze cercetarea ştiinţifică cu ateismul şi asta pe durata câtorva secole.

Un al doilea tip de relaţie teologie-ştiinţă îl reprezintă compromisul, materializat prin apropierea epistemologică dintre categoriile biblice şi ştiinţifice, ca de pildă între „nimic” şi „vid”. Dar paralelismul din exemplul enunţat este ambiguu şi confuz, deoarece mistagogia creştină consacră vidului atributul de transcendenţă totală a divinităţii, de izvor al existenţei, iar în faţa acestuia omul este un nimic, care tinde să se adape din acest izvor, călăuzit fiind de Hristos.

Un al treilea tip de relaţie teologie-ştiinţă este definit de termenul complementaritate, adică de completare reciprocă. Astfel, dacă ştiinţa ne arată cum este definit cerul, teologia ne spune ce trebuie să facem în calea noastră spre cer. Teologii creştini consideră ştiinţa „ca valoroasă, dar nu ca valoare ultimă, ca fiind competentă, dar nu cu competenţă absolută; ca fiind o parte a vieţii, dar nu totul pentru viaţa umană; ca fiind umană, dar nu cea mai înaltă vocaţie umană; ca una care rezolvă probleme, dar nu cea mai importantă problemă a vieţii umane, care este Dumnezeu. Prin Dumnezeu, alienarea umană este anulată”. S-a făcut, în sfârsit, un pas important pe calea dialogului, a apropierii şi reconcilierii teologiei şi ştiinţei.

Al patrulea tip de relaţie teologie-ştiinţă, cel mai potrivit şi mai productiv, adaptat perioadei actuale, este dialogul, despre care vom vorbi pe larg în ultima parte a studiului.

Revenind la perspectiva istorică asupra relaţiei dintre ştiinţă şi religie, facem câteva observaţii foarte importante. După încetarea persecuţiilor din Evul Mediu occidental, în timpul Renaşterii şi mai ales a Iluminismului, între cele două domenii se producea o adevărată ruptură. Iluminismul proclama atunci suveranitatea ordinii naturale, scolasticii vremii eliminau cu brutalitate prezenţa lui Dumnezeu în lume, respingeau implicarea teologiei în „afacerile” ştiinţei. Nu după mult timp ştiinţa se radicaliza, prin apariţia curentului pozitivist întemeiat de filosoful August Comte, în ideile căruia activitatea ştiinţifică bazată pe experienţe, pe fapte „pozitive” deci, devenea atotputernică, fără drept de apel, iar antropocentrismul începea să se dezvolte, alimentat fiind şi de orgoliul nemăsurat al adepţilor lui; conform acestei teorii, omul devine cantonat în lumea terestră, trăieşte doar prin senzaţii şi trăiri subiective, fără a mai concepe existenţa unei realităţi obiective şi fără a mai încerca reflectarea acelei realităţi în conştiinţa sa. Poate din acest motiv, Paul Tournier, om de ştiinţă francez din timpul nostru, ne dă soluţia sa pentru învingerea violenţei din noi şi din afara noastră, prin trecerea de la concepţia antropocentrică la cea teocentrică, motivând că numai Dumnezeu ne poate ajuta în acest demers. Antropocentrismul era de fapt o teorie despre omul de tip nou –preluată în sec. al XIX-lea de ideologia marxistă şi dezvoltată apoi în ţările blocului comunist la nivel de ideologie de stat- om care, crezându-se înzestrat cu posibilităţi nelimitate şi totală autonomie faţă de divinitate, îşi închipuie că nu mai are nevoie de Dumnezeu.

În sec. al XIX-lea, din sânul pozitivismului apare o doctrină şi mai radicală, scientismul, care absolutizează puterea şi rolul ştiinţei în cunoaştere şi în viaţa socială, negând complet implicarea teologiei şi a metafizicii; în opinia adepţilor acestui curent filosofic, ştiinţa poate rezolva singură orice problemă. Ajungându-se în acest punct, se putea crede că nici o conciliere între teologie şi ştiinţă nu mai era posibilă.

Dar cu cât ne vom apropia de mijlocul sec. al XX-lea, vom vedea că adevărata teologie nu poate intra în conflict cu adevărata ştiinţă, numai pseudo-teologia cu pseudo-ştiinţa, iar conflictele pot aparea fie din ignoranţă, din păcatul mândriei, sau din dorinţa de originalitate cu orice preţ.

O notă distinctă şi cu conotaţii atipice o reprezintă perioada comunistă a ţărilor din Estul Europei. Chiar dacă durata ei nu a fost foarte mare, teologia şi ştiinţa au avut încă de la început relaţii antagoniste şi conflictuale în diferite grade, comunismul manifestându-se din acest punct de vedere ca un adevărat Ev Mediu modern, răsturnat: credincioşii şi preoţii au fost, de data aceasta, cei persecutaţi sau ucişi pentru „vina” de a nu fi fost de acord cu doctrina ateistă şi de a-şi fi păstrat credinţa, nenumărate biserici desfiinţate sau dărâmate, aceasta a fost în câteva cuvinte „lucrarea spirituală” a comunismului. Alimentate de tezele ateist-materialiste ale lui Marx şi Engels, state întregi şi-au proclamat „suveranitatea” faţă de credinţa în Dumnezeu, iar Biserica a fost redusă la o simplă instituţie, aservită ţelului suprem: construirea omului de tip nou, împlinit din punct de vedere raţional, însă golit din punct de vedere spiritual. Conceput ca un sistem totalitar, egalitarist şi închis, chiar dacă a rezistat o perioadă de timp, comunismul nu a corespuns nevoilor şi aspiraţiilor spirituale umane şi nici măcar a celor materiale. Eliberarea din această „colivie” a spiritului, a dovedit încă o dată faptul că omul doreşte şi este capabil să-şi manifeste liber şi deschis credinţa, în comuniune cu Dumnezeu, ca fundament ontologic al său, iar pentru acest deziderat nimeni şi nimic nu-i poate sta împotrivă.

În continuare vom expune evoluţia raportului teologie-ştiinţă în ultimele 3 secole, de la conflict la deschidere reciprocă şi dialog. În acest sens, se pot evidenţia, gradual, 4 etape (modele) distincte:
- etapa I-a (sec. XVII-XVIII): apariţia ateismului modern:
- etapa a II-a (sec. al XIX): anticlericalismul occidental;
- etapa a III-a (deceniile 1-6 ale sec. al XX-lea): deşteptarea interesului pentru ştiinţa modernă;
- etapa a IV-a: poziţia actuală a Bisericii faţă de ştiinţă, dialogul.

[ioanna]

În anul 1987 se consumă un alt moment important al dialogului. Cu ocazia aniversării tricentenarului operei capitale a lui Newton, in mesajul său, papa Ioan Paul II transmite întregii lumi ştiinţifice următoarele : „ştiinţa nu poate să fie folosită în mod simplist ca bază raţională pentru credinţa religioasă, nici nu poate fi considerată prin natura ei atee sau în contrast cu credinţa în Dumnezeu: creştinismul are în sine însuşi izvorul propriei justificări şi legitimări, deci nu pretinde să-şi facă propria apologie sprijinindu-se sumar pe ştiinţă. În timp ce religia şi ştiinţa pot şi trebuie să se susţină reciproc, ca dimensiuni distincte ale comunei culturi umane, nici una dintre cele două nu ar trebui să pretindă să fie o presupunere absolut necesară pentru cealaltă. Astăzi avem o oportunitate fără precedent de a stabili un raport interactiv comun, în care fiecare disciplină îşi conservă propria integritate, rămânând totuşi deschisă faţă de descoperirile şi intuiţiile altora. Ştiinţa, de fapt, se dezvoltă mai bine când conceptele şi concluziile sale sunt integrate în cultura umană generală şi în interesele ei pentru descoperirea sensului şi a valorii ultime a realităţii”.

Câteva idei, măiestrit argumentate, sunt de o importanţă crucială şi jalonează direcţiile viitoare de dialog:
1) abandonarea abordării concordiste în analiza fenomenelor şi textelor, mesajul de mai sus reprezentând o lovitură fatală data adepţilor acestui curent;
2) abandonarea ideii conform căreia ştiinţa este atee;
3) recunoaşterea –dacă mai era necesar- a autonomiei celor două domenii distincte,componente ale unicei culturi umane;
4) deschiderea orizontului de interacţiune dintre religie şi ştiinţă, bazată pe deschiderea fiecăreia faţă de descoperirile şi intuiţiile celelaltei părţi, pe sprijin reciproc, dar şi pe conservarea integrităţii proprii.

Întrezărirea unei noi etape în istoria relaţiei teologie-ştiinţă, trecerea de la etapa dialogului la cea a interacţiunii reciproce, este o viziune curajoasă şi de mare perspectivă.

Un sociolog italian, Pierpaolo Donati, a efectuat o cercetare interesantă în mediul occidental, iar rezultatele sunt publicate în lucrarea sa „Ştiinţele sociale şi gândirea creştină în faţa societăţii contemporane”. Sunt menţionate aici patru contraargumente împotriva validităţii unei gândiri sociale creştine –ca ghid etic în societate- şi trei modalităţi prin care comunitatea creştină poate elimina distanţa ce o separă de spiritul secular actual.

Trăsăturile imputate gândirii sociale creştine sunt, în opinia sa:
1) anacronismul, caracterizat prin necorespondenţa dintre structura societăţii
prezente şi viitoare şi tradiţia creştină milenară (antichitatea creştină),
2) anistoricitatea, care constă în discrepanţa dintre caracterul nedemonstrabil -cu metode obişnuite- fix şi imobil al gândirii creştine şi faptele empirice, impulsurile de emancipare şi de eliberare ale omului postmodern,
3) statutul utopic şi abstract, identificat prin faptul că principiile enunţate nu pot fi realizate imediat, neapărat şi într-un loc anume, ceea ce le face neatrăgătoare pentru majoritate,
4) autoritarismul, manifestat prin impunerea unor norme „de tip arhaic şi extern, incompatibile cu conştiinţa omului modern”, oferind constrângeri etice ce nu corespund nevoilor, dorinţelor şi opţiunilor sociale care dau garanţia dinamicii progresului).

Demersul propus de autorul studiului, rezidă în integrarea societăţii creştine în realitatea cotidiană, fără însă a aduce vreo atingere conţinutului sacru al acesteia

Există aşadar eforturi de recuperare a omului ca rod al dialogului comun teologie-ştiinţă, în speţă a sufletului individual uman, din perspectivă social-religioasă; ştiinţa urmăreşte şi aici nobila cale şi misiune a religiei. Atât în Orient, cât şi în Occident, preocuparea se găseşte în stadiu avansat, sub raport interinstituţional. Amintim doar câteva dintre aceste preocupări, care demonstrează deschiderea de care este capabilă Biserica.

În ţara noastră institutele teologice au înfiinţat, găzduiesc şi încurajează activitatea unor grupuri inter şi transdisciplinare participante la dialogul ştiinţă-teologie. Un asemenea pol de dialog – coordonat de Pr. Prof. Dr. Ioan Chirilă şi funcţionând în cadrul Asociaţiei pentru Dialogul dintre Ştiinţă şi Teologie din Romania- alcătuit din cadre didactice, cercetători şi studenţi din diverse domenii, este găzduit de Facultatea de Teologie Ortodoxă din Cluj-Napoca, însă există asemenea colective şi la Bucureşti, Constanţa, Craiova, Iaşi, Ploieşti, Sibiu şi chiar un pol la Paris. Au luat fiinţă de asemenea comisii de dialog teologie-ştiinţă între diferite instituţii de învăţământ superior din ţară.

În Occident, Conciliul II Vatican a dezbătut mult acest subiect, apoi Observatorul Vatican, întemeiat cu mult timp înainte de antamarea dialogului, a preluat în ultimul timp iniţiativa. În direcţia încurajării continuării dialogului se înscriu şi declaraţiile unor ierarhi ai Bisericii, adevărate „manifeste”, din care vom cita un exemplu grăitor: papa Leon XIII, într-o enciclică din anul 1891, scria: „Biserica nu s-a preocupat doar să facă să progreseze o ştiinţă nobilă (religia), care mai mult decât orice altă disciplină umană înalţă inimile pământeşti, ci şi-a propus progresul umanităţii”.

La nivel internaţional, transdisciplinaritatea este conceptul actual care întreţine dialogul activ şi constructiv religie-ştiinţă, atingând chiar nivelul instituţional. Cu participarea meritorie a reputatului om de ştiinţă român Acad. prof. dr. Basarab Nicolescu, a fost întemeiat la Paris Centrul Internaţional de Cercetări şi Studii Transdisciplinare (CIRET) –al cărui director este conaţionalul nostru- iar primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii, ţinut în noiembrie 1994 în Portugalia la Convento de Arrabida, a adoptat Carta Transdisciplinarităţii, elaborată de un colectiv din care a făcut parte şi Acad. prof. dr. Basarab Nicolescu. În preambului acestei Carte, se enunţă motivaţiile elaborării importantului document: „Considerând că viaţa este serios ameninţată de o tehnoştiinţă triumfătoare ce se supune doar înspăimântătoarei logici a eficacităţii în slujba eficacităţii, considerând că ruptura contemporană dintre o cunoaştere din ce în ce mai bogată şi o fiinţă interioară din ce în ce mai săracă duce la apariţia unui nou obscurantism ale cărui consecinţe pe plan individual şi social sunt incalculabile...participanţii adoptă prezenta Cartă, concepută ca un ansamblu de principii fundamentale ale comunităţii spiritelor transdisciplinare, constituind un contract moral pe care fiecare semnatar al acestei Carte îl face cu sine însuşi, fără nici o constrângere de ordin juridic ori instituţional.”

Este lăudabilă poziţia promotorilor împăcării dintre ştiinţă şi religie, în resorturile lor cele mai intime, cu atât mai mult cu cât iniţiativa a fost luată de cei de la care ne aşteptam cel mai puţin şi anume de către oamenii de ştiinţă; teoria susţinută de ei este aceea că ştiinţa, în structura sa intrinsecă, nu are o poziţie ostilă religiei, iar prin unele poziţii manifestate, putem spune că ştiinţa, prin eforturi specifice, bate la porţile transcendenţei, intersectându-se cu religia, fizicienii devenind astfel metafizicieni. Amintim totuşi faptul că teologia răsăriteană, începând chiar cu Părinţii Bisericii, deci cu mult înaintea cercetărilor ştiinţifice, a sesizat că raţionalitatea supranaturală stă la temelia întregului univers.

Este rândul teologilor creştini să manifeste o mai mare deschidere, să promoveze şi să încurajeze cercetările ştiinţifice serioase iar activitatea ştiinţifică să nu devină ţinta unor ironii răutăcioase, să se renunţe la atitudinea triumfalistă în relaţiile cu oamenii de ştiinţă, ambele păguboase pentru climatul general actual şi direcţiei unei mai mari conlucrări a creştinismului cu ştiinţa. Teologia şi ştiinţa sunt datoare umanitaţii să se întâlnească, pentru construirea unei lumi mai bune. Acest deziderat are caracter de urgenţă din două motive principale. Primul motiv este faptul că destui oameni de ştiinţă caută răspunsuri la diverse probleme, apelînd la vechi sisteme orientale păgâne. Al doilea motiv este caracterul limitat al ştiinţei în direcţia îmbogăţirii lăuntrice a omului modern şi postmodern, ea nedeţinând metode, în acest sens; ştiinţa nu deţine –spre exemplu- calea de utilizare nedestructivă a reuşitelor omului, din perspectivă socială şi ecologică.

Dialogul teologie-ştiinţă este benefic în ambele direcţii. Reîncreştinarea ştiinţei este unica soluţie pentru evitarea utilizării rezultatelor ştiinţei, acum şi pe viitor, în scop distructiv şi pentru punerea ei exclusiv în slujba binelui umanităţii.

Evoluţia raportului teologie-ştiinţă a urmat evoluţiei istoriei raţiunii umane şi a filosofiei în acelaşi timp: de la conflict la deschidere reciprocă şi dialog, de la antagonism la convergenţă, de la intoleranţă reciprocă, la respect şi chiar la colaborare pe baza unor principii actuale clar stabilite, între care un loc de prim rang îl ocupă şi-l va ocupa pentru un timp nedefinit autonomia.

Teologia şi ştiinţa aparţin sferei cunoaşterii unitare, nu se exclud una pe alta, ci sunt complementare în procesul cunoaşterii lumii şi a vieţii, având în acesaşi timp o finalitate comună: ajungerea la esenţa cunoaşterii, la descoperirea adevărurilor date omului de Dumnezeu, Creatorul. De acest lucru a inceput să conştientizeze şi ştiinţa modernă.

De modul în care va evolua raportul dintre teologie şi ştiinţă va depinde, într-o mare măsură, evoluţia şi destinul omului post-modern. Continuarea dialogului şi întrepătrunderea, integrarea celor două domenii (atât externă, cât şi internă individuală, în raţiunea şi în sufletul omului), reprezintă condiţia şi şansa supravieţuirii civilizaţiei umane în viitor.


Verso, Nr. 40-41 /07.08
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=10679

În prealabil postat de catalin2

In zilele noastre cine scrie 2-3 carti e aproape considerat teolog. De fapt teologi sunt sfintii, Evagrie Ponticul spune: "Teolog este cel ce se roagă şi cel ce se roagă este teolog."

Cat de adevarat; sunt prea multi ciudatei care emit teologumene ca pe dioxidul de carbon din respiratie, si ba au atitudini cripto-secularist-apostatice, ba atitudini zelotist-fanatice. Sfintii pe care i-a aprobat si cinstit ca atare Biserica si implicitul consensum patrum, pe langa altele: acestea sunt sursele de siguranta si putere a credintei.

[neica_nimeni_altul]

În prealabil postat de ioanna

Gheorghe Covaci, un articol postat pe romaniaculturala in iulie 2008
http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=10679

Asa s-a pus problema in 2008 de catre "Gheorghe Covaci" care stim pe cine reprezinta si in numele cui vorbeste - I.C.R.
Intre timp multe lucruri sau modificat, oamenii de stiinta s-au sucit, azi ne explica cu ajutorul Teoriei M orice, fara a mai avea nevoie de Dumnezeu ... totusi multi (gen Ioanna) vor sa ne tina blocati in trecut, cu orice pret.

Adevarata stiinta (Teoria M) duce la credinta ??? Cine mai poate crede asa ceva, cat de naiv trebuie sa fii ???

"Intr-o carte provocatoare intitulata "The Grand Design", scrisa in colaborare cu fizicianul american Leonard Mlodinow si aparuta pe data de 9 septembrie 2010, profesorul Stephen Hawking afirma ca fizica moderna (Teoria M) ca stiinta nu trebuie sa lase niciun loc lui Dumnezeu in ecuatia aparitiei Universului, iar stiinta (Teoria M) poate explica singura originea tuturor lucrurilor."

Ioanna, cine este Gheorghe Covaci, poti sa ne dai detalii ?

Obs:
1. Romania Culturala, in 2008, era o revistă on-line realizată de Institutul Cultural Român, condusa de Patapievici - un om cu o viziune profund anti-romaneasca si anti-religioasa, un ateu convins.

Ioanna se pare ca se inspira ... din surse "credibile" si ne face educatie materialist-dialectica.

2. Credinţa şi filozofia ateilor se numeşte materialism-dialectic, adică teoria relativităţii cunoaşterii umane, care sugerează reflectarea materiei în veşnică dezvoltare. Filozofia marxismului este materialismul. MATERIALISMUL s-a dovedit a fi singura filozofie consecventă, credincioasă tuturor teoriilor darwiniste despre ştiinţele naturii şi ostilă tuturor credinţelor religioase. Materialismul dialectic este o concepţie "ştiinţifică" de ansamblu asupra lumii şi, totodată, o metodă revoluţionară de cunoaştere şi de transformare a realităţii.

[ioanna]

Nici n-ai citit materialul (care a fost publicat in revista Verso), insa comentezi aiurea, total pe langa subiect! Ai atatea topice incepute de tine sau de alti membri ai fan clubului hexaimeron, te rog sa te desfasori acolo in voie, nu murdari si topicul asta. Multumesc.

Ioanna se pare ca se inspira ... din surse "credibile" si ne face educatie materialist-dialectica.

Materialul nu se refera la asa ceva. Nu l-ai citit! Scuza-ma ca nu fac educatie geocentrista, insa cred ca fan clubul hexaimeron are suficienti membri pe acest forum,nu mai e nevoie ca si altii sa va sustina.

[neica_nimeni_altul]

În prealabil postat de ioanna

Nici n-ai citit materialul, insa comentezi aiurea, total pe langa subiect!

Incredibil, cat de multe stii tu in general mai Ioanna, stii inclusiv ca nu ti-am citit crezul ... esti cumva parapsiholog, ai viziuni ?
Atat ai putut spune, ca "comentez aiurea" ... vai ce subtila crezi ca esti ... saracuta de tine (spiritual vreau sa zic)

Esti categorica, te exprimi axiomatic, faci clasificari si judecati de valoare ... am fost "total pe langa subiect"?
Sfatul meu ramane valabil: incearca sa te rezumi la Glosa lui Eminescu, macar acolo sper ca te pricepi.

Ioanna, cand ai sa pricepi ca esti doar o anonima ascunsa in spatele unui avatar si nu moderator/admin de forum ?

[ioanna]

Felicitari, ai reusit sa intoxici si acest topic. Probabil admin-ul il va inchide, asa cum face cu toate pe care tu activezi.

[neica_nimeni_altul]

În prealabil postat de ioanna

Felicitari, ai reusit sa intoxici si acest topic. Probabil admin-ul il va inchide, asa cum face cu toate pe care tu activezi.

Esti la fel de subtila ca de obicei, sugerezi ca adminul ar inchide topicurile unde "activez" eu, neica_nimeni_altul

Si eu remarcasem in mod gresit la un moment dat ca atunci cand apare Dumitru73 se inchide topicul ... se pare ca m-am inselat.

Tu in schimb nu esti doar categorica ci si un pic "intoxicata".

Am observat ca esti de-a dreptul intrigata ca ar exista "fan-clubul hexaimeron", asa de rau te doare, nu ne spuneai/sugerai ca
tu "ramai la toate rece" ?

Remarc ca pentru prima oara ai venit si tu cu o idee buna: infiintam fan-clubul hexaimeron !!!

[ioanna]

Daca postez un material pe “Arta bisericeasca in general”, o sa te bagi si acolo cu off topicuri grosolane, o sa distrugi si topicul acela? Spune-mi ca sa stiu daca are sens sa postez.