Predica de azi

[fallen]

În prealabil postat de glykys

Acum, daca e sa vedem sensul alegoric si nu doar cel literal, daca samarineanul milostiv este, de fapt, Hristos, talharii sunt diavolii...

In duminica aceea eram foarte racita si am mers la slujba abia spre final, sa nu dau la toata lumea raceala, mai ales ca vin f multi copii mici la imparatasit, si intamplator am ramas singura acasa si am urmarit o parte din slujba la Trinitas. Acolo s-a tinut predica imediat dupa citirea Sfintei Evanghelii si exact asa s-a interpretat : ca omul care a plecat de la Ierusalim la Ierihom este cel care a lasat dreapta credinta si a luat-o pe calea pierzaniei, a pacatului. Talharii care l-au despuiat si l-au batut si l-au lasat gol pe marginea drumului sunt diavolii, respectiv propriile lui pacate si greseli pe care le face omul in viata.
Preotii si levitii sunt cei la care s-ar fi asteptat toata lumea sa-l ajute, dar care n-au putut (sau n-au vrut) sa o faca, iar "samarineanul" este desigur un personaj trimis de Dumnezeu, dar la care nu s-ar fi asteptat nimeni din partea lui sa-l poata ajuta pe cel cazut sa se ridice. Si paradoxal cred ca asa se si intampla. Cat isi bat capul parintii, rudele, profesorii, chiar si preotii, sa aduca pe cate unul pe calea cea buna, si nu reusesc, si pana la urma, cine stie ce nenorocire se intampla sau in ce necazuri cumplite ajunge omul de se intoarce la credinta!

[leonte]

În prealabil postat de fallen

In duminica aceea eram foarte racita si am mers la slujba abia spre final, sa nu dau la toata lumea raceala, mai ales ca vin f multi copii mici la imparatasit, si intamplator am ramas singura acasa si am urmarit o parte din slujba la Trinitas. Acolo s-a tinut predica imediat dupa citirea Sfintei Evanghelii si exact asa s-a interpretat : ca omul care a plecat de la Ierusalim la Ierihom este cel care a lasat dreapta credinta si a luat-o pe calea pierzaniei, a pacatului. Talharii care l-au despuiat si l-au batut si l-au lasat gol pe marginea drumului sunt diavolii, respectiv propriile lui pacate si greseli pe care le face omul in viata.
Preotii si levitii sunt cei la care s-ar fi asteptat toata lumea sa-l ajute, dar care n-au putut (sau n-au vrut) sa o faca, iar "samarineanul" este desigur un personaj trimis de Dumnezeu, dar la care nu s-ar fi asteptat nimeni din partea lui sa-l poata ajuta pe cel cazut sa se ridice. Si paradoxal cred ca asa se si intampla. Cat isi bat capul parintii, rudele, profesorii, chiar si preotii, sa aduca pe cate unul pe calea cea buna, si nu reusesc, si pana la urma, cine stie ce nenorocire se intampla sau in ce necazuri cumplite ajunge omul de se intoarce la credinta!

Analogia este foarte frumoasa si se potriveste de minune cu evenimentele Evanghelice, dar nu acesta este si mesajul pildei. Eu m-am invatat minte (dupa ce am patit lucruri foarte grave) ca scoterea din context si rostirea unor jumatati de adevar sunt cea mai sigura cale spre pierzanie.

In primul rand trebuie explicat conflictul religios dintre iudei si samariteni, prin care fariseii si levitii(preotii evrei) se considerau singurii care detineau adevarul despre Dumnezeu. In acelasi fel, Ortodoxia si Catolicismul s-au blamat reciproc, sute de ani la rand, ancorati fiind in formalismul fiecaruia. Prin referirea la farisei, intr-adevar, Hristos dezvaluie neputinta duhovniceasca a liderilor spirituali autohtoni, dar in acelasi timp critica anumite conceptii egoiste strecurate in LEGE, care nu aveau legatura voia lui Dumnezeu. Printre iudei se cauta a se promova ideea ca "fratii" erau numai cei taiati imprejur si care considerau Templul din Ierusalim drept loc de inchinare.

Punctul central al pildei este "facandui-se mila" care vine in opozitie cu intentia ascunsa din inima fariseului care il iscodea pe Iisus, intrucat socotea ca nu mai are nimic de implinit pentru a fi drept inaintea lui Dumnezeu. Si cati dintre noi nu socotim la fel? Cati dintre noi nu cautam sa transmitem celor "mai mici" ai lui Hristos ca nu Mila lui Dumnezeu ne va mantui ci implinirea legii si a traditiei, cati nu confundam datul de pomana si parastasele cu inima milostiva, singura spre care se milostiveste si Dumnezeu?

Luca X:
29. Dar el, voind să se îndrepteze pe sine, a zis către Iisus: Şi cine este aproapele meu?
...
33. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el şi, văzându-l, i s-a făcut milă,
...

Samarineanul nu era obligat de lege sa faca acel gest, dar inima lui nu i-a dat pace sa treaca mai departe. Samarineanul nu s-a conformat unei randuieli mostenite de la stramosi, ci a ascultat glasul inimii.

Concluzia mea, proprie si personala este acesta:
Daca fariseilor le ridica Dumnezeu povara Legii, ei ar fi savarsit mai multe fapte rele decat bune, singura lor fapta buna fiind de fapt ascultarea (in opozitie cu razvratirea). In timp ce Hristos vine sa anunte ca inima care se milostiveste de la sine, fara vreo constrangere a dogmei, este mai aproape de desavarsire.

Oare Dumnezeu se milostiveste pentru ca ii cere socoteala cineva, sau pentru ca primeste vreo rasplata? Oare a fi desavarsit nu este tot una cu a fi chipul si asemanarea lui Dumnezeu? Si cum ma voi asemna eu Lui, cat timp faptele mele sunt rodul unor constrangeri si promisiuni?

[leonte]

În prealabil postat de Florin-Ionut

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

Mi-a rămas gîndul la acei tîlhari. Oare ce s-a ales de ei pe urmă? S-au pocăit sau au continuat tot aşa? Unde sînt ei acum?

Mila lui Dumnezeu este mai mare decat rautatea din mine, dar rautatea din mine este atat de mare, ca imi ocupa tot timpul [atat cat ma preocup eu duhovniceste] si nu mai gasesc timp sa ma preocup de rautatea din... tine.

[glykys]

Am aflat in Rabindranath Tagore cateva randuri care, numai cum Dumnezeu stie, se potrivesc deplin parabolei pe care Mantuitorul, graind-o "invatatorului de lege" (Lc 10, 25a), noua ne-o spune. Spune Tagore: "Dormeam si visam ca viata nu e decat bucurie. M-am trezit si-am vazut ca viata nu-i decat slujire.Slujind, am inteles ca a sluji e cu adevarat bucurie."
Cum de va fi inteles omul acesta atat de adanc aceasta trecere din dragostea vorbita, descantata, si aceea marturisita prin taina faptelor? Pentru ca Hristos, la vremea de acum, ca intotdeauna, nu are nevoie de avocati, ci de marturisitori. Nu de aparatori "la bara", ci de angajati in binevestirea dinaintea unei lumi care piere in propria-i angoasa, in propria-i, nenorocita-i dezbinare. "Samarineanul milostiv" a fost interpretat de multe ori si in multe chipuri. De cele mai multe ori alegoric, Hristos Salvatorul, Care Se pleaca spre cei aflati la marginea cailor de acces intre credinta(Ierusalim) si viata cotidiana(Ierihon), raniti de talharii-diavoli, furaciosii de viata si duh. Hristos Consolatorul, Mangaietorul, Care-Si intinge-n untdelemn divina-I mana pentru ca, atingand ranile, ele sa se transforme in semne ale biruirii mortii. Hristos Biruitorul, Care are unde sa-Si aseze pe omul ranit si, mai ales, are disponibilitate sa plateasca datoria pana la inzdravenirea totala.
Parabola aceasta ne obliga sa recunoastem ca adevarate spusele unei ganditoare franceze (Georgette Blaquere):"Credinta nu-i sa crezi ca Dumnezeu exista, ci, mai ales, sa crezi ca tu existi pentru Dumnezeu". Caci aici e cheia parabolei. Sa descoperi ca, in Hristos, nu-I esti indiferent lui Dumnezeu. Pentru ca prea des ne-am lasat furati de ideea ca noi trebuie sa fim ca samarineanul. Dar sa luam aminte! Noi suntem cazuti pe cale! Ni se cere sa recunoastem Samarineanul Caruia nu-I suntem indiferenti. Pe Cel Care ne poate scoate din santurile unde talharii ne-au facut vecini cu moartea. Sa vedem, in sfarsit, ca izbavirea nu vine de la functionarii balansului intre lege si gest, ci de la Acela Care toate le face ca Dumnezeu, punand mai apoi aceeasi putere si-n ceilalti, de neam si lege duhovniceasca asemeni Lui.
Este parabola care m-a facut, personal, sa aflu valoarea preotiei mele in Hristos. Unii confarti, din jena sau puerila deductie, inlocuiesc cuvantul "preot", care cobora de la Ierusalim spre Ierihon, cu "rabbinul". Se simt probabil culpabili in raport cu darul pe care preotia l-a asezat in ei, de a lucra cu timp si fara timp, de dragul slujirii lui Dumnezeu si al aproapelui. Drama lor e comuna cu a tuturor acelora care, schimband cuvintele, cred ca schimba continutul dramei lor. Cand Dumnezeu cere de fapt sa schimbam "continutul" faptuitor al credintei noastre, pentru ca sa reconstituim in noi "chipul slavei lui Dumnezeu", oricat de adanci vor fi "ranile pacatelor". Pentru ca Dumnezeu sa Se faca in noi si prin noi chip al Samarineanulu, pentru ca "celalalt" sa-L afle pe Dumnezeu in noi, mana intinsa la marginea de noroi a santurilor vietii.
Aproapele din departele meu. Lacrima pe obrazul lui Hristos, care asteapta a fi stearsa cu mangaierea dragostei lucratoare.(Predici, Parintele Constantin Necula)

[cristiboss56]

Duminica a XXVI-a după Rusalii-(Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina) Luca 12, 16-21

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo toate roadele mele şi bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Însă Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu."



Desigur ca la momentul zbaterii economice de acum nici nu se poate Evanghelie mai atent-vestitoare de mantuire ca aceasta pe care, in final de noiembrie, la vreme de Post al Nasterii Domnului, Biserica ne-a asezat-o in suflete. Un bogat cu sansa, cu roade in tarina, pe care n-a muncit-o el, dupa ce-si umple hambarele isi umple si gandurile cu samanta mandriei si a nebuniei: vorbindu-si siesi, sufletului sau vorbeste ca de-acum e vremea lenevirii din prea plin. E timpul lui:"Odihneste, mananca, bea, te veseleste"(Lc 12, 15). Pe motivul sigurantei abundentei "pe multi ani".Unui astfel de om Dumnezeu i Se face cunoscut prin certarea:"Nebunule! Chiar in noaptea aceasta ti se va cere inapoi sufletul;si lucrurile pe care le-ai pregatit, ale cui vor fi?"(Lc 12, 20). Parca niciodata n-a vorbit Dumnezeu Creatorul astfel cu cel pe care l-a creat pentru mai mult decat bucuria hambarelor. Veti spune, si intr-un fel veti avea dreptate, ca ni s-a pus dinainte aceasta Evanghelie la vremea postului ca sa intelegem ca suntem mai mult decat "jupani" ai burtii, mai mult decat stomac.Ca a sta in Hristos nu inseamna numai cunoastere(mistica), ci si tainica asceza, randuita postire pentru a vedea mai mult din bogatia sufletului...Asa este, dar dincolo de toate suntem indemnati sa aflam ca, in nemurirea lui, sufletul nostru e mai presus decat orice bucurii consumiste. Ca a manca si a bea, dincolo de Liturghie, unde mancarea si bautura sunt mantuitoare, tin mai mult de lutul din noi decat de partea de cer pe care Dumnezeu a daruit-o, bolta de asemanare cu cerul in care-Si odihneste Chipul.
Teribila pagina contra consumismului modern, in care e om doar cel care cosuma produsul propus pe galantarele lumii acesteia in putrejune si destramare. Teribila pagina evanghelica impotiva propriului nostru consumism spiritual, in care gandim ca bogatul acesta innebunit de orgoliul lui "a avea". Sedem pe tezaurul de lucrare, scrisa si nescrisa, al Ortodoxiei, pe tot ceea ce au legat inaintasii - inclusiv Hristos, Apostolii, Parintii, Fratii, ceilalti Dragi toti - si "dormim", convinsi ca simpla posesie este mantuitoare. Ah! cata asemanare cu propria noastra ignoranta in raport cu tezaurul de credinta pe care Dumnezeu ne-a fundamentat Biserica! Exista in fiecare din noi taina aceasta a "uitarii" de Dumnezeu si de traditia vie, plina de har, care tine, ca un izvor freatic, toata inflorirea de-acum a Bisericii. Cata asemanare cu triumfalismul "adormitor" in care - fie pe sondaje publice, fie pe propria noastra vedere - cadem, linistiti ca ne sunt bisericile pline si ca, totusi, oamenii-si fac cruce pe strada!...Or fi, oare, suficiente acestea toate in raport cu adancul continut de credinta pe care ni l-au lasat cei care mai inainte de noi si-au trait Ortodoxia?
Pe de alta parte, mai inainte de orice fel de analiza a ceea ce se intampla in jurul nostru, Evanghelia ne arata ca trebuie sa incepem orice schimbare, orice incercare de asezare in Hristos, cu propriul nostru suflet. Suflet care nu poate avea valoare decat daca il crestem intr-atat incat orice infrumusetare trupeasca ne-o "amendeaza". Ne indeamna astfel Hristos Domnul sa ne imbogatim in Dumnezeu, aratandu-ne, a cata oara, ca omul nu valoreaza decat ca trup si suflet, adica intreg. Un intreg care sa se dea pe deplin lui Dumnezeu, caci a-L adora pe Dumnezeu fara ca intre tine si El sa existe un schimb, o prietenie, nu are sens. Nu se implineste bucuria pentru care Dumnezeu S-a facut Om.
Aici e cheia evanghelica a bucuriei. In a-ti chema, ca la vremea Postului Mare, sufletul sa-ti sprijine pocainta, nevoia de Dumnezeu.Foamea si setea de Inviere. De aceea, in loc de hambare, sa zidim lui Dumnezeu adanc in inima noastra preaplinul dragostei de El, facandu-ne boaba de grau, prescura de bucurie.(Parintele Constantin Necula, PREDICI)

PUBLICAT DE :
balla georgeta

[fallen]

În prealabil postat de Florin-Ionut

"Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, şi a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat şi l-au rănit, au plecat, lăsându-l aproape mort."

"dar cine e aproapele meu?" - o intrebare care ma obsedeaza in continuare.

Daca mergeam pe drum de la Ierusalim la Ierihon, si intalneam un negustor hapsin care isi impovarase animalul (bou, magar, camila) peste masura, nici nu oprise sa-i dea mancare si apa, ca se grabea sa ajunga la targ, si acum bietul dobitoc se prabusise in drum, iar stapanul il omora cu bataia, pe cine ar fi trebuit sa ajut? Cine era (mai)aproapele meu in aceasta situatie?

Poate zic eu ar fi trebuit sa iau povara de pe magar, o parte s-o pun pe magarul meu, o parte s-o iau in spate, o parte sa-i pun si lui cat poate duce, iar restul sa o las in drum, in speranta ca ne vom intoarce dupa ea si o vom recupera (....) , sa dau primul ajutor animalului, daca se mai poate, sa-l ridic din drum ( "a down horse is a dead horse" - valabil si pt bou, magar, camila, yack sau orice animal peste 100 kg care nu se mai poate ridica singur) sa-l duc la un han sa i se dea mancare si apa, sa i se ingrijeasca ranile, sa ii cumpar negustorului alte animale cu care sa ajunga la targ, eventual sa-i platesc si pt marfa abandonata pe drum ? Eu asta as fi tentata sa fac, daca as avea bani; daca nu, as renunta la partea cu platitul pagubelor, as salva doar magarul, iar negustorul sa aleaga daca merge pe jos (acasa) sau ramane in drum cu pretioasa marfa sa si-o pazeasca. Poate i-as imprumuta magarul meu, daca as avea, dar cu conditia sa nu mi-l omoare si sa mi-l aduca inapoi. Am gandit-o bine?

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=A_N8cPXCSB8

[cristiboss56]

Părintele Petroniu Tănase - Predică la Duminica a III-a a Sfântului și Marelui Post - a Sfintei Cruci


Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“.

Săptămâna a treia continuă să ne îndemne cu pildele marilor postitori ai Vechiului Testament, ca să ne învrednicim și de darurile lor. „Veniți popoare, și întărindu-ne cu postul ca Samson, să ucidem pe dracul pântecelui, ca să nu fim batjocoriți de Dalila patimilor. Suflete, aseamănă-te lui Ghedeon cel minunat, având credința, nădejdea și dragostea în Hristos, ca să ucizi ca și acela patimile cele de alt neam...“
Totodată însă, săptămâna aceasta ne pune iarăși pilda Fiului risipitor, spre a ne pleca spre căință și întoarcere la Părintele ceresc. Păcatul ne face robi diavolului și patimilor celor rușinoase. „Părinte bunule, de toate cele ce mi-ai dat m-a golit nebunia mea; depărtatu-m-am de la Tine și m-am făcut rob unui cetățean străin. Animale necurate am păscut, și nici de hrana lor nu m-am săturat. Pentru aceasta am alergat la Tine, știind milostivirea Ta. Acoperă goliciunea mea cu iubirea Ta de oameni și mă mântuiește“ (marți la Vecernie). Păcatul însă nu satură și sufletul tânjește după bogăția harului de care s-a lipsit. „În țara răutății plecând eu, desfrânatul, ... mă topesc de foamea faptelor bune. Iată că m-am îmbrăcat cu rușinea neascultării, golindu-mă de harul cel dumnezeiesc, și strig către Tine: Greșit-am, dar știu bunătatea Ta. Primește-mă ca pe unul din argații Tăi, îndurate Hristoase... “ (joi, la Vecernie).
Dar evenimentul cel mare al acestei săptămâni este prăznuirea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci. „Mare este taina Crucii și cine a cunoscut-o, zice Sf. Maxim Mărturisitorul, a înțeles adâncul Scripturilor și știința tuturor celor văzute și cugetate“. (Capete teologice, 1, 66).
Crucea este semn omenesc și dumnezeiesc. Semn omenesc căci omul de la început a fost plăsmuit în chipul Crucii. Făcând-o unealtă de tortură și de moarte, Crucea a devenit simbolul suferinței și al morții. Dar de când Hristos S-a răstignit pe dânsa, Crucea a devenit semn dumnezeiesc, semnul Fiului Omului, semn de biruință, de bucurie și de viață. De aceea Biserica se bucură cântând: „Crucea Ta, Doamne, viață și înviere este pentru poporul Tău... “ (Vecernia dum. gl. 7). Cele două înțelesuri au rămas împreună; în viața noastră pământească, cele două cruci se suprapun și alcătuiesc Crucea mântuirii noastre, Crucea pe care trebuie s-o ducă tot creștinul în urma Hristosului său, după cuvântul Domnului: „Cine vrea să vină după mine... să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie“ (Lc. 9, 23).
Privită omenește deci, Crucea este osteneală, răbdare, suferință, luptă împotriva răului; și fiindcă acestea nu pot fi ocolite în viață, nici crucea nu poate fi ocolită, tot omul trebuie să-și poarte crucea sa. Plata păcatului este moartea: crucea ispășirii și a suferinței este firească în acest veac. Prin suferința Sa, Mântuitorul însă a deschis o nouă perspectivă asupra Crucii: suferință, dar nu spre moarte, ci spre viață, popas spre bucuria Învierii. Puțina suferință a Crucii ne scapă de veșnicia morții. De aceea Hristos aștepta cu dor Crucea, iar mucenicii căutau și se bucurau de chinuri, știind că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de mărirea care ni se va descoperi“ (Rom. 8, 18).
Privită dumnezeiește, Crucea este semnul Fiului Omului, sceptrul Lui, semn de putere și de întărire, semn de biruință asupra morții și diavolului, „armă nebiruită“, „viața și învierea“. „Mare este puterea Crucii Tale, Doamne“ se minunează Biserica.
Și, într-adevăr, tot harul și puterea lui Dumnezeu ni se împărtășesc sub semnul Crucii. De la naștere, până la moarte și până la învierea cea de obște, toată viața creștinului este umbrită de Sfânta Cruce, care este cheia ce deschide cămara de bunătăți a harului. Ca semn al Său, Mântuitorul a dat Crucii toată puterea Sa și a dăruit-o ca pe darul cel mai de preț prietenilor Săi. Dându-ne Sf. Euharistie, Domnul ne spune: „Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea“; dându-ne Crucea, ne spune: „Aceasta s-o aveți întru amintirea Mea, în amintirea dragostei Mele pentru voi, pentru care Mi-am dat viața“; căci Crucea este semnul dragostei nemărginite a lui Dumnezeu pentru om. De aceea, Mântuitorul a voit să moară pe Cruce, cu brațele întinse, să ne îmbrățișeze, să ne arate de-a pururi iubirea Sa cea mare pentru noi, pe care ne așteaptă să ne întoarcem la El. Reamintirea pildei Fiului Risipitor în săptămâna dinaintea Dumi-nicii Crucii își descoperă acum înțelesul. Crucea de necaz și de suferință a omului, împlinită cu Crucea - putere și biruință a Domnului, se preface în Cruce a nepătimirii. „Crucea este semnul nepătimirii“ zice Maxim Mărturisitorul (Ambigua), arătându-ne lucrarea păcatului și omorârea morții celei omorâtoare de viață, care sunt semnele omului duhovnicesc, izbăvit de păcat și reînnoit prin har. Prăznuirea Crucii în mijlocul ostenelilor postului tocmai aceste lucruri vrea să ne învețe, precum ne arată și sinaxarul duminicii:
- Crucea, ca lemn al vieții, ne aduce aminte de Pomul vieții din mijlocul Raiului, din care Adam n-a mai gustat, pentru ne-ascultare și nepostire, pentru ca noi, prin puțină înfrânare, să ne învrednicim a ne împărtăși din el, ca să nu mai murim, ci să fim vii.
- Ostenelile postului sunt un fel de răstignire, însă aducându-ne aminte de răstignirea și Patimile Domnului pentru noi, ne îmbărbătăm și ne mângâiem: dacă Domnul Hristos S-a răstignit pentru noi, cu cât mai mult datori suntem noi să ne răstignim împreună cu El, ca să și înviem și să ne proslăvim împreună cu El.
- Postul este amar, ca și apele Merei din pustie. Ci precum acelea s-au îndulcit prin lemnul băgat în ele, tot așa și amără-ciunea postului este îndulcită de dulceața Crucii.
- În vremea postului, lupta cu vrăjmașul este tot mai înverșunată și avem nevoie de ajutor din afară. Stăpânul și comandantul oștilor duhovnicești ne trimite Crucea, armă nebiruită, de care se scutură și se cutremură puterile drăcești.
- Vremea postului este chipul călătoriei noastre prin pustia acestui veac, spre Ierusalimul ceresc. Și în chipul în care un călător pe cale lungă, ostenit de greutatea ei, dacă află un copac umbros, se odihnește și-și reînnoiește puterile pentru restul călătoriei, tot așa și noi, cei osteniți de calea postului: Crucea înfiptă în mijlocul lui ne întărește și ne face voioși pentru a urma călătoria în postul ce urmează.
- Crucea este sceptrul lui Hristos. Și precum un împărat când merge undeva își trimite înainte steagul și sceptrul, ca semne vestitoare, tot așa și Împăratul Hristos, vrând să ne vestească apropiata Sa sosire, biruința cea mare asupra morții și slava Învierii, ne trimite sceptrul împărătesc - Crucea, ca să ne bucure și ne pregătește pentru primirea Împăratului Ceresc, Cel biruitor.
La sfârșitul utreniei duminicii se face scoaterea și închinarea Sfintei Cruci, căreia ne închinăm și cântăm: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și Sfântă Învierea Ta o lăudăm și o slăvim“. Cântările de aici ne aduc aminte de sfintele lui Hristos Patimi, de tânguirea Prea Curatei Sale Maici și de darurile aduse de Sfânta Cruce. „Veniți, credincioșilor, să ne închinăm lemnului celui de viață făcător, pe care Hristos, Împăratul slavei, de bună voie întinzându-Și mâinile, ne-a înălțat la fericirea cea dintâi... Veniți credincioșilor să ne închinăm lemnului, prin care ne-am învrednicit a sfărâma capetele nevăzuților vrăjmași... Veniți, toate neamurile, Crucea Domnului cu cântări să o cinstim și cu frică sărutând-o să slăvim pe Dumnezeu Cel ce S-a pironit pe dânsa...“.
„Prea Cinstită Cruce, sfințește sufletele și trupurile noastre cu puterea Ta și ne păzește de toată vătămarea potrivnicilor, pe cei ce ne închinăm Ție cu credință“. (la Laude).

[leonte]

În prealabil postat de fallen

In orice caz, am inteles ideea cu viata si cu moartea dpdv. duhovnicesc, al sufletului, pe care intr-adevar Mantuitorul si numai El il poate resuscita (pe al oricui Ii cere asta).

Cat priveste traitul intr-o alta lume, intr-adevar asa se intampla, dar important ar fi ca cei care au primit invatatura lui Hristos sa nu o uite si sa nu o lepede indiferent unde ar trai (daca se poate lucrul asta, dar se pare ca doar cei care au devenit sfinti au reusit sa faca lucrul asta in ciuda tuturor impedimentelor si chiar prigonirilor la care au fost supusi).

Sunt cateva lucruri pe care eu nu stiu daca le-am inteles corect.

Fiul vaduvei din Nain, era mort trupeste sau duhovniceste? Ai intrebat de ce l-a inviat Hristos... iar eu am incercat sa argumentez ideea ca moartea trupeasca nu este ceva firesc asa cum suntem dresati sa credem.

Care "alta lume"?

Cei care au primit invatatura lui Hristos, nici nu o uita nici nu o leapada, pacatosi fiind, adica nu doar sfintii (cei ajunsi la despatimire). Numai cei carora doar li se pare ca au primit-o, sunt la dispozitia sugestiilor straine de aceasta invatatura.

As risca o comparatie cu invatarea unei limbi straine. Odata ce vezi ca poti dialoga cu strainul a carui limba o inveti, nimeni nu te mai poate convinge ca "rouge" nu e "rosu" sau "blue" nu e "albastru". Asta inseamna sa parctici invatatura, nu doar sa-i fi citit teoria dintr-un manual. Prin nepracticare, dupa o vreme poti uita anumite cuvinte si reguli de pronuntie sau sintaxa. Insa din clipa in care ai reluat dialogul, iti reamintesti destul de repede, iar daca ai la indemana si acelasi manual din care ai invatat prima data, probabilitatea de a gresi tinde spre 0.
In ceea ce priveste vietuirea duhovniceasca, asa este cum spui. Un crestin banal ca mine nu reuseste o traictorie aproape rectilinie [ca a sfintilor], ci are multe intreruperi si abateri de la practica, dar nu de la invatatura.