Creatie versus evolutie

[cristiboss56]

Dar să venim la ale noastre. Această răsturnare a ordinii zidirii are tîlcul ei: Pămîntul trebuie înfăţişat ca o planetă oarecare din „sistemul solar” şi dintre nenumăratele planete, la fel cum omul este - nu-i aşa? - o făptură oarecare din milioanele de vieţuitoare pămînteşti şi - cine ştie? - din nenumăratele vieţuitoare din univers, aşa cum bănuieşte „ştiinţa” zilelor noastre. Priviţi numai cîtă batjocură semianalfabetă se adună în „descrierea ştiinţifică” şi absurdă a planetelor:
„Fiecare dintre planete se deosebeşte de celelalte, fiind unică în felul ei. [...] Unicitatea planetei noastre constă în faptul că este singura din sistemul solar pe care există viaţă” . „Marte este numit «planeta roşie». Jupiter este cel mai mare. Saturn este înconjurat de zece inele alcătuite din praf, pietricele şi bucăţi de rocă. Pluto este cea mai mică” Dar asta nu e nimic altceva decît propagandă pentru dreptul la diferenţă al planetelor! Cu orice preţ, neţinînd seama că nu ai ce compara! Şi atunci, pentru că aşa e politica, tovarăşii îngînă tot ce le vine pe limbă, ca nişte drogaţi, apărînd „drepturile planetelor”, cam aşa: „Măcar că Jupiter este cea mai mare, totuşi Pluto este cea mai mică [19]; a noastră e albastră, în ciuda marţienilor, a cărora e roşie.” Dincolo de lipsa de noimă a acestor lecţii de tîmpire, ceea ce are de înţeles elevul umanist e că soarele, şi nu Pămîntul, se află în centrul universului:
„Soarele luminează şi încălzeşte corpurile cereşti din familia sa. [...] La fel ca şi celelalte planete, Pămîntul depinde de soare: se roteşte în jurul acestuia şi este luminat şi încălzit de el” . Căci: „Corpurile cereşti mai mici se rotesc în jurul celor mai mari, deoarece sînt atrase de acestea. Dintre toate corpurile cereşti ale sistemului solar, Soarele este cel mai mare”
Cu adevărat, pămîntul e mai mic, dar neînchipuit mai dens, aşadar mai greu, decît soarele; acesta din urmă e făcut dintr-o materie subţire şi uşoară, prin urmare se poate mişca mult mai sprinten. Multe ar fi de zis aici, dar le spune mult mai bine părintele Dan Bădulescu, din cartea căruia vom citi în articolul următor. Vom zice doar că totul trebuie judecat din punctul nostru de vedere pămîntean şi omenesc, iar nu din acela lunatic sau drăcesc, căci întreg universul, cu toate astrele lui, a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru astre! După adevăr, Pămîntul s-a zidit în Prima Zi a Facerii, pentru că aştepta zidirea omului, aşa cum spune Cuviosul Serafim, împreună-glăsuind cu Sfinţii Părinţi: „În concepţia scriptural-patristică, pămîntul - ca sălaş al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu - e centrul universului”
Şi Sfînta Scriptură urmează: „Pămîntul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adîncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1:2). „Aici, vedem lucrarea celei de a Treia Persoane a Sfintei Treimi în zidire. Despre aceasta, Sfîntul Efrem Sirul scrie: «Se cuvenea ca Duhul Sfînt să Se poarte, ca o dovadă că în ce priveşte puterea ziditoare El este asemenea cu Tatăl şi cu Fiul. Căci Tatăl a grăit, Fiul a zidit, şi se cădea ca şi Duhul să-Şi aducă lucrarea. Şi aceasta a făcut-o purtîndu-Se, arătînd în chip vădit că totul a fost adus întru fiinţare şi săvîrşit de către Treime»” La fel, „Sfîntul Ambrozie zice şi el: «Încă nu venise plinătatea lucrării întru Duhul, precum este scris: ‚Cu Cuvîntul Domnului cerurile s-au întărit şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor’ (Psalmul 32:6). Duhul Se purta în chip cuvenit peste pămînt, cel sortit a aduce roadă, căci cu ajutorul Duhului el cuprindea seminţele noii naşteri, ce aveau să încolţească, după cuvintele proorocului: ,Trimite-vei Duhul Tău, şi se vor zidi, şi se va înnoi faţa pămîntului’ (Psalm 103:30)»”În alt loc, „Sfîntul Efrem ne dă o imagine foarte domestică asupra lucrării Duhului în Ziua Întîi: «Duhul Sfînt a încălzit apele şi le-a făcut roditoare şi în stare să zămislească, ca pasărea cînd şade pe ouă cu aripile întinse şi le încălzeşte cu căldura ei, făcîndu-le roditoare. Tot Duhul Sfînt înfăţişa atunci pentru noi chipul Sfîntului Botez, în care, prin mişcarea Sa pe deasupra apei, dă naştere copiilor lui Dumnezeu.» [20] Duhul Sfînt ia parte şi la celelalte zile ale Facerii, căci Iov vorbeşte de «Duhul cel dumnezeiesc, Cel ce m-a făcut pe mine» (Iov 33:4)”
Lumina După cer şi pămînt a fost făcută lumina:

„Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!» Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că este bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu «ziuă», iar întunericul l-a numit «noapte». Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua întîi” (Facerea 1:3-5).
Pe mulţi raţionalişti i-a smintit această „greşită” rînduire a lucrărilor Facerii, iar lucrări drăceşti, precum Biblia hazlie, au batjocorit îndelung descoperirea dumnezeiască şi pe Ziditorul Însuşi, văzut ca un meşter bătrîn şi ramolit. Căci Sfînta Scriptură, în întregime insuflată de Duhul Sfînt, pune la încercare smerita cugetare a cititorului şi nu poate fi tîlcuită decît de purtătorii de Dumnezeu, sfinţi şi cuvioşi, întru care vorbeşte acelaşi Duh al Adevărului. Urmînd cuvîntul acestora, ni se luminează şi nouă locurile tainice, precum cel de mai sus. Să-l ascultăm pe Sfîntul Vasilie cel Mare: „Cerul şi pămîntul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor, a fost zidită lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte. La început, s-a adus la existenţă firea luminii; apoi (în ziua a patra), soarele a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întîi-născute. Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite. Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de trupul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sînt despărţite, acelea pot fi despărţite cu adevărat de Ziditorul firii”

Dar care este rostul acestei despărţiri în viaţa noastră omenească? Unul foarte însemnat: acela de a nu cădea în idolatrie, socotind soarele zeu. „Sfîntul Ioan Hrisostomul scrie: «Dumnezeu a făcut soarele (abia) în ziua a patra, ca să nu socoteşti să datorită lui avem ziua.»” Dovada că pricina e întemeiată stă faptul că toate „civilizaţiile” antice se închinau soarelui ca unui „făcător”: şi Elinii, şi Babilonienii, şi Aztecii, şi - mai cu seamă - părinţii vrăjitoriei oculte, Egiptenii, maeştrii tuturor iluminiştilor şi iluminaţilor de mai tîrziu, ai tuturor sectelor francmasonice care stăpînesc azi lumea împreună cu stăpînul lor şi al răutăţii acestui veac.

V. Siparu