Cine a zis... (recunoasteti citatul)?

[tabitha]

În prealabil postat de Gracchus

Si sper eu, si pe Sf. Ioan Maximovici:)

Și eu sper tot așa !

Încă un citat, pentru amatorii de șarade :)

"Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi și orbul îl poate vedea."

[catalin2]

În prealabil postat de mirela.t

Și eu sper tot așa !

Încă un citat, pentru amatorii de șarade :)

"Bunătatea este limbajul pe care surdul îl poate auzi și orbul îl poate vedea."

Mark Twain, am mai citit asta recent, nu stiu daca tot la topicul acesta.

[tabitha]

În prealabil postat de catalin2

Mark Twain, am mai citit asta recent, nu stiu daca tot la topicul acesta.

Corect! Asteptam un nou citat..

[tabitha]

Parintele Porfirie isi iubea foarte mult fiii duhovnicesti si voia sa-i bucure povestind minunatele lucrari ale Harului divin. De multe ori cita cuvintele Avvei .... ..... fratilor: "Iubitii mei, fiindca mi-am pierdut mintile, nu mai pot pastra in tacere taina, ci iata, sunt nebun pentru folosul fratilor."

[Mihailc]

Isaac Sirul

[tabitha]

În prealabil postat de Mihailc

Isaac Sirul

Da, el este. :)

[Mihailc]

Nimic nu ilustrează mai bine atributul splendorii decât un deal împădurit, toamna, când totul intră în marea derivă a brunurilor. Primăvara e a jubilaţiei, vara, a unei omogene deplinătăţi, iarna – a ascezei cathare. Dar splendoarea, splendoarea adevărată nu e de întâlnit decît toamna, în octombrie, pe o zi însorită. Moartea vegetală debutează cu o cutremurătoare sărbătoare. Şi e de înţeles că anul bisericesc începe tocmai cu anotimpul acesta, în care sfîrşitul şi slava se întrepătrund. Întregul mister al credinţei îmi pare a porni de aici: de la intuiţia morţii ca glorie. Şi ca prag al unei nesfîrşite diferenţieri. Toamna, fiecare specie încheie altfel şi fiecare individ vegetal se singularizează într-o culoare proprie. În această diversificare extatică a particularului stă splendoarea spectacolului autumnal şi, poate, a destinelor noastre postume. . .(”Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare!“)
Soarele de toamnă e o metaforă mai adecvată a cunoaşterii decât soarele estival, care poate duce căldura pînă la fierbinţeală şi disoluţie.
”Căldura“ duhului nu trebuie nici să topească, nici să exalte lucrurile: trebuie să le mângâie.