Milostenii facute de saraci

In ultimul timp ma framanta niste intrebari.Toti cei care putem face pomeni pentru cei dragi,milostenii etc,nu pregetam.Cu cat facem mai repede,cu atat mai bine si cu atat suntem mai impacati cat de cat cu noi.Insa cu oamenii saraci ce se intampla.Sunt oameni care nu au ce manca sau cersetori.Ei cum pot face milostenii pentru cei adormiti?De unde pot plati ei 40 de liturghii sau de unde pot da ei acatiste si pomelnice sau face pomenile traditionale etc?Cum tin ei pasul cu traditia Bisericii,cand nu au poate nici sa isi cumpere o lumanare la Liturghie?

[glykys]

Draga Alex, sunt pe fuga, asa ca nu iti scriu decat ce vad eu, aproape duminical, in biserica mea. Am mai scris si pe alt fir. Un handicapat (nu o spun peiorativ, e un om care a suferit probabil un accident cerebral si care a ramas cu grave sechele locomotorii, semipareza, in fine...), deci un om stramb si mut, care nu mai poate articula cuvintele, vine la slujba. Cum intra in biserica, roaga pe cineva prin semne sa ii scrie un pomelnic. Pe el il cheama Florin, o stiu toti. Pentru morti se sforteaza sa articuleze numele mamei sale, Maria. Cu hartia scrisa de cine se nimereste in mana, face un mic tur al bisericii, necerand nimic. Primeste 2-3-4 lei. Cu putina milostenie primita se duce la pangar si isi cumpara, prin semne, doua lumanari si o prescura. Si se duce la altar si da pomelnicul, cu banii pe care ii primeste de la oameni. Si daca prinde si cutia milei, neaparat tine sa puna acolo un leu, din ce a primit de la altii. Si e atata bucurie pe fata lui!

Si omul acela, handicapat, face milostenie si da liturghie pentru el si pentru mama sa. Din ce? Din banii primiti ca milostenie de la altii.

În prealabil postat de glykys

Draga Alex, sunt pe fuga, asa ca nu iti scriu decat ce vad eu, aproape duminical, in biserica mea. Am mai scris si pe alt fir. Un handicapat (nu o spun peiorativ, e un om care a suferit probabil un accident cerebral si care a ramas cu grave sechele locomotorii, semipareza, in fine...), deci un om stramb si mut, care nu mai poate articula cuvintele, vine la slujba. Cum intra in biserica, roaga pe cineva prin semne sa ii scrie un pomelnic. Pe el il cheama Florin, o stiu toti. Pentru morti se sforteaza sa articuleze numele mamei sale, Maria. Cu hartia scrisa de cine se nimereste in mana, face un mic tur al bisericii, necerand nimic. Primeste 2-3-4 lei. Cu putina milostenie primita se duce la pangar si isi cumpara, prin semne, doua lumanari si o prescura. Si se duce la altar si da pomelnicul, cu banii pe care ii primeste de la oameni. Si daca prinde si cutia milei, neaparat tine sa puna acolo un leu, din ce a primit de la altii. Si e atata bucurie pe fata lui!

Si omul acela, handicapat, face milostenie si da liturghie pentru el si pentru mama sa. Din ce? Din banii primiti ca milostenie de la altii.

Doamne Dumnezeule,bietul om!Dumnezeu sa il miluiasca si sa ii binecuvanteze pe toti care il ajuta!E un caz sfasietor!Dar sunt destul de multi oameni care au o aparenta normala si poate doar ei stiu ce lipsuri indura ei si copiii lor.Si poate nu au puterea de a cere de la ceilalti.Acestia oare cum se descurca?

[Adriana-Simona]

Poate ca Biserica ar putea sa faca o exceptie pentru cei care nu au bani si sunt sarmani, sa primeasca pomelnicele lor fara sa astepte bani... iar daca omul chiar vrea sa ofere ceva in schimb, sa ii dea ceva de lucru prin biserica (sa mature, sa stearga praful, etc) si astfel sa se poata revansa.
Sunt si locuri in tara unde preotii nu asteapta bani de la nimeni pt. cele 40 de Liturghii, ci le fac de drag, pentru a ajuta omul... deci se poate (desi stiu ca nu este peste tot asa, in general pentru orice slujba se asteapta "donatii" cu sume fixe, si si un bonus daca se poate).

[tabitha]

Biserica nu a condiționat niciodată primirea pomelnicelor, cu bani. Mie mi s-a întâmplat des atât în România, cât mai ales aici în State, să dau pomelnice la Altar, fără bani. Banii se dau la sfârșitul slujbei, în coșul care trece prin Biserică din mână în mâna și în care fiecare pune cât crede de cuviință, pentru ajutorarea bisericii.

Am citit și despre cineva care era în Italia (un user mai vechi: Va_iubesc), și zicea că preotul lor nu primește la altar decât prescuri și vin. Banii se dădeau în alta parte, cum am zis. Sau direct în cutia milelor.

Concluzie: și cei saraci pot da liturghii, numai să vrea.
Nu e nimeni atât de sărac încât să nu poată cumpăra măcar o lumânare. Și la o adică, merge și fără.

[Ekaterina]

Cei extrem de saraci nu au aceasta datorie de a da milostenie, de a plati pomelnic, etc. deoarece nu au de unde si Dumnezeu stie acest lucru. Pot insa sa mearga la Biserica si sa-i scrie pe cei dragi (vii si morti) pe un biletel pe care sa il duca apoi la Altar fara bani. Vazand dragostea lor pentru cei dragi, Dumnezeu ii va pomeni si se va milostivi de ei, iar aceasta fapta nu va ramane fara raspuns. Lucrurile nu sunt atat de batute in cuie cum ni le imaginam, exista o solutie in orice situatie, conteaza dorinta noastra de a face binele, de a ajuta, si dragostea cu care facem un anumit lucru.

[glykys]

În prealabil postat de Adriana-Simona

Poate ca Biserica ar putea sa faca o exceptie pentru cei care nu au bani si sunt sarmani, sa primeasca pomelnicele lor fara sa astepte bani... iar daca omul chiar vrea sa ofere ceva in schimb, sa ii dea ceva de lucru prin biserica (sa mature, sa stearga praful, etc) si astfel sa se poata revansa.
Sunt si locuri in tara unde preotii nu asteapta bani de la nimeni pt. cele 40 de Liturghii, ci le fac de drag, pentru a ajuta omul... deci se poate (desi stiu ca nu este peste tot asa, in general pentru orice slujba se asteapta "donatii" cu sume fixe, si si un bonus daca se poate).

Asa e, nici la noi nu se cer bani, preotii de la biserica mea adesea nu vor sa primeasca bani nici la rugaciunile speciale cerute de credinciosi, nici la unele parastase, nici la spovedanie... Am mai povestit pe alt fir cum am cerut sa imi citeasca preotul o rugaciune speciala, la sfarsitul slujbei si, stand la coada, am observat ca nimeni din cei 3-4 care mai solicitasera asa ceva, nu platea deloc. Am vrut sa platesc, dar preotul nu a primit. La sfarsit insa, a venit o femeie care a vrut cu tot dinadinsul sa ofere un ban, iar contributia aceleia a fost cam cat ar fi donat, in alte conditii, persoanele acelea in total.


Fireste ca nici omului aceluia nu ii cer bani, dar el are DRAGOSTE sa dea un banut acolo. Cand vezi insa preotul cum se roaga, nu te induri sa il lasi nemiluit, acolo. Lasi bacsis chelnerului la restaurant, frizeritei la coafor si preotului la biserica nu ii dai nimic?! Dar deja sunt offtopic cu asta.


Pentru cel care a intiat topicul (cum ar fi trebuit sa incep):

1. Mantuirea nu se castiga cu bani, ca atunci toti bogatii s-ar gasi in rai, or, noi stim ca, din pacate, lucrurile nu stau asa.
2. Milostenia este si trupeasca, dar si sufleteasca. Oricine, oricat de sarac ar fi, poate inalta o rugaciune, poate face o fapta buna, poate da un sfat bun, spre pomenirea celui adormit.
3. Omul, cat traieste, trebuie sa se straduiasca sa isi castige mantuirea, nu sa stea sa astepte sa ii faca pomana rudele - de parerea asta era si bunica mea, Dumnezeu sa o ierte! Fac si rudele ce fac, care fac, e bine si crestineste, dar nimeni sa nu se culce pe o ureche gandindu-se la asta!
4. De la cei care au mult si multe, se cer multe, de la cei care au putin, se cere putin. Vezi insa ca sunt unii, precum Florin, care dau si ce nu e al lor. Si nu dau pentru ca le cere preotul sau pentru ca simt obligati intr-un fel , ci pentru ca doresc sa ofere un prinos Domnului. Acesta este adevaratul sens al milosteniei: sa dai sau sa faci ceva omului cu gandul ca ii faci sau ca ii dai Domnului, iar acela care primeste sa primeasca milostenia ca si cum ar veni de la Domnul.

Dumnezeu sa ii ierte pe toti care au adormit si sa primeasca rugaciunile si milosteniile care se fac pentru sufletele lor!

Dumnezeu sa ii ierte

Imparatul Nichifor Votaniatul, al Constantinopolului ( 1078-1081 ), a facut o catedrala mare, aproape cat Sfanta Sofia. A venit patriarhul Ierusalimului, al Constantinopolului si al Alexandriei, ma rog, ca atunci cand se sfinteste o biserica imparateasca.

Cand a terminat-o, a anuntat sfintirea . Sfintirea bisericii se anuntase cu cateva luni inainte, ca sa aiba lumea timp sa vina. Ca atunci nu erau masini, avioane, sau trenuri. Tractiunea se tacea cu boii, caii si magarii, iar pe mare veneau cu corabiile.

La sfintirea bisericii imparatului Nichifor au venit patriarhi, 40 de mitropoliti, mii de preoti, ca la o biserica imparateasca.

Au inceput a veni la sfintire mii de care. Unii aduceau covoare, altii butoaie cu vin, cu untdelemn, altii aduceau faina, altii lumanari. Fiecare aducea ce putea.

Atunci traia o vaduva in Constantinopol, pe care o chema Anastasia.Aceasta vaduva, de 50 de ani se ducea la biserica si se ruga lui Dumnezeu. Ea statea in marginea orasului, tocmai langa drumul acela pe care treceau carutele la sfintire.

Dar era tare necajita. Avea o cocioaba de casuta, n-avea bani, n-avea untdelemn, n-avea faina, n-avea ce sa duca si ea. Cand a vazut ca trec atatea perechi de boi la sfintire, s-a gandit si ea sa duca un brat de iarba.

Atat avea ea, o secera si o furca de tors.

Vaduva saraca material, dar bogata in credinta. Iarna torcea canepa si lana pe la oameni, iar vara se ducea cu secera pe lan si aduna spicele de pe urma seceratorilor, le punea pe un tol, le batea si facea oleaca de grau. Si asa, cate putin cate putin, facea si ea un sac de grau pentru dansa.

Asa de saraca era vaduva Anastasia !

Ea, daca a vazut ca trec atatea care cu boi, incarcate cu poveri grele cu alimente pentru praznic la sfintire, ce s-a gandit saraca ? " Bani n-am, covoare n-am, untdelemn n-am, n-am nimic. Ma duc sa duc si eu un brat de iarba acolo !" Dar se temea, ca n-avea pamant. De unde sa taie iarba ca sa nu faca rau ?

A luat un tolisor si s-a dus pe un hat unde creste un fel de iarba, numita pir. A luat pir, ca sa nu strice cumva din ogorul cuiva. A taiat pirul si l-a pus intr-o sarcinuta. Ce s-a gandit ea ? " Voi da si eu la niste boi un brat de iarba, macar ca nu-i de la mine de pe hat ".

Intr-adevar, si-a luat betisoruI, s-a dus acolo unde era sfintirea cu acea lume multa, si tocmai atunci a vazut o pereche de boi, care gatisera mancarea dinaintea jugului. Se uitau plavanii; ar mai fi mancat ei ceva, dar nu mai era.

Matusa Anastasia a dezlegat si ea sarcinuta ei de iarba, a pus-o inaintea boilor si a zis : " Doamne, primeste bratul acesta de iarba, ca n-am ce aduce la sfintirea acestei biserici si sa ma ierti, ca nu-i de pe ogorui meu !" Si plangand s-a dus de acolo la biserica, dupa ce-a dat iarba la boi.

Cand a vazut atata lume si atatea podoabe, caci biscrica era pregatita ca o mireasa de nunta cu toate podoabele gata de sfintire, atunci ea s-a dus la icoanele din urma, unde se inchina femeile. Batrana, nacajita, cu fata zbarcita de batranete, cu un tulpan vechi pe ochi, incaltata cu opinci, cu o catrinta rea, a ingenuncheat si se ruga Domnului : " Doamne, iarta-ma ca n-am adus nici un dar la biserica ! N-am nimic. Imparatul este imparat si pe pamant si va fi si in cer ! Dar eu saraca de mine, n-am avut bani, n-am avut nimic...", se ruga ea cu lacrimi.

A venit si imparatul Nichifor Votaniat, cu dregatorii lui, cu spatarii lui, cu tot. Cand a intrat in biserica, spatarul lui, pe care-l chema Petru, i-a aratat inscriptia. ( La biserici, la manastiri, la monumentele istorice, inscriptia este scrisa deasupra usii ).

Era o placa mare de marmura, scrisa cu slove de aur : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, imparatul Nichifor Votaniat ". I-a placut tare inscriptia, ca el daduse ordin.

Si au intrat in biserica imparatul, imparateasa si generali multi, sa vada cum este pregatita biserica pentru sfintire, ca a doua zi era sfintirea. Picturi frumoase, icoane lucrate in aur, perdele frumoase, vesminte aurite, policandre, chivote, potire pe sfanta masa, Evanghelia, tot ce trebuia.

In timpul acela, matusa Anastasia, care a dat un brat de iarba, plangea la icoanele din urma. Avea multi ani. In timpul acesta ingerul Domnului a schimbat inscriptia imparatului.

Era scris mai frumos : " Intru slava Preasfintei Treimi, a Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu, vaduva Anastasia ".

Oamenii au incremenit. Mai inainte citeau numele imparatului, dar era lume, schela era luata de la biserica, nimeni nu putea sa spuna ca ar mai fi putut cineva schimba ceva.

Oamenii au inceput a citi :

- Ce scrie acolo, mai ?
- Ce scrie ?
- Pai uite scrie ca o vaduva a facut biserica !
- Dar mai inainte, cand a intrat imparatul, era numele lui.
- Mai, daca aude imparatul !
Aceia se temeau sa-i spuna imparatului si au spus spatarului. Dar spatarul imparatului, Petru, dupa ce a citit, a zis :
- Mai, asta-i mare minune ! Lasa, ca-i zic eu imparatului !

Imparatul il asculta, ca era urechea lui. La imparat si imparateasa, cununi de aur le straluceau pe cap ca razele soarelui, cu porfira, cu hlamida, cu ostasi langa el. Toata suita imparateasca.

- Maria ta, hai oleaca in pridvor !

Vine imparatul. Cand se uita a ramas uimit :

- Mai, doar cand am intrat noi in biserica, era inscriptia mea !
- Cred ca a ta, imparate, a fost. Toata lumea stie. Dar uite ce scrie acolo !
- Vai mie, pacatosul ! Aici este mare minune ! Nimeni n-a putut face aceasta, decat Dumnezeu ! Asta-i minune mare ! Am pierdut biserica pentru ca am facut-o cu mandrie ! A dat-o unei vaduve !

A adunat sfetnicii lui si a spus asa :

- Nu se sfinteste biserica aceasta, pana nu se gaseste aceasta vaduva ! Si cand o gasim, o sfintim pe numele ei, ca-i mai mare ea la Dumnezeu decat mine.

A dat porunca sa trimita in toata imparatia sa-i gaseasca adresa acestei vaduve, Anastasia.

Dar Dumnezeu, cand vrea sa descopere un lucru repede, a descoperit-o printr-o alta vaduva, care era cam de-o seama cu aceasta batrana, aflata printre lume. Dar ea nu stia ca Anastasia este acolo.

- Ce se aude ?
- Uite ce se aude...
- Pe Anastasia eu o cunosc ! Sta aici in marginea orasului.
- Cum matusa ? Hai la imparat !

Si i-a spus imparatului locul unde o gaseste pe vaduva Anastasia, iar el a trimis soli s-o caute si s-o aduca la biserica.

Solii, calari pe cai, repede au plecat in marginea orasului Constantinopol, s-o caute pe matusa Anastasia si s-o aduca la imparatul.. Acolo au vazut niste copii, care se jucau.

- Mai copii, nu stiti unde sta matusa Anastasia ?
Dar unul mai marisor a zis :
- Matusa Anastasia sta acolo in gradina.

S-au dus ei pe un parleaz. Cand ajung la usa vaduvei, ce sa vada ? Ce lacate mai erau acolo ! Ce zavoare ! Ce incuietori mai avea ! Ca cel ce n-are nimic, de nimic nu se teme. Erau doua belciuge la usa, legate cu ata de canepa si un bat in usa. Era semn ca matusa nu-i acasa. Acelea erau toate zavoarele ei. N-avea ce-i fura. Ea era dusa la sfintire la biserica.

Vin inapoi cei trimisi de imparat. " Uite, mai, nu-i acasa batrana Anastasia !"

- Mai copii, n-ati vazut pe matusa Anastasia ?
- Matusa Anastasia s-a dus cu un brat de iarba acolo, la iarmaroc.

Copiii nu stiau ca acolo este o sfintire de biserica. Si atunci cei trei generali, care au fost trimisi soli de imparatul, au intors caii si au venit sa-i dea raportul imparatului.

- Maria ta, am fost ! Are o casuta mica in marginea Constantinopolului. Niste copii se jucau pe acolo si au zis ca matusa Anastasia este pe aici, prin lumea asta, pe undeva.

Vaduva care a cunoscut-o pe cealalta a zis :

- Este in biserica, se roaga la Mantuitorul !
- Daca-i in biserica, spuneti-i sa nu se teama, ca ea n-a fost niciodata in fata mea, imparatul Nichifor Votaniat. Trimiteti niste femei batrane si faceti o veste ca la sfintirea bisericii, imparatul da cate o vaca la batrani.

La porunca imparatului, au gasit pe batrana Anastasia si i-a zis :

- Nu te teme, Anastasie, ca te-ai invrednicit de mare dar de la Dumnezeu ! Ce jertfa ai adus dimineata la sfintirea bisericii ?
- N-am adus nici un dar, maria ta, ca sunt saraca !

Caci ea nu socotea bratul cel de iarba pe care l-a adus si l-a dat la boi, ca este dar.

- Totusi, adu-ti aminte, mama Anastasie, ca ai adus un dar mare, prin care mi-ai luat biserica mea !
- N-am adus nici un dar, ca n-am bani, n-am nimic ! Toata averea mea este o secera si o furca. Iarna torc si eu lana pe la oameni, iar vara cu secera ma duc si adun spice de pe lan, in urma seceratorilor. Si le strang si fac si eu oleaca de grau. N-am nici un fel de avere.
- Dar aceasta biserica imparateasca, in care am cheltuit atatia galbeni de aur si argint, am facut-o numai pe cheltuiala mea si iata acum scrie pe inscriptia ei ca este facuta de Anastasia !
- Ce dar ai dat la aceasta biserica ?
- N-am dat nimic, decat un brat de iarba la boii injugati la car.
- Nu te teme, mama Anastasie, ca a scris Dumnezeu, nu dumneata ! Dumnezeu a scris. Biserica este a matale !
Si era scris asa : " Intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, Unuia Dumnezeu in Treime, facut-am aceasta dumnezeiasca biserica cu toata cheltuiala mea, eu vaduva Anastasia". Ii citea, iar ea tremura, ca nu stia carte.
- Vezi, matusa, zici ca n-ai adus nici un dar, insa adu-ti aminte ca ai adus un brat de iarba !
- L-am adus, dar n-o fi pomana ca l-am taiat de pe hatul unui om.
- Iata, matusa Anastasie, bratul acela de iarba al matale, a fost mai scump decat toate vistieriile pe care le-am bagat eu ! Iata, ingerul Domnului ti-a trecut biserica pe numele tau si a ta ramane in veac. Vom sfinti biserica - ca erau cei patru patriarhi -, cu aceeasi sfintire, cu aceeasi pompa mare, dar biserica va ramane a Anastasiei pana in veac.
- Sa stii, matusa, se sfinteste biserica pe numele matale, pe care ingerul ti-a dat-o de sus si te-a scris aici.

Ea saraca a ramas uimita. Toti se mirau : " Mai, mare minune ".

Cand a murit fericita Anastasia din Constantinopol, imparatul i-a facut mormantul in Sfantul Altar : " Aici, in biserica pe care i-a dat-o Dumnezeu prin minune, este ingropata vaduva Anastasia ".

Un brat de iarba dat in numele Domnului cu smerenie si cu durere de inima ca nu poti face mai mult, a facut mai mult decat cheltuiala imparatului Nichifor. Asa cere Dumnezeu !

Sfantul Efrem Sirul zice : " Dumnezeu nu se uita la multimea darului pe care il aduci, ci la vointa cu care il aduci ". Cat de mic dar ai dat, daca dai cu smerenie si cu parere de rau ca nu poti face mai mult, aceea este adevarata milostenie.
__________________________________________________ _____________
Cu adevarat, Dumnezeu cauta la inima infranta si smerita.

Vine daunazi o matusa nacajita. Ma uitam, mai , cum i-aduce Dumnezeu !

Ea saraca zice :
- As pune 40 de Liturghii, dar n-am bani de drum ! Va dau un servetel !
Numai cu atat a venit, cu un servetel.
Stii cat m-a costat pe mine asta ? Si i-am zis :
- Mama, lasa ca-ti pun eu slujbe !
I-am pus de trei ori cate 40 de Liturghii pentru servetelul acela.
- Mai dau 15 lei ! A zis batrana.
- Vai de mine ! Noi n-am venit aici la manastire sa ne imbogatim ! Noi am venit sa ne plangem pacatele.
- Dar nu-i primit daca nu dau bani, parinte !
- Este primit. Iti spun eu !

De aceea, eu nu ma supar cand aduce cineva putin. Pentru ca Domnul nu se uita la darurile noastre... Se uita la vointa cu care se aduce darul.

Cand a vazut Sfantul Antonie cursele diavolului pe fata pamantului intinse pana la cer, a zis : " Doamne, cine mai poate trece printre acestea ?" Si aude un glas din cer : " Antonie, smerenia si milostenia !"

Cand se intalnesc aceste doua fapte bune, adica smerenia si milostenia, strabat toate cursele lumii !

Deci milostenia nu se cauta numai in multimea banilor, ci mai ales in inima si vointa cu care se aduce ea.

Parintele Cleopa Ilie

Eu cred tot mai mult (am confirmari personale, iar asta face pe de alta parte sa fiu extrem de subiectiv) ca milostenia fara durere e apa de ploaie. Buna pentru primitor, nula pentru donator, ba chiar prilej de ingamfare si altele...
Ce inteleg prin milostenie cu durere: sa te coste! Sa simti ca ai pierdut, ca om trupesc, ca sangerezi. La fel e si dragostea veritabila: costa, e jertfelnica, iti cere sa te lepezi de ale tale... si cine o face cu usurinta, cand chiar conteaza, cand darul are radacini adinci in nevoile si convingerie tale, suprimindu/le fie si pentru scurta vreme sau, poate, pentru totdeauna?

O milostenie in care sa te simti mai sarac (pe orice plan al fiintei), sa devii vulnerabil, sa apara o teama anume, sa ai o retinere... si sa invingi toate acestea prin credinta! Si astfel sa apara bucuria, care, nascindu-se din lupta intre fricile egoiste onest constientizate si datoria dragostei de Dumnezeu si aproapele, aceasta bucurie insoteste darul ca o aureola pe chip. Nevazuta, poate, de unii, insa simtita de cel miluit, daca are cunoasterea miluintei adevarate. Iar eu cred ca primita (miluinta si bucuria aceasta a victoriei duhovnicesti) si de Dumnezeu.

Un scurt exemplu:
Intr-un atentat terorist, un medic luat ostatic este supus la chinuri infricosatoare si isi da seama ca va muri. Le spune agresorilor ca doreste sa ii fie pastrat trupul si incredintat rudelor, apoi lesina. In timp ce medicul zacea lesinat, unul dintre teroristi sufera un atac de cord, omul fiind cardiac si neputind suporta tensiunea situatiei. Intre timp medicul se trezeste si si da seama ce se intampla. Dupa o lupta interioara scurta dar intensa, se hotaraaste si spune: "eu voi muri, oricum, dar el s-ar putea sa traiasca, totusi... faceti asta si asta..." Si da indicatiile salvatoare pentru teroristul aflat in chinurile mortii.
In final scapa amandoi cu viata. Povestea a fost publicata din inchisoare de terorist, care s-a predat singur, la cateva zile dupa atentat, spunind ca ii datoreaza noua viata medicului care l-a salvat. Care l-a renascut sufleteste.
Aceasta este o miluinta adevarat! Desi il costa viata (salvarea teroristului pecetluia soarta tuturor ostaticilor), medicul a ales sa il ajute pe tortionarul sau. Apoi nu a mai murit nimeni. (Ca) prin minune...