Copilul trebuie sa participe la inmormantarea celor dragi

În prealabil postat de AlinB

Fara suparare dar cam toate inmormantarile de la noi sunt sinistre.
Se boceste in disperare, uneori doar de dragul bocitului cu tzipete si alte cele.

Nu ai deloc impresia ca e o inmormantare de crestini.

Numai atmosfera in sine si poate teroriza groaznic un copil.

Cu explicatiile de acasa - fiecare copil sau om in general are gradul si ritmul sau de asimilare.

Poti sa-i dai explicatii si fara sa participe la o atmosfera care mai mult ca singur o va percepe ca sinistra.

Prima inmormantare de care imi amintesc a fost a unei rude, o matusa octogenara. M-a dus mama acolo, nu stiu de ce...
Am ramas cu amintirea vie, vie de tot, ca am intalnit ceva respingator, nebanuit de urat.
Am si acum o incruntare in mine cand imi amintesc episodul.
E unul din momentele cele mai neplacute din intreaga viata.
Iar atmosfera era jalnica. Un miros urat, femei cu conduita isterica, barbati care filosofau dincolo de intelegerea mea si care imi pareau caraghiosi, mama bocind si facindu-se urata (altminteri mama a fost mereu pentru mine, copilul, cea mai frumoasa fiinta din lume), o lume de-a dreptul oribila. Apoi, mai tarziu, nu pricepeam de ce aceiasi oameni care plangeau si jeleau, acum mancau cu pofta, radeau, se imbatau, vorbeau tot felul de nerozii... Totul tulbure, foarte...
Iar mortul... uh... un imens buboi umflat, o fata impietrita si galbejita, niste maini de ceara cu unghii urate, oribil...
Acuma, ca sunt mai invatat in rele, pot filosofa detasat sau pot mima adinca intelepciune fara sa ma simt prea derutat sau confuzat. Dar atunci cred ca eram total nepregatit pentru asa intalnire.
S-ar cuveni o educatie atenta pentru acest moment. Si, categoric, un copil e o fiinta mereu vulnerabila si imprevizibila in fata unor astfel de surprize de proportii.
Ca psiholog zic acum: de mor in curind, eu sper ca nu ma vor vedea copiii in cosciug. Vorbesc serios! As mai accepta, poate, de vor avea vreo 20-30 ani ...:) (acum au 2, 6, 12)
Chiar si atunci, as prefera sa ii scutesc de spectacol. N-au decat sa cunoasca moartea oamenilor din poze si din sala de anatomie patologica, la L.P., de voiesc. Zic si eu, nu va suparati...

Daca tot se doreste ca copilul de gradinita/scoala primara sa aiba experienta aceasta a inmormantarii si a mortii, atunci poate ar fi mai bine daca este dus la inmormantarea si priveghiul unui monah. Zic si eu, nu stiu. Ma gandesc ca una e cand mergi la priveghiul unui parinte gen Pr.Cleopa sau Pr.Papacioc care iti dau impresia ca sunt linistiti,luminosi, si alta e cand mergi la o scena cum a descris Ioan mai sus. Poate gresesc.

Ar fi bine sa se tina cont si de felul copilului, daca e mai sensibil, daca se tulbura usor. Daca e vb. de un parinte atunci as zice sa asiste la tot, insa per asamblu cred ca ar fi mai indicat sa mearga la priveghi/inmormantare, cand este mai marisor, macar in sa fie in generala.

In clasa a 10-a, cand aveam 16 ani, am fost la priveghiul si inmormantarea unei coelge de liceu care a murit intr-un accident grav de masina (soferul beat, ploaie,noapte, masina a cazut de pe pod, ea nu a purtat centura in spate etc.). Si Roxana, Dumnezeu sa o ierte!, era toata vanata pe fata si avea si zgarieturi, gatul era intr-o pozitie ciudata, caci era rupt-cuza mortii-. Pei, nu a fost prea placuta privelistea nici ptr. un adolescent, adult, ptr. un copilas nici atat.

Cand a murit vecina mea preferata, eram prin scoala primara, cls I-IV, mama m-a luat cu ea la priveghi si dupa ce s-a asezat jos langa rudele vecinei, mi-a zis sa imi i-au ramasn bun de la Margareta. Dar am ramas intr-un colt caci imi era cam frica sa ma aproprii de cosciug. Daca copilul nu e pragatit dinainte si nu i se spune cat de cat care e chestia cu moartea etc. nu e bine sa il iei cu tine, caci o sa fie o experienta ciudata ptr. el, daca nu horror. Iar da el nu vrea sa se aproprie sau vrea sa plece, sa fie lasat, caci moartea nu e frumoasa.

Personal nu am ramas cu traume, n-am avut cosmaruri, au fost experiente neplacute, insa nu m-au marcat. Insa nu a bocit nici o baba, nu s-a tras nimeni de par si nu s-a isterizat nimeni. A fost trist, dar nu am asistat la scene de genul prezentate mai sus.

Profesoara de religie din generala ne-a spus cam asa: sa nu plangem ptr. cei adormiti, ci ptr. noi caci am ramas in viata si nu suntem pregatiti ptr. a trece dincolo din cauza pacatelor. Cu cat ai mai multe pacate si esti impatimit, cu atat iti va fi mai frica de moarte, caci simti, de multe ori fara sa iti dai seama, ca nu esti pregatit.

Fiecare sa faca cum crede de cuviinta.

Acum imi dau seama ca in decursul vietii am asistat si la inmormantari frumoase, crestinesti, de cateva ori chiar inaltatoare. Sentimente de nedescris... Insa tot nu mi s-a sters inmormantarea aceea, prima.
Asadar, impresia asupra copilului poate fi puternica si negativa. Daca e o inmormantare cu adevarat crestineasca, asa cum sugera Laura mai sus, atunci poate ca e o experienta constructiva, da.

P.S. Inmormantarea mamei a fost luminoasa, de-a dreptul. Desi ploua. Si, lucru ciudat, cand a inceput sa cante corul (sotia mea a adus corul in care canta ea, un cor cu multi absolventi de teologie, o parte din corul care a cantat cu Tudor Gheorghe "Primavara" si celelalte...) au inceput, desi era amiaza si ploua, au inceput sa cante cocosii. Eu stateam in pragul bisericii (cateva clipe nu am mai rezistat inauntru) si auzeam cum se imbina cantecul corului cu glasul cocosilor care, izbucnind ici-colo prin curtile caselor dimprejur, ca o imensa stereofonie, parca nu se mai oprea... Minute lungi. Oare ii stimulase muzica din biserica?...

Atunci, pe fondul marii mele cainte fata de mama (nu am putut sa o ajut deloc in ultimele zile, cele ale agoniei si chinului, din spitale, unde a fost operata de 8 ori succesiv in cateva saptamani), mi-a scapat un gand amar: ce frumos ii inmormantam pe cei care ne-au iubit jertfelnic si pe care noi i-am chinuit toata viata... Ce frumos ii ducem la groapa pe cei carora le-am sapat-o noi cu mana noastra prin rautatea si egoismul nostru... Ma simt vinovat fata de mama, chiar si azi dupa aproape 10 ani de la mortea ei. Doliul meu inca nu a trecut. Este modelul deplin al femeii jertfelnice iar eu modelul deplin al fiului nerecunoscator, rasfatat si rebel. Dar am iubit-o mult pe mama. A fost cea mai frumoasa fiinta din lumea mea, mereu.

Ea isi dorise mereu sa aiba o inmormantare simpla, discreta, in biserica din satul unde s-a nascut, biserica inaltata de bunicul ei. Asa a fost, doar ca nu a fost discret ci a venit tot satul,in ciuda ploii. O iubeau mult oamenii pe maica mea, nu numai eu... Au slujit mai multi preoti, deoarece mama a dus ani la rand, in cateva biserici prin satele unde a fost invatatoare, copiii la biserica, saptamanal. In timpul comunismului a facut-o!
Ma iertati, m-am luat cu remuscarile si cu lacrimile... Ma iertati si va multumesc ca m-ati ingaduit.

În prealabil postat de ioan cezar

Prima inmormantare de care imi amintesc a fost a unei rude, o matusa octogenara. M-a dus mama acolo, nu stiu de ce...
Am ramas cu amintirea vie, vie de tot, ca am intalnit ceva respingator, nebanuit de urat.
Am si acum o incruntare in mine cand imi amintesc episodul.
E unul din momentele cele mai neplacute din intreaga viata.
Iar atmosfera era jalnica. Un miros urat, femei cu conduita isterica, barbati care filosofau dincolo de intelegerea mea si care imi pareau caraghiosi, mama bocind si facindu-se urata (altminteri mama a fost mereu pentru mine, copilul, cea mai frumoasa fiinta din lume), o lume de-a dreptul oribila. Apoi, mai tarziu, nu pricepeam de ce aceiasi oameni care plangeau si jeleau, acum mancau cu pofta, radeau, se imbatau, vorbeau tot felul de nerozii... Totul tulbure, foarte...
Iar mortul... uh... un imens buboi umflat, o fata impietrita si galbejita, niste maini de ceara cu unghii urate, oribil...
Acuma, ca sunt mai invatat in rele, pot filosofa detasat sau pot mima adinca intelepciune fara sa ma simt prea derutat sau confuzat. Dar atunci cred ca eram total nepregatit pentru asa intalnire.
S-ar cuveni o educatie atenta pentru acest moment. Si, categoric, un copil e o fiinta mereu vulnerabila si imprevizibila in fata unor astfel de surprize de proportii.
Ca psiholog zic acum: de mor in curind, eu sper ca nu ma vor vedea copiii in cosciug. Vorbesc serios! As mai accepta, poate, de vor avea vreo 20-30 ani ...:) (acum au 2, 6, 12)
Chiar si atunci, as prefera sa ii scutesc de spectacol. N-au decat sa cunoasca moartea oamenilor din poze si din sala de anatomie patologica, la L.P., de voiesc. Zic si eu, nu va suparati...

Sa iti traiasca copilasii, frate Ioan Cezar! Apoi, da sunt de acord cu ce ziceti fratia ta si Alin; eu ca si copil eram speriat de ilustratiile cu drq din cartile lui ion creanga (bine au facut "marelui scriitor", probabil mason, ca l-au caterisit, stiau sfintitii ierarhi ce stiau), asa ca mai bine ca nu am vazut chipurile celor dragi morti din familia mea (ma refer la cei patru bunici, un unchi, etc.) cand eram mic. Ei s-au mutat la Domnul cand am intrat la facultate, deci...poate nu o sa credeti, dar m-am simtit neutru la inmormantarile respective. Si ca stare generala foarte bine, si afectiv detasat. De ce? Cerul stie. Si, repet, aveam 19 ani...