Iadul este vesnic?

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Raoul

Insa eu am combatut afirmatia respectiva,cum ca Dumnezeu respecta vointa lor. Mi s-a dat de inteles ca ei vor sa fie acolo pe vesnicie,caci daca s-ar pocai Dumnezeu i-ar primi,insa in iad nu mai exista pocainta.

Caută această credinţă prin Sfînta Tradiţie şi arată-ne cine ar fi scris sau spus aşa ceva. Ştiu că oamenii în general cred asta, dar părerea majorităţii nu este neapărat şi adevărată.

În prealabil postat de Raoul

Probabil doar daca lucifer se va pocai vreodata atunci tot iadul se va muta in Rai.

Poţi fi sigur că dacă demonii ar vrea, Dumnezeu i-ar primi înapoi aproape de El. Dar nu vor - asta e explicaţia! Nu le place ideea de iubire, de convieţuire în armonie, de smerenie şamd. Drept urmare au parte de o existenţă potrivită alegerii lor libere.

[Dumitru73]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Caută această credinţă prin Sfînta Tradiţie şi arată-ne cine ar fi scris sau spus aşa ceva. Ştiu că oamenii în general cred asta, dar părerea majorităţii nu este neapărat şi adevărată.

Poţi fi sigur că dacă demonii ar vrea, Dumnezeu i-ar primi înapoi aproape de El. Dar nu vor - asta e explicaţia! Nu le place ideea de iubire, de convieţuire în armonie, de smerenie şamd. Drept urmare au parte de o existenţă potrivită alegerii lor libere.

imi aduc aminte de o povestire.
se spune un calugar, nu mai stiu de unde, se afla cu ascultare la munca, undeva pe un camp, singur.
nu le avea deloc cu cantatul, dar fiind singur si din dragoste tot timpul inalta imnuri religioase catre Dumnezeu.
probabil canta tare urat, caci la un moment dat a aparut un diavol care a inceput sa faca misto de el.
"ce faci ba tu aici?"
"ba tu iti bati joc de Dumnezeu cu cantarile tale"
si vrand sa-l umileasca i-a spus: "uite cum se canta"
si a inceput diavolul sa cante in graiuri ingeresti, de ramasese calugarul mut.
si canta diavolul, mai mult, mai frumos.
si tot cantand a inceput sa-si aduca aminte de vremurile cand strabatea Raiul si tot vazduhul se bucura de cantarile lui.
a inceput sa-i fie dor si sa-i para rau. si canta tot mai frumos.
si deodata, a vazut calugarul cum diavolul incepe sa-si piarda din intunecime si sa se lumineze.
iar la sfarsit l-a vazut transformat in inger de lumina si a vazut cum s-a inaltat la cer.

[stefan florin]

În prealabil postat de Dumitru73

imi aduc aminte de o povestire.
se spune un calugar, nu mai stiu de unde, se afla cu ascultare la munca, undeva pe un camp, singur.
nu le avea deloc cu cantatul, dar fiind singur si din dragoste tot timpul inalta imnuri religioase catre Dumnezeu.
probabil canta tare urat, caci la un moment dat a aparut un diavol care a inceput sa faca misto de el.
"ce faci ba tu aici?"
"ba tu iti bati joc de Dumnezeu cu cantarile tale"
si vrand sa-l umileasca i-a spus: "uite cum se canta"
si a inceput diavolul sa cante in graiuri ingeresti, de ramasese calugarul mut.
si canta diavolul, mai mult, mai frumos.
si tot cantand a inceput sa-si aduca aminte de vremurile cand strabatea Raiul si tot vazduhul se bucura de cantarile lui.
a inceput sa-i fie dor si sa-i para rau. si canta tot mai frumos.
si deodata, a vazut calugarul cum diavolul incepe sa-si piarda din intunecime si sa se lumineze.
iar la sfarsit l-a vazut transformat in inger de lumina si a vazut cum s-a inaltat la cer.

astea sunt povestiri influentate de doctrina apocatastazei lui Origen

[Raoul]

În prealabil postat de stefan florin

astea sunt povestiri influentate de doctrina apocatastazei lui Origen

Deci un ademenea lucru nu este realizabil? Adica diavol care sa se pocaiasca?

[stefan florin]

În prealabil postat de Raoul

Deci un ademenea lucru nu este realizabil? Adica diavol care sa se pocaiasca?

Nu.Demonii cred si se cutremura, cum zice apostolul Iacob in epistola lui, dar nu fac fapte de pocainta. Parerea mea este ca demonii au evoluat in rau atat de mult incat chiar daca ar vrea sa faca o fapta buna, nu m-ai pot

[catalin2]

În prealabil postat de stefan florin

Nu.Demonii cred si se cutremura, cum zice apostolul Iacob in epistola lui, dar nu fac fapte de pocainta. Parerea mea este ca demonii au evoluat in rau atat de mult incat chiar daca ar vrea sa faca o fapta buna, nu m-ai pot

Demonii ar putea face pocainta si fapte bune, dar e asa cum spui, facand tot timpul fapte rele au inaintat in rau si nu mai au cunostinta si vointa sa faca fapte bune. La fel si ingerii, cu ajutorul harului de la Dumnezeu care ii intareste au inaintat in bine si nu mai vor sa faca decat fapte bune.

În prealabil postat de stefan florin

Nu.Demonii cred si se cutremura, cum zice apostolul Iacob in epistola lui, dar nu fac fapte de pocainta. Parerea mea este ca demonii au evoluat in rau atat de mult incat chiar daca ar vrea sa faca o fapta buna, nu m-ai pot

Eu tind sa cred ca soarta demonilor e pecetluita, in sensul ca alegerile lor s-au facut deja. Vremea pocaintei le-a trecut. Dealtfel in asta si consta cubul de piatra in care s-au inchis pe veci: in imposibilitatea de a mai alege, de a mai voi si altceva decat intunericul.
Tocmai din acestmotiv, acesta de a nu mai sta deloc in puterea lor sa aleaga lumina, tocmai din aceasta neputinta totala a lor, de fiinte fatal schimonosite, inteleg pentru ce s-au rugat atatia sfinti pentru ei. Stim din marturisile scrise, din marturiile despre sfinti, ca acestia se roaga lui Dumnezeu pentru iertarea demonilor. Un exemplu este Sfantul Siluan si inca multe alte exemple am gasit (spre uimirea mea, la inceput).
Daca ar fi stat in puterea lor sa se pocaiasca, nu ar mai fi fost nevoie ca sfintii sa se roage pentru ei. E clar, asadar, ca au pierdut orice putere a caintei.
Mie unul imi e mila de orice drac. De cand cunosc natura raului din propriile mele fapte, imi dau seama ca raul, intunericul, dracul inseamna neputinta. Incapacitate totala de a face un act bineplacut inaintea Domnului. Ruptura totala de harul lui Dumnezeu.
De aceea, imi e mila de nenorocitele creaturi si, desigur, de mine insumi in zonele mele de intuneric.
Am spus mereu ca supralicitam libertatea de alegere a omului. Am demonstrat candva, cat am avut rabdare si priepere, ca alegerile noastre sunt cvasinule, fiind conditionati sever, in straturi suprapuse, de mecanisme psihice, de valori impuse, de presiuni educationale si culturale etc.
Stiu si cred ca omul are liber arbitru. Are aceasta functie sufleteasca, stihie, putere, capacitate. Dar puterea de functionare reala a acestuia este drastic limitata, cu cat ne cufundam in istoria noastra care tinde asimptotic la viitorul prabusirii.
Insa puterea lui Dumnezeu e nespus de mare! Unde Domnul voieste, chiar si pe omul cel mai bicisnic il readuce, macar o clipa, in starea de a alege lumina. Talharul de pe cruce... Si altii. Si fiecare din noi.
Rau este ca ne credem asa de liberi, fratilor. Suntem orbi, sa ma iertati. Orbi si incantati de orbirile noastre toate.
Asa cred eu.

P.S. Mai cred ca dovada cea mai buna a intuirii orbirii si neputintei, intrucat omul isi ghiceste cumva adevarul launtric cel mai adanc, dovada aceasta apare evident la aparatorii radicali/fundamentalisti ai credintei ortodoxe. Radicalii, ortodoxistii sunt cei mai convinsi de orbirea si ratacirea lor. Insa nu vor s-o recunoasca! Asa ca, in virtutea mecanismelor inconstiente de aparare impotriva fricii, ei isi apara cu inversunare, frizind ridicolul, stupiditatea si cinismul, isi apara asadar asazisa ortodoxie. Nici vorba!... Ortodoxia nu e o credinta a fricii. Ci dimpotriva, a eliberarii de aceasta angoasa adanca, prin harul lui Dumnezeu.
Unde este rigiditate, stapanul este frica. Iar unde e frica, apar bulanele, catusele si batele, inclusiv verbale. Rigiditatea si forta ei inumana.
Oamenii liberi, asadar robii adevarati ai Domnului, sunt maleabili calzi si jucausi precum focul. Si foarte, foarte flexibili in situatii variate, pastrind insa natura lor luminoasa, calda, fertila. Roadele lor sunt bune si sunt dulci.
Sunt statornici, ca stanca, doar in dragostea de Dumnezeu.
Iar Duhul ii poarta unde vrea si cum vrea, spre uimirea noastra, intrucat ni se par schimbatori, imprevizibili, nebuni de-a binelea uneori.
Fricosii rigizi fac roade doar suparare, inevitabil, lor si semenilor lor. Mai devreme sau mai tarziu ei isi arata de fapt natura umbroasa, rece, sterila. Oameni incruntati, iar uneori de-o veselie tampa, idioata, ridicola.
Sunt convins de toate acestea, pe care le cantaresc in sufletul meu chinuit, de peste 30 de ani. Nu aveti decat sa luati totul in raspar si sa credeti ca v-a mantuit Domnul uite-asa, plici sau poc, batind din palme. Eu spun ca ganditi si simtiti magic, imbatati de vraja apararilor impotriva propriilor frici ascunse. Copilul magic dinlauntrul vostru va omoara credinta, ortodoxistilor, bietilor. Lepadati-va de magie! Hristos nu este magician, cum credea Simon magul. Pentru simplul motiv pe care il numim smerenie - usa catre puterea dumnezeiasca, etern iubitoare si trofica.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de ioan cezar

Mie unul imi e mila de orice drac.

Exact aşa spunea Părintele Galeriu, să ne fie milă de ei.

Demonii sînt tot nişte fiinţe create după modelul Lui Dumnezeu, mai după chipul Lui Hristos, dar care au ales să nege înălţarea spre asemănarea cu El coborîndu-se spre adîncurile nebănuite ale unei existenţe cît mai departe de Creatorul lor.

[laraG]

În prealabil postat de ioan cezar

Eu tind sa cred ca soarta demonilor e pecetluita, in sensul ca alegerile lor s-au facut deja. Vremea pocaintei le-a trecut. Dealtfel in asta si consta cubul de piatra in care s-au inchis pe veci: in imposibilitatea de a mai alege, de a mai voi si altceva decat intunericul.
Tocmai din acestmotiv, acesta de a nu mai sta deloc in puterea lor sa aleaga lumina, tocmai din aceasta neputinta totala a lor, de fiinte fatal schimonosite, inteleg pentru ce s-au rugat atatia sfinti pentru ei. Stim din marturisile scrise, din marturiile despre sfinti, ca acestia se roaga lui Dumnezeu pentru iertarea demonilor. Un exemplu este Sfantul Siluan si inca multe alte exemple am gasit (spre uimirea mea, la inceput).
Daca ar fi stat in puterea lor sa se pocaiasca, nu ar mai fi fost nevoie ca sfintii sa se roage pentru ei. E clar, asadar, ca au pierdut orice putere a caintei.
Mie unul imi e mila de orice drac. De cand cunosc natura raului din propriile mele fapte, imi dau seama ca raul, intunericul, dracul inseamna neputinta. Incapacitate totala de a face un act bineplacut inaintea Domnului. Ruptura totala de harul lui Dumnezeu.
De aceea, imi e mila de nenorocitele creaturi si, desigur, de mine insumi in zonele mele de intuneric.
Am spus mereu ca supralicitam libertatea de alegere a omului. Am demonstrat candva, cat am avut rabdare si priepere, ca alegerile noastre sunt cvasinule, fiind conditionati sever, in straturi suprapuse, de mecanisme psihice, de valori impuse, de presiuni educationale si culturale etc.
Stiu si cred ca omul are liber arbitru. Are aceasta functie sufleteasca, stihie, putere, capacitate. Dar puterea de functionare reala a acestuia este drastic limitata, cu cat ne cufundam in istoria noastra care tinde asimptotic la viitorul prabusirii.
Insa puterea lui Dumnezeu e nespus de mare! Unde Domnul voieste, chiar si pe omul cel mai bicisnic il readuce, macar o clipa, in starea de a alege lumina. Talharul de pe cruce... Si altii. Si fiecare din noi.
Rau este ca ne credem asa de liberi, fratilor. Suntem orbi, sa ma iertati. Orbi si incantati de orbirile noastre toate.
Asa cred eu.

P.S. Mai cred ca dovada cea mai buna a intuirii orbirii si neputintei, intrucat omul isi ghiceste cumva adevarul launtric cel mai adanc, dovada aceasta apare evident la aparatorii radicali/fundamentalisti ai credintei ortodoxe. Radicalii, ortodoxistii sunt cei mai convinsi de orbirea si ratacirea lor. Insa nu vor s-o recunoasca! Asa ca, in virtutea mecanismelor inconstiente de aparare impotriva fricii, ei isi apara cu inversunare, frizind ridicolul, stupiditatea si cinismul, isi apara asadar asazisa ortodoxie. Nici vorba!... Ortodoxia nu e o credinta a fricii. Ci dimpotriva, a eliberarii de aceasta angoasa adanca, prin harul lui Dumnezeu.
Unde este rigiditate, stapanul este frica. Iar unde e frica, apar bulanele, catusele si batele, inclusiv verbale. Rigiditatea si forta ei inumana.
Oamenii liberi, asadar robii adevarati ai Domnului, sunt maleabili calzi si jucausi precum focul. Si foarte, foarte flexibili in situatii variate, pastrind insa natura lor luminoasa, calda, fertila. Roadele lor sunt bune si sunt dulci.
Sunt statornici, ca stanca, doar in dragostea de Dumnezeu.
Iar Duhul ii poarta unde vrea si cum vrea, spre uimirea noastra, intrucat ni se par schimbatori, imprevizibili, nebuni de-a binelea uneori.
Fricosii rigizi fac roade doar suparare, inevitabil, lor si semenilor lor. Mai devreme sau mai tarziu ei isi arata de fapt natura umbroasa, rece, sterila. Oameni incruntati, iar uneori de-o veselie tampa, idioata, ridicola.
Sunt convins de toate acestea, pe care le cantaresc in sufletul meu chinuit, de peste 30 de ani. Nu aveti decat sa luati totul in raspar si sa credeti ca v-a mantuit Domnul uite-asa, plici sau poc, batind din palme. Eu spun ca ganditi si simtiti magic, imbatati de vraja apararilor impotriva propriilor frici ascunse. Copilul magic dinlauntrul vostru va omoara credinta, ortodoxistilor, bietilor. Lepadati-va de magie! Hristos nu este magician, cum credea Simon magul. Pentru simplul motiv pe care il numim smerenie - usa catre puterea dumnezeiasca, etern iubitoare si trofica.

E adevarat ce spuneti, frate Cezar!Si eu simt, adesea, ca libertatea de a alege sa merg pe calea mantuirii imi este ingradita de acea forta nevazuta a raului care-mi incatuseaza sufletul fara putinta de scapare, ca si cum m-as scufunda intr-un abis.In descrierea din P.S.-ul dv. ma regasesc si eu cu toata fiinta.Execelenta pledoaria dv.
Doamne, ajuta-ne sa ramanem in lumina Ta, macar in ultima clipa a vietii!

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Dumitru73
imi aduc aminte de o povestire.
se spune un calugar, nu mai stiu de unde, se afla cu ascultare la munca, undeva pe un camp, singur.
nu le avea deloc cu cantatul, dar fiind singur si din dragoste tot timpul inalta imnuri religioase catre Dumnezeu.
probabil canta tare urat, caci la un moment dat a aparut un diavol care a inceput sa faca misto de el.
"ce faci ba tu aici?"
"ba tu iti bati joc de Dumnezeu cu cantarile tale"
si vrand sa-l umileasca i-a spus: "uite cum se canta"
si a inceput diavolul sa cante in graiuri ingeresti, de ramasese calugarul mut.
si canta diavolul, mai mult, mai frumos.
si tot cantand a inceput sa-si aduca aminte de vremurile cand strabatea Raiul si tot vazduhul se bucura de cantarile lui.
a inceput sa-i fie dor si sa-i para rau. si canta tot mai frumos.
si deodata, a vazut calugarul cum diavolul incepe sa-si piarda din intunecime si sa se lumineze.
iar la sfarsit l-a vazut transformat in inger de lumina si a vazut cum s-a inaltat la cer.

În prealabil postat de stefan florin

astea sunt povestiri influentate de doctrina apocatastazei lui Origen

Povestirea asta circulă şi în varianta că un călugăr l-a legat pe demon cu puterea Lui Hristos şi nu l-a lăsat să plece pînă nu a cîntat o rugăciune de iertare, iar atunci a revenit la condiţia originală de înger luminos. Ceea ce contravine libertăţii respectivei fiinţe, care a făcut o pocăinţă falsă, cu cuvîntul, nu o căinţă autentică.

Varianta în care demonul cîntă de bunăvoie şi cîntînd se smereşte, se pocăieşte "amintindu-şi" mai bine de starea lui iniţială este plauzibilă. Eu cred că şi diavolii au posibilitatea de a se întoarce spre Dumnezeu dacă vor, dar nu o fac deoarece nu le convine ideea de bine, de iubire, de ascultare, de smerenie, de armonie şamd. Deci nu pentru că nu pot, ci pentru că nu au chef - exact ca oamenii care au ales o viaţă rea, foarte departe de Binele suprem. Iar asta nu este o idee apocatastatică (sau chiar budistă din cîte reţin), adică pînă la urmă toate fiinţele vor ajunge la Dumnezeu într-o stare de bine, indiferent că în viitorul apropiat sau peste miliarde de ere cosmice inimaginabil de lungi.