Aparitii editoriale

În prealabil postat de dorinastoica14

până acum nu am reuşit să-i iubesc nici pe cei apropiaţi cum trebuie, ce să mai vorbesc de duşmani?

Draga Dorina, afirmatia ta ma pune serios pe ganduri... Si imi dau seama acum ca, deoarece tot ai spus-o aici, asadar pentru ca iata exista formularea clara a problemei, ea ma va insoti sper si de acum inainte.
Deocamdata iata ce imi trece prin minte:
Apropiati sunt si dusmanii, intr-un fel... Apropiati si chiar foarte intimi, nebanuit de intimi, prin insasi vietuirea dusmaniei intre noi. Care, asemenea dragostei, trece si prin ziduri de piatra...
Sau de os.
Apoi, apropiati sau indepartati, prieteni sau dusmani, toti oamenii din viata noastra sunt, ca sa spun asa, personaje secundare. Si totodata sunt racordate intim la raportul meu cu mine insumi, la conflictele cu "dusmanii" interiori (de pilda lacomia, minciuna, neinfranarea etc.).
Ca urmare, procesul-cheie al despatimirii, odata inceput si parcurs, are la capat de drum (ca tinta minunata) insasi dobandirea Duhului Sfant. Odata cu aceasta se termina si cu luptele "interne" si cu inamicitiile dintre noi si cu dusmanii care, dupa dobandirea Duhului sunt, cu certitudine absoluta, iubiti.
Pe aceasta tema amintesc acum, ca-mi vine la inima (sau din inima) pe Sfantul Serafim din Sarov si pe Sfantul Siluan, sa fiu iertat ca am indraznit sa le pronunt numele.
Domnul fie cu noi! AMIN+