Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[HoratiuM]

În prealabil postat de bogdan81

Horatiu,

Dvs. deci sustineti ca persoanele omenesti sunt increate.
Pai atunci inseamna ca sunt fara de inceput, la fel ca persoanele dumnezeiesti.
Ori mie asta mi se pare o grava gresala.
Persoanele omenesti se impartasesc intr-adevar de harul necreat, dar ele sunt capabile de aceasta fiindca persoana (omul a fost creat de Dumnezeu ca persoana, deci dupa chipul si asemanarea Sa) este ireductibila la natura sa.
Persoanele omenesti au natura creata (aceasta e invatatura crestina ), dar fiind persoane ele sunt capabile sa transceanda limitarile naturii proprii.

Înainte de toate, Hristos a înviat!

Bun. Haideţi să vedem ce spuneţi Dvs. de fapt mai sus:
1. Omul este o fiinţă creată — perfect de acord şi eu cu această afirmaţie.
2. Totuşi, omul poate să treacă dincolo de limita naturii proprii, create — perfect de acord şi cu această afirmaţie. Numai că nu vă daţi seama de implicaţia clară a acestei afirmaţii: dacă oamenii depăşesc natura creată, o depăşesc către increat.
3. Proba stă în faptul că omul se poate împărtăşi de Har, Care este o Energie increată. Ştim asta din toată tradiţia Bisericii, cristalizată în texte precum teologia Sf. Dionisie Areopagitul, Sfinţii Capadocieni, Sf. Simeon Noul Teolog sau „Triadele” Sf. Grigorie Palamas.

Numai că, dacă spunem acestea, iată care sunt consecinţele:
1. Harul este necreat, deci este infinit actual absolut, etern şi neînceput.

2. Cel care participă la Har, participă la starea Harului: adică, la infinitatea actuală absolută, deci la eternitate şi la neîncepere, chiar în condiţiile în care el este temporal şi are început. Aceasta este un paradox, deoarece acela care participă este creat, deci are început.

3. Singura soluţie este să acceptăm că în chiar faptul de a fi creat se dă ceva increat pentru om. Şi acest raţionament este acceptabil, deoarece, dacă omul are fiinţă, fie ea şi creată, această fiinţă creată este instituită numai prin instituirea ei de către şi participarea ei la Fiinţa Absolută increată. Aceasta ne-o arată simplul raţionament al principiului identităţii: din Eternitate există Un Unghi contemplativ din Care tot ceea ce este în fiinţă etern şi tot ce a fost temporal, este temporal sau va mai fi temporal se află în coincidenţă absolută cu Originea absolută şi neîncepută.

4. Aceasta rezultă din conceptul de Dumnezeu: Care este nelimitat, deoarece e absolut. Adică nu există loc, topos în care El să nu Se afle în chip deplin — fără ca prin aceasta să se înţeleagă că El este prezent pentru creatură cu Esenţa Sa. Paradoxal, El este prezent chiar şi unde este absent — adică în creatură. Dar, pentru cel pentru care este prezent prin absenţă, Esenţa Lui este insesizabilă; cu alte cuvinte, cel are îl sesizează ca prezent prin absenţă nu sesizează decât „Lucrarea” Lui, cum îi plăcea Sf. G. Palamas să O numească: adică el nu vede decât „exterioritatea” Esenţei divine, adică Slava sau Harul. Adică Energiile. Aceasta, în condiţiile în care Dumnezeu nu are exterioritate nici faţă de Esenţa Lui, deoarece El este, prin definiţie, peste tot.

Şi, ceea ce este încă şi mai surprinzător şi înfricoşător, este faptul că şi în această perspectivă, diferenţa ontologică dintre Increat şi creat rămâne valabilă, nu este suprimată. Cu alte cuvinte, ca să încercăm să înţelegem cum este posibil aşa ceva, trebuie să regândim noţiunile de identitate şi de diferenţă. Şi, mai ales, să nu le înţelegem în mod univoc.

Căci spune Sf. G. Palamas:

Învăţătura despre Dumnezeu unele ni le predă despre El în mod unit, altele în mod distinct. Şi nici cele unite nu e permis a le deosebi, nici cele deosebite a le confunda. Iar cel ce opune pe unele din acestea celorlalte şi încearcă să desfiinţeze unele prin altele şi celor ce cred corect că Dumnezeu este unul le opune această deosebire, iar celor ce văd cele deosebite în Dumnezeu le opune unitatea şi neîmpărţirea Lui, închipuindu-şi astfel că îi dovedeşte ca politeişti, acela să ştie că se foloseşte de enunţările Duhului contra Duhului, cum se foloseau învăţaţii elini de creaţie împotriva creatorului. Şi să mai ştie că fiind mai ignorant decât oricine, după cuvântul apostolului, nu înţelege nici aceea că negaţiile nu sunt opuse la Dumnezeu afirmaţiilor. El este şi existent şi neexistent, şi pretutindeni şi nicăieri, şi cu multe nume şi fără nume, şi veşnic în mişcare şi nemişcat, scurt vorbind, e toate şi nimic din toate. Căci cele ce apar ca opuse şi foarte străine întreolaltă, ca refuzând orice împreunare, la Dumnezeu se împacă şi se împreună fiind la fel de adevărate.
Astfel dumnezeiescul (το θειον) este şi nu este unul. Putem afirma evlavios ambele lucruri. E şi una şi alta în multe şi diferite chipuri.

[„Viaţa şi învăţăturile Sfântului Grigorie Palama” de Dumitru Stăniloae, ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 215-216]