Dumnezeu, Patrie, Famile

[TINERI PENTRU ROMANIA]

În prealabil postat de mihailt

Ei mai fratilor si surorilor de la "tineri pentru Romania" va rog sa ma iertati pentru ce ton am avut fata de voi,foarte aspru,apoi sa ma iertati si pentru diversele presupuneri pe care le-am facut aci fata de fratiile voastre,care se pare ca sunt cam neadevarate si asa mai departe.

Hristos a înviat!
Nu e vina Dv., mihailt, că noi n-am reuşit întotdeauna să ne facem înţeleşi.
Vă asigurăm cu toată sinceritatea de întregul nostru respect.

Cu stimă
Tineri pentru Romania

[TINERI PENTRU ROMANIA]

SUPUNERE ŞI PORUNCĂ

Nu se poate realiza nimic mare cu egoism şi orgoliu.
Să te supui e o formă de dăruire clarvăzătoare.
Să te supui e fecund pentru că înzeceşte rezultatul eforturilor.
Să te supui e o datorie pentru că binele tuturor depinde de concentrarea disciplinată a energiilor.
Naţiunea nu poate exista dacă fiecare acţionează după interesele şi capriciile sale.
Ea e un mare complex sensibil pe care anarhia îl poate face steril sau periculos şi căruia ordinea , armonia îi dau posibilităţi nelimitate.
Un popor bogat, de sute de milioane de oameni izolaţi unii de alţii de egoismul şi patimile lor, e un popor mort.
Un popor sărac, unde fiecare îşi recunoaşte inteligent limitele şi obligaţiile comunitare, se supune şi lucrează în echipă pentru binele colectiv, e un popor viu.

Supunerea e cea mai superioară formă de libertate.
E o maifestare constantă a autorităţii faţă de noi înşine, cea mai grea dintre toate.

Nimeni nu-şi poate conduce cu adevărat aproapele dacă n-a fost mai întâi în stare să se conducă pe sine însuşi, să strunească în el armăsarul orgolios gata să se arunce nebuneşte după cum i se năzare.

După ce ne-am supus putem porunci, nu pentru a ne bucura de posibilitatea de a-i strivi pe ceilalţi, ci pentru că a porunci e o prerogativă extraordinară când vizează disciplinarea forţelor contradictorii, conducerea lor la deplinătatea randamentului, sursă suprioară de bucurie.

Mareş Răzvan

[TINERI PENTRU ROMANIA]

PARABOLĂ

Un mandarin chinez s-a dus pe lumea cealaltă.
Întâi a ajuns în iad.
A văzut acolo multi oameni stând la masă în faţa unor boluri pline cu orez dar toţi mureau de foame pentru că aveau beţişoare lungi de doi metri şi nu puteau să se folosească de ele pentru a se hrăni.
Apoi s-a dus în rai.
Şi acolo a văzut o mulţime de oameni aşezaţi la masă în faţa unor boluri pline cu orez şi toţi erau fericiţi şi bine sănătoşi.
Şi ei aveau beţişoare lungi de doi metri dar fiecare se folosea de ele pentru a-l hrăni pe cel din faţa lui.

Popescu Angela

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CÂND COPILUL APARE
de Victor Hugo

Când copilul apare, familia izbucneşte
Manifestându-se gălăgios.
Blânda sa privire, care străluceşte,
Aduce bucuria în ochii tuturor.
Şi cele mai triste frunţi, cele mai apăsate de gând,
Se descreţesc deodată văzând copilul apărând,
Nevinovat şi încântător.

Fie că aprilie a înverzit grădina, sau ianuarie cel îngheţat
În jurul unui foc puternic pe toţi ne-a adunat
Scaunele noastre apropiind,
Când copilul vine, bucuria soseşte şi ne luminează.
Râdem, exclamăm, îl chemăm şi mama sa se-ngrijorează
Văzându-l umblând.

Uneori vorbim îndelung lângă foc
De Dumnezeu, de Patrie, de noroc,
De sufletul nostru plăpând.
Dar dacă apare copilul lăsăm tot pe altă dată
Serioasa discuţie este brusc suspendată
Şi toţi îl privim zâmbind.

Noaptea, când omul visează şi somnul în braţe îl strânge,
La ora când se aude gemând, ca un glas care plânge,
Râul printre sălcii curgând,
Dacă deodată zorii luminând ca un far încep să apară,
Lumina lor trezeşte pe câmp o întreagă fanfară
De clopote şi păsări cântând.

Copile tu eşti zorii şi sufletul meu e câmpul imens
Pe care cele mai frumoase flori îl parfumează intens
Când ochii tăi spre mine privesc.
Sufletul meu e codrul cu poteci întunecate
Umplându-se doar pentru tine de suave şoapte
Şi de raze ce strălucesc.

Căci ochii tăi plini de o nesfârşită seninătate,
Căci mânuţeţele tale nostime şi binecuvântate,
Rău n-au făcut încă pe pământ.
Niciodată paşii tăi tineri n-au atins mocirla noastră,
Cap divin, copil cu păr buclat, spre cer fereastră,
Înger cu aureolă de sfânt!

Tu eşti pentru noi porumbelul din arcă
Picioarele tale n-au vârsta când pot să meargă.
Aripile tale sunt de azur.
Priveşti fără să înţelegi încă universul înconjurător,
Dublă puritate, corp care nu are nimic respigător,
Suflet în care nimic nu-i impur.

E atât de frumos copilul cu dulcele-i surâs,
Cu vocea-i plăcută care vrea ca totul să fie spus,
Cu plânsu-i repede uitat.
Lăsând să-i rătăcească privirea încântată şi uimită,
El îşi deschide sufletul spre lumea abia întrezărită
Şi spre tot ce e bun şi curat.

Doamne apără-mă, apără-i pe cei ce-i iubesc,
Fraţi, părinţi, prieteni şi chiar pe cei ce mă urăsc
De rele, necazuri şi stihii.
Fă Doamne ca ei să nu vadă vara fără zile senine,
Colivia fără păsări, stupul fără albine,
Casa fără copii!

Traducere de Pârvu Ana Maria

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CASA PĂRĂSITĂ

Când eram copii casa părăsită ne speria.
Poarta smulsă din ţâţâni zăcea la pământ.
În grădină florile şi buruienile creşteau amestecate invadând aleile.
Totul era abandonat, fără stăpân, fără paznic.
Când ne întorceam de la şcoală am fi putut să ne odihnim pe băncuţa de la intrarea în curte.
În plus în livada din spatele clădirii se coceau la soare cireşe, mere, pere, prune care ne ispiteau.
Dar noi treceam prin faţa casei părăsite, fără să ne oprim vreodată, pentru că ne era frică de ea.

Părea un mormânt aşezat la marginea drumului.
Scânduri groase, bătute neglijent în cuie, îi barau uşa şi ferestrele.
Niciodată nu a ieşit fum pe coşul său, niciodată nu s-a văzut o rază de soare pe pragul său, niciodată nu a strălucit o lumină în ochii săi închişi.
Casa părăsită, oarbă şi surdă, rămânea indiferentă la frumuseţea câmpurilor din jur.
Rece şi mută, nimic nu putea s-o scoată din toropeală şi nicio voce nu-i trezea ecourile.
Doar noaptea vântul aducea dinspre casa moartă strigăte lungi, neomeneşti, ca nişte vaiete. Aşa spuneau sătenii...

Unul dintre noi a propus odată să dăm la o parte scândurile unei ferestre şi să privim înăuntru.
Dar n-am îndrăznit.
Se petreceau poate, sub acel acoperiş, lucruri teribile.
În spatele ferestrelor închise se mişcau fără îndoială umbre şi ce groază ne-ar fi cuprins dacă, cu ochii pe geam, am fi zărit, într-o cameră învăluită în întuneric, un sicriu înconjurat de lumânări aprinse.
Seara treceam pe cealaltă parte a drumului şi întorceam capul de teamă să nu vedem ceva înspăimântător.
Casa era oare bântuită cum crdeam noi?
Nu, dar vechi amintiri alunecau pe lângă ziduri şi suflete de demult plângeau jalnic în camerele sale goale.

Altădată casa părăsită a fost veselă şi vie.
Înveselită de râsul copiilor numeroşi şi de bucuria părinţilor care-i priveau jucându-se.
Vie datorită muncii care întăreşte sufletele.
Vreme îndelungată ea a fost ocuptă succesiv de taţi, fii, nepoţi, strănepoţi ş.a.m.d. şi pământul le-a hrănit întotdeauna familiile.
Vreme îndelungată strămoşii s-au născut, au trăit, au murit în casa azi închisă şi fiecare când a plecat în marea călătorie şi-a luat adio din priviri de la acelaşi câmp şi pâlc de copaci.

Dar, într-o zi, casa a revenit unui fiu în care sufletul înaintaşilor nu mai trăia.
Acesta căutând o muncă mai uşoară nu şi-a mai lucrat pământul.
Pământul s-a închis. Pâinea a început să lipsească din casă. Şi omul nostru, deja dezrădăcinat, a blestemat pământul care totuşi era roditor.
Atras de mirajul banilor şi al luxului facil, locatarul cel rău a hotărât să emigreze.
El a vândut tot ce avea prin casă şi pe lângă casă, apoi, aşa cum închizi un sicriu, blocă uşile şi ferestrele cu scânduri şi plecă.
De ce nu a vândut şi casa, de ce nu a vândut şi pământul, nu ştiu, poate că nu l-a lăsat inima s-o facă.
De atunci casa emigrantului e închisă, condamnată, aproape blestemată, obiect de spaimă pentru copii, de tristeţe pentru vecini şi de jale pentru parohie.

Aceia care pleacă astfel ştiu oare că se sustrag unei datorii de onoare şi sfinte?
Cred ei că lasă în urma lor doar un acoperiş pe patru ziduri?
Ei părăsec mai mult decât atât.
Ei renunţă la ţinutul natal, la parohia unde au trăit liniştit moşii şi strămoşii lor, la biserica unde aceştia au îngenuncheat, la pământul care le păstrează oasele, la ogorul lucrat cu trudă şi apărat cu arma în mână de şirul nesfârşit al generaţiilor, la comoara tradiţiilor, la sănătoasele obiceiuri de familie, la limba română.
Ei abandonează întrega moştenire a înaintaşilor, ei reneagă Patria!

Şi totuşi, Patrie mamă, nu-i blestema pe cei care au plecat.
Nu toţi sunt ingraţi.
Doar unii te-au renegat şi te-au uitat orbiţi de patima banului.
Pe ceilalţi însă doar drame dureroase i-au hotărât să plece printre străini.
Aceştia se mai gândesc încă la tine şi te mai iubesc. Pe ei continuă să-i îndrăgeşti, Patrie, oriunde s-ar afla. Ei au rămas fii tăi, ei fac să trăiască în străinătate sufletul tău.
Dacă într-o zi îi va determina bunul Dumnezeu să se întoarcă primeşte-i blândă şi miloasă.
Pentru a le sărbători întoarcerea pune cele mai proaspete flori pe marginea drumurilor tale, scaldă-ţi câmpurile într-o lumină mai caldă, fă-ţi pădurile mai verzi, acoperă-ţi vârfurile munţilor cu zăpada cea mai albă, fii mai frumoasă ca niciodată.
Apoi deschide-ţi brazda pentru fierul plugurilor lor, primeşte, mamă fecundă, sămânţa pe care mâinile lor muncite o vor răspândi peste brazdele tale şi bucuroasă rodeşte grâu înalt de un stat de om cu spicul cât pumnul.
De dragul lor acoperă-ţi pajiştile cu iarbă grasă, umple-ţi codrii de cântecul păsărilor şi prin toate ferestrele caselor redeschise fă să intre mirosul plăcut de fân proaspăt cosit.

Predescu Virgil

[TINERI PENTRU ROMANIA]

DOAR AŞA VEŢI DĂINUI

Patria, orizont spre care se îndreaptă privirile şi inimile noastre încă de când ne naştem.
Patria, căminul căminelor noastre, căminul marii familii româneşti.
Patria, ce poate fi mai frumos şi mai măreţ.
Patria, moştenire de la strămoşii noştri.
Patria, mama noastră.

Prieteni, mama noastră plânge, trebuie s-o alinăm!
Prieteni, Patria noastră are nevoie de noi!
Să ne ajutăm mama!
Cine ne-ar putea arăta calea datoriei, cine ne-ar putea inspira, cine ne-ar putea fi model?

Să ne cercetăm istoria.
În paginile sale pline de eroi sunt mulţi cei care ne-ar putea fi modele.
Însă deasupra tuturor se înalţă şi străluceşte prin fapta sa Mihai cel Viteaz.
Dacă marele voievod ar veni printre noi oare ce ne-ar spune?
Ne-ar spune cu siguranţă ce spunea şi contemporanilor săi.

„În faţa Sfintei Cruci a lui Hristos şi a mormintelor celor care au căzut pentru Ţară rostiţi toţi într-un glas „Credinţă şi Patrie!”
Ortodocşi pe deplin, în toate, peste tot, întotdeauna.
Pentru a vă putea păstra credinţa iubiţi-vă Patria, apăraţi limba română!
Cunoaşteţi-vă istoria! Şirag de nestemate, comoară de virtuţi, izvor nesecat de patriotism.
Obiceiurile şi tradiţiile voastre sunt frumoase, păstrţi-le!
Unire între voi şi întrajutorare.
Idealul vostru: România întregită, una şi indivizibilă.
Ţelul vostru: învăţământ naţional, carte românească.
Doar aşa veţi dăinui.”

Pârvu Ana Maria

[TINERI PENTRU ROMANIA]

CREDINŢĂ, PATRIE, VIRTUTE

Cea mai bună dovadă de dragoste faţă de Patrie e să fim cetăţeni cu care ea se poate mândri şi pe care se poate baza.
Să iei în derâdere Credinţa şi bunele moravuri şi să pretinzi că-ţi iubeşti Patria e acelaşi lucru cu a pretinde că-ţi iubeşti soţia pe care o înşeli.
Să calci în picioare Credinţa, cinstea şi virtutea, nu e doar un act individual, ci un act îndreptat împotriva Bisericii, Naţiunii şi Patriei.
Un om care nu respectă religia neamului nostru, sfinţenia legăturii conjugale, decenţa şi cinstea e un ipocrit, un cetăţean detestabil.

Cu adevarat patriot nu e decât omul virtuos.
Omul virtuos îşi înţelege datoria şi şi-o face.
Să fii creştin bun, muncitor bun, tată bun, soţ bun, fiu bun înseamnă să fii cetăţean bun, patriot bun.
Niciodată un astfel de om nu va fi lăudătorul celor puternici sau denigratorul plin de ură al oricărei autorităţi. Orice funcţie ar îndeplini, ţelul său va fi onoarea şi prosperitatea Ţării, nu prosperitatea proprie.

Adevăratul patriot ştie că societatea nu e perfectă şi-i combate abuzurile, dar nu se va deda niciodată la violenţe şi răzbunări, căci dintre toate relele acestea sunt cele mai teribile şi cele mai nefaste.
Adevaratul patriot nu îndeamnă la discordie civilă, dimpotrivă îndeamnă la moderaţie, înţelgere şi pace. El încetează să mai fie miel doar în ziua în care Credinţa şi Patria în pericol îi cer să le apere. Atunci devine leu, luptă şi învinge sau moare.

Să-ţi dai viaţa pentru Credinţă şi Patrie a fost în toate timpurile o faptă demnă de laudă.
În prezent adepţii unui individualism exagerat şi ai aberaţiilor globaliste susţin contrariul.
Dacă afirmi altceva eşti considerat fanatic, integrist religios sau fascist înverşunat.
Jalnică acestă epocă în care sunt promovate şi ridicate în slăvi imoralitatea, egoismul şi lăcomia!

Mareş Răzvan