Cele sapte surle (fragmente)

Mai tare şi mai duios de cum a chemat Iisus pe oameni, nu-i poate chema nimeni de pe lume. Necazurile vieţii insă, iau pe oameni mai aspru dintr-o altă parte, silindu-i să-L caute pe Dumnezeu. Necazurile nu sunt fapta lui Dumnezeu, ci urmarea greşelilor noastre, urmare pe care ingăduie Dumnezeu s-o gustăm spre inţelepţirea noastră.
Am mai putea adăuga că, greşind omul cu toată voia sa, intră sub altă stăpanire unde i se fură şi-şi pierde multe insuşiri sufleteşti – şi de cele mai multe ori libertatea conştiinţei - bunuri fără de care se simte in multe chinuri. Preţuieşti un lucru cand nu-l mai ai.

Sunt două feluri de necazuri. Necazurile pentru păcate şi necazurile pentru Evanghelie. Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor, şi care, prin usturimea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele. Iar omului care vrea să iasă din ele nu-i rămane altă cale, decat să-şi indrepte purtările după voia lui Dumnezeu. Deci

“cand iţi va veni vreo incercare pe neaşteptate nu invinovăţi pe cel prin care ţi-a venit, ci intreabă-te pentru ce a venit? Si vei afla răspuns. Deoarece fie prin acela, fie prin altul trebuie să bei amărăciunea judecăţii lui Dumnezeu” [Sf. Maxim Mărturisitorul].

Pe pricina suferinţei iată un schimb de cuvinte intre Dumnezeu şi om:
Omul se roagă de Dumnezeu să-l scape de necazuri şi Dumnezeu se roagă de om să-şi schimbe purtările. Socotiţi acum, care de cine să asculte mai intai?

Chemarea aceasta mai aspră o face droaia de necazuri şi nenorociri, stramtorări şi năpaste, vrajbe intre oameni, bătaie intre părinţi şi copii, războaie şi vărsare de sange, pagube, beteşuguri, seceta şi foametea, şi tot felul de pustiiri, ce nu s-au mai pomenit: toate, urmări şi plată indesată pentru purtare şi pentru lipsa de minte, că oamenii nu vor să inţeleagă la ce imblăteală de necazuri ii duce iubirea de păcate.
Iar precum că necazurile vieţii sunt un grai mai aspru al lui Dumnezeu cand s-au scris acestea, dar răman mereu dovada că noi silim pe Dumnezeu să ne bată:

Levitic 26:
3.Dacă veţi umbla după legile Mele şi de veţi păzi poruncile Mele şi le veţi implini,
4.Vă voi da ploaie la vreme, pămantul işi va da roadele sale şi pomii roadele lor.
5.Treieratul vostru va ajunge pană la culesul viilor, culesul viilor va ajunge pană la semănat; veţi manca painea voastră cu mulţumire şi veţi trăi in pămantul vostru fară primejdie.
6.Voi trimite pace pe pămantul vostru şi nimeni nu vă va tulbura; voi alunga fiarele rele din pămantul vostru şi sabia nu va trece prin pămantul vostru.
7.Veţi alunga pe vrăjmaşii voştri şi vor cădea ucişi inaintea voastră.
8.Cinci din voi vor birui o sută, şi o sută din voi vor prigoni zece mii, şi vor cădea vrăjmaşii voştri de sabie inaintea voastră.
9.Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvanta; roditori vă voi face, vă voi inmulţi şi voi fi statornic in legămantul Meu cu voi.
10.Veţi manca roadele vechi de anii trecuţi şi veţi da la o parte pe cele vechi, pentru a face loc celor noi.
11.Voi aşeza locaşul Meu in mijlocul vostru şi sufletul Meu nu se va scarbi de voi.
12.Voi umbla printre voi, voi fi Dumnezeul vostru şi voi veţi fi poporul Meu.
13.Iar dacă nu Mă veţi asculta şi nu veţi implini aceste porunci ale Mele;
14.De veţi dispreţui aşezămintele Mele şi de se va scarbi sufletul vostru de legile Mele, aşa incat să nu impliniţi toate poruncile Mele, călcand legămantul Meu,
15.Atunci şi Eu am să Mă port cu voi aşa: voi trimite asupra voastră groaza, lungoarea,
frigurile,de care vi se vor secătui ochii şi vi se va istovi sufletul. Veţi semăna seminţele voastre in zadar şi vrăjmaşii voştri vi le vor manca.
16.Indrepta-voi faţa Mea asupra voastră şi veţi cădea inaintea vrăjmaşilor voştri; ei vor domni peste voi şi veţi fugi, cand nimeni nu vă va prigoni.
17.Dacă nici după toate acestea nu Mă veţi asculta, atunci inşeptit voi mări pedeapsa pentru păcatele voastre.
19.Voi frange indărătnicia voastră cea mandră şi cerul vostru il voi face ca fierul, iar pămantul vostru ca arama.
20.In zadar vă veţi cheltui puterile voastre că pămantul vostru nu-şi va da roadele sale, nici pomii din ţara voastră nu-şi vor da poamele lor.
21.Dacă insă, şi după toate acestea, veţi umbla impotriva Mea şi nu veţi vrea să Mă ascultaţi, atunci inşeptit voi adăuga lovituri pentru păcatele voastre.
22.Voi trimite fiarele campului asupra voastră, care vă vor lipsi de copii; vor prăpădi vitele voastre, şi pe voi aşa vă voi impuţina, incat se vor pustii drumurile voastre.
23.Şi dacă nici după acestea nu vă veţi indrepta, ci vă veţi purta impotriva Mea,
24.Atunci şi Eu voi veni cu urgie asupra voastră şi vă voi lovi şi Eu inşeptit pentru păcatele voastre:
25.Voi aduce asupra voastră sabie răzbunătoare ca să răzbune legămantul Meu. Iar dacă vă veţi ascunde in oraşele voastre, voi trimite molimă asupra voastră şi veţi fi daţi in mainile vrăjmaşului.
26.Painea care intăreşte o voi lua de la voi; zece femei vor coace paine pentru voi intr-un cuptor, şi vor da painea voastră cu cantarul, şi veţi manca şi nu vă veţi sătura.
27.Dacă insă nici după acestea nu Mă veţi asculta şi veţi călca impotriva Mea,
28.Atunci şi Eu cu urgie voi veni asupra voastră şi vă voi pedepsi inşeptit pentru păcatele voastre:
29.Veţi manca carne de om: trupurile feciorilor şi fetelor voastre veţi manca.
30.Dărama-voi inălţimile voastre şi voi strica stalpii voştri şi voi imprăştia oraşele voastre sub dăramăturile idolilor voştri, şi se va scarbi sufletul Meu de voi.
31.Oraşele voastre le voi preface in ruină, voi pustii locaşurile voastre cele sfinte, şi nu voi mirosi mireasma jertfelor voastre.
32.Pustii-voi pămantul vostru, cat să se mire de el vrăjmaşii voştri, care se vor aşeza intransul;
33.Iar pe voi vă voi risipi printre popoare; in urma voastră imi voi ridica sabia, şi vă fi pămantul vostru pustiu şi oraşele voastre dăramate.
34.Celor ce vor rămane din voi le voi trimite in inimi frica in pămanturile vrăjmaşilor lor, pană şi freamătul frunzei ce se clatină il va pune pe fugă, şi vor fugi ca de sabie, cand nimeni nu-i va prigoni.
35.Se vor călca unul pe altul, ca cei ce fug de sabie, cand nimeni nu-i va urmări, şi nu veţi avea putere să vă impotriviţi vrăjmaşilor voştri.
36.Veţi pieri printre popoare şi vă va inghiţi pămantul vrăjmaşilor voştri.
37.Iar cei ce vor rămane din voi se vor usca pentru păcatele lor in pămanturile vrăjmaşilor voştri şi se vor usca şi pentru păcatele părinţilor lor.
38.Atunci işi vor mărturisi fărădelegile lor şi fărădelegile părinţilor lor, cum au săvarşit ei nelegiuiri impotriva Mea şi au mers impotriva Mea,
39.Pentru care şi Eu am venit cu urgie asupra lor şi i-am dus in pămantul vrăjmaşilor lor; atunci se va supune inima lor cea netăiată imprejur şi atunci se vor căi ei pentru nelegiuirile lor.
40.(Atunci) Şi Eu imi voi aduce aminte de legămantul Meu cu părinţii lor, şi de pămant imi voi aduce aminte.

In loc de orice altă talcuire, spunem că vremea noastră le vede cu ochii pe toate acestea şi oamenii tot nu se indreaptă. E o mare durere că poporul nu pricepe, iar păstorii nu le citesc măcar Scriptura, ca să nu greşească, invrăjbindu-se cu dreptatea dumnezeiască.Nu e chip de-a scăpa de pedeapsă, luptandu-te cu ea, ci numai şi numai cu schimbarea vieţii.

Iată acum şi pocăinţa poporului, luminat de povăţuitorii săi, reintorşi cu toţii din aspra invăţătură a robiei, care a fost in stare să schimbe, de la Dumnezeu, mersul lucrurilor.

Neemia 9:

1.In ziua de douăzeci şi patru a acestei luni s-au adunat toţi fiii lui Israil, imbrăcaţi in sac şi cu capetele presărate cu cenuşă, ca să postească.
2.Şi osebindu-se cei ce erau din neamul lui Israil de toţi cei de alt neam, au venit de şi-au mărturisit păcatele lor şi fărădelegile părinţilor lor.
3.Şi, după ce s-au aşezat la locurile lor, li s-a citit din Cartea Legii Domnului Dumnezeului Lor un pătrar de zi, iar alt pătrar de zi şi-au mărturisit păcatele lor şi s-au inchinat Domnului Dumnezeului lor.

Atunci un cărturar inţelepţit de cele păţite şi bun cunoscător al legii care atarnă peste fărădelege, face lui Dumnezeu această minunată mărturisire a păcatelor părinteşti, inaintea poporului.

7. Doamne Dumnezeule, …
14.Tu le-ai arătat odihna Ta cea sfantă.
15.Tu le-ai dat din inălţimea Cerului paine cand au flămanzit şi le-ai scos apă din piatră cand au insetat.
16.Dar părinţii noştri s-au indărătnicit şi şi-au invartoşat cerbicia lor; n-au ascultat poruncile Tale, nici s-au supus, şi au uitat minunile ce ai făcut pentru ei.
17.Invartoşatu-şi-au cerbicia lor şi in răzvrătirea lor şi-au ales o căpetenie, ca să se intoarcă in robia lor; dar Tu fiind Dumnezeu, care iubeşti a ierta, zăbavnic la manie şi bogat in milă şi in indurări, nu i-ai părăsit,
18.Chiar cand şi-au facut un viţel turnat şi au zis: “Iată Dumnezeul tău, care te-a scos din Egipt”, şi s-au pornit cu hulire mare impotriva Ta,
19.In nemărginita Ta milostivire nu i-ai părăsit in pustiu şi stalpul de nor n-a contenit a-i călăuzi peste zi in calea lor, nici stalpul de foc de a le lumina noaptea drumul ce aveau de făcut.
20.Trimisu-le-ai Duhul Tău cel bun, ca să-i inţelepţească, n-ai lipsit gura lor de mana Ta, şi setea le-ai stampărat-o cu apă.
21.Vreme de patruzeci de ani i-ai hrănit in pustie şi nimic nu le-a lipsit, hainele lor nu s-au invechit, nici incălţămintele lor nu s-au rupt.
22. Datu-le-ai lor regate şi popoare…
23.Şi s-au făcut ei stăpani peste cetăţi tari şi peste pămantul roditor, peste case pline de toate bunătăţile, peste fantani săpate in piatră, vii, măslinişuri şi pomi roditori din belşug; şi au mancat şi s-au săturat şi s-au ingrăşat şi au trăit in desfătări prin bunătatea Ta.
24.Dar ei s-au ridicat şi s-au răzvrătit impotriva Ta; au aruncat legea Ta la spate; pe proorocii Tăi, care-i indemnau să se intoarcă la Tine i-au omorat, şi ţi-au adus hulire mare.
27.Atunci Tu i-ai dat in mainile vrăjmaşilor lor care i-au apăsat. Dar, in vremea necazului lor,
Au strigat către Tine şi Tu i-ai auzit din inălţimea cerurilor, şi in mila Ta cea mare le-ai trimis izbăvitor ca să-i izbăvească din mainile vrăjmaşilor lor.
28.Iar dacă s-au odihnit, iarăşi au inceput să facă rele inaintea Ta. Atunci Tu i-ai dat din nou in mana vrăjmaşilor lor, ca să-i stăpanească. Şi ei din nou au strigat către Tine, şi Tu i-ai auzit din inălţimea cerurilor şi, in mila Ta cea mare, i-ai izbăvit de multe ori.
29.I-ai povăţuit să se intoarcă la legea Ta, dar ei s-au indărătnicit şi n-au ascultat poruncile Tale şi au păcătuit impotriva poruncilor Tale, care dau viaţă celui ce le implineşte, şi şi-au indarjit spinarea lor şi cerbicia lor şi-au invartoşat-o, şi nu s-au supus.
30.Tu insă, aşteptand intoarcerea lor, i-ai ingăduit mulţi ani şi le-ai deşteptat luarea aminte. Prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea. Atunci i-ai dat pe mana neamurilor străine.
31.Dar, in mila Ta cea mare, nu i-ai starpit, nici nu i-ai părăsit, căci Tu eşti un Dumnezeu milos şi indurat.
32. Şi acum, Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel mare, puternic şi infricoşat, cel ce ţii legămantul Tău şi faci milă, care nu socoteşti ca puţin lucru suferinţele ce am indurat noi, regii noştri, căpeteniile noastre, preoţii noştri şi tot poporul Tău, din vremea regilor Asiriei, pană in ziua aceasta.
33. Tu eşti drept in toate cate ne-au ajuns, căci Tu ai fost credincios, dar noi am făcut rele.
34. Regii noştri, căpeteniile noastre, preoţii noştri şi părinţii noştri n-au păzit legea Ta, şi n-au luat aminte nici la poruncile Tale nici la indemnurile ce le-ai dat.
35.Ca au fost in regatul lor, in mijlocul binefacerilor Tale, intr-o ţară largă şi roditoare, pe care le-ai dat-o Tu, ei nu ţi-au slujit Ţie, nici nu s-au intors de la faptele lor cele urate.
36.Şi astăzi, iată, suntem robi şi Ţara ce Tu ai dat-o părinţilor noştri ca să se bucure de roadele, ei şi de bunătăţile ei,
37.Ea işi inmulţeşte astăzi roadele pentru regii, cărora ne-ai supus pentru păcatele noastre. Aceia domnesc peste trupurile noastre şi peste vitele noastre după bunul lor plac, şi noi ne aflăm in mare necaz.
38.Pentru toate acestea facem legămant, pe care noi inşine, cu iscălitură, şi căpeteniile, leviţii şi preoţii noştri, il intăresc cu pecetea.

Astfel fagăduiră, cu jurămant, să se poarte după legea lui Dumnezeu.
Nestatornicia firii omeneşti, cu trecerea de vreme, cu venirea pe lume a altor randuri de oameni, făcu să pălească, ba chiar să se şi stingă această lumină a suferinţei, aprinsă de urgiile istoriei. De aceea năpăstuirea vremilor se dezlănţuie cam in fiecare rand de oameni.

Mulţime de oameni insă nici grijă n-au de cuvintele chemării acesteia, oricat le-ar vedea cu ochii şi ar trece prin ele. Dacă nici după asprimea unor atare chemări, care ustură pielea vieţii, oamenii totuşi nu se intorc spre Dumnezeu, viaţa incepe să fie in primejdie: incep necazurile morţii, surlele chemării a patra.

Viaţa o avem de la Dumnezeu: prin El trăim, ne mişcăm şi suntem. Adică Dumnezeu este izvorul, susţinătorul şi rostul sau destinul vieţii noastre. Dacă mergem aşa, potrivit acestora, avem viaţa asigurată de Dumnezeu, temelia ei; dacă nu urmăm aşa, ci incalcim viaţa noastră in toate fărădelegile şi spurcăciunile, care indrăcesc şi sufletul şi trupul şi o ducem aşa vreme indelungată, atunci Dumnezeu se desface din viaţa noastră. Totuşi nu se desface indată după greşeala noastră, ci rabdă o vreme rătăcirea omului, a fiului Său mai mic, in tot chipul chemandu-l.

Iar moartea o avem de la ucigaşul. Deci, cand oamenii se leagă cu totul de voile dracilor, le este in primejdie viaţa şi primejduiesc şi pe alţii. Iar de se leagă ca robii cu inima de lumea aceasta şi de voile trupului cele impotriva firii, mintea li se strambă, incat nu mai deosebeşte adevărul de rătăcire; atunci Dumnezeu se-ntunecă din mintea, din inima şi din voinţa lor şi ajung că nu vor să mai ştie de Dumnezeu şi aşa vine osanda la moarte, aşa vine prăpădul in vremea fiecărui rand de oameni. Intai e moartea sufletească a ateismului, a necredinţei, pe urmă se arată şi moartea din afară a trupului, după vrednicie şi spre inţelepţirea multora.

La inceput oamenii trăiau mai mult.

“Toate zilele lui Matusalem au fost 969 de ani, apoi a murit”.

Cu trecerea de vreme inmulţindu-se oamenii pe pămint s-a inmulţit şi stricăciunea desfranării. Şi a zis Dumnezeu:

“Nu va mai rămane Duhul Meu pururea in oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup; deci zilele lor (pe pămant) să mai fie 120 ani”.

Iar după trecere de vreme şi inmulţirea fărădelegii intre oameni, David zicea:

“Toate zilele vieţii noastre sunt 70 de ani, iar pentru cei mai in putere 80 de ani; iar ce este mai mult decat aceştia, nu-i decat osteneală şi durere”.

Aşa era in vremuri de demult; astăzi mulţimea bolilor şi desimea războaielor mult a mai scurtat viaţa oamenilor. Acestea insă implinesc din ingăduinţa lui Dumnezeu, pedeapsa cea asupra păcatelor.

Noi nu mai suntem sub impărăţia legii vechi, ci in impărăţia harului caştigat nouă de Mantuitorul Hristos ca să ne mantuim; dar dacă nepriceputul de om se ţine impotriva lui Hristos, de dragul fărădelegilor, cade din har sub lege, şi aşa atarnă asupra lui pedeapsa cu moarte năprasnică, ce se implineşte prin războaie şi nenorociri, intocmai cum scrie la lege:

1.Cel ce bate pe tată sau pe mamă să fie omorat.
2.Cel ce va grăi de rău pe tatăl său sau pe mama sa, acela să fie omorat
3.Cine nu ascultă de preoţi, unul ca acela să moară.
4.Ziua de odihnă cel ce o va intina, va fi omorat
5.Pe vrăjitori să nu-i lăsaţi să trăiască
6.Tot cel ce se impreună cu dobitoc să fie omorat.
7.La nici o văduvă şi la nici un orfan să nu le faceţi rău! Iar de le veţi face şi vor striga către Mine, voi auzi plangerea lor, şi se va aprinde mânia Mea şi vă voi ucide cu sabia, şi vor fi femeile voastre văduve şi copiii voştri orfani.
8.Sabia s-a făcut ca să piardă pe cei necredincioşi.
9.Tot cel ce va munci in ziua odihnei va fi omorat.
10. Cel ce scoate sabia, de sabie va pieri. (Dar ucigaşii pruncilor, ce atarnă peste ei?)
11. Cei ce se impărtăşesc cu nevrednicie, furand Sfanta Impărtăşanie, incă se fac vinovaţi de moarte.Despre ei zice Sf. Pavel: “Mulţi dintre voi sunt slabi şi bolnavi şi o bună parte mor”.
Primul care a furat Sfanta Impărtăşanie a fost Iuda, fiul pierzării, care s-a spanzurat, a căzut din spanzurătoare de şi-a spart capul, a crăpat in două şi i s-au vărsat toate măruntaiele, luand astfel plata fărădelegii sale.

Deci, săvarşind oricare dintre acestea, nu facem altceva decat intoarcem ceasul unei primejdii neaşteptate, pe care nu alţii, ci noi ne-am starnit-o in cale.

Iată ce fel de lucruri trebuie să scoatem din noi şi dintre noi, că acestea aduc ceasul primejdiei de moarte şi sabia atarnă nevăzut asupra vieţii. Iar dacă, in loc de indreptare pentru care ne dă Dumnezeu oarecare vreme de răgaz, noi totuşi ne indărătnicim cu mintea impotriva voinţei lui Dumnezeu, se intamplă că, plinind măsura fărădelegilor, cade sabia şi se inplintă in capul care nu mai are minte.

Pană la judecata din urmă, mantuirea se poate dobandi oriunde, şi pe cimpuri de bătaie; şi se poate dobandi şi din iad; şi se poate pierde oriunde, şi in mănăstiri, şi in ceata sfinţilor Apostoli, şi s-a pierdut şi in Rai.Talharul, răstignit pentru faptele sale, a sărit de pe cruce in Rai şi Lucifer ca fulgerul a căzut din Ceruri. Orbul din naştere căpătă vederea şi a văzut pe Dumnezeu şi a vorbit cu El, iar fariseii templului o pierdeau zicand că-i păcătos şi are drac. Cereau semn şi umblau să omoare pe Lazăr, cel inviat a patra zi din morţi. Orbia răutăţii, stand de-a pururi impotriva Adevărului, nu are leac, dar are pedeapsă. Inima infrantă şi smerită insă, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceea infruntand mandria, a zis că vameşii şi păcătoasele vor lua-o inaintea “drepţilor”, in Impărăţia Cerurilor, şi că se face bucurie in Ceruri pentru un păcătos ce se intoarce.
Această intoarcere urmăreşte Dumnezeu să ne-o caştige, insă nu poate, dacă nu ne invoim şi noi. De aceea ne poartă pe tot felul de căi şi ne cheamă cu tot felul de surle şi, dacă trebuie, ne grăieşte şi cu tunul.
Ceea ce urmăreşte Dumnezeu in tot chipul e mantuirea sau intoarcerea noastră duhovnicească spre El şi Acasă, chiar dacă mai rămanem şi in viaţa aceasta. Oamenii insă legaţi in neştiinţă, scurţi la minte şi slabi in credinţă urmăresc viaţa pămantească şi toată mahnirea lor e pentru trupuri.

Cat ţine forma aceasta de viaţă oamenii vor fi amestecaţi: cei din Noul Testament, fiii harului, cu cei din Vechiul Testament pe care numai frica legii ii mai ţine in randuială şi oamenii fără nici un testament, oamenii fărădelegii şi ai neoranduielii fără leac, fiii celui rău.

“Acela care iubeşte lucrurile bune şi frumoase tinde de bună voie spre harul indumnezeirii, fiind călăuzit de Providenţă prin raţiunile inţelepciunii. Iar acela ce nu-i indrăgostit de acestea e tras de la păcat impotriva voii lui – şi lucrul acesta il face Judecata cea dreaptă, prin diferite moduri de pedepse. Cel dintai, adică iubitorul de Dumnezeu e indumnezeit prin Providenţă, cel de al doilea, adică iubitorul de materie e oprit de Judecată să ajungă la osandă”. [Sfantul Maxim Marturisitorul]

Toată răzbaterea cu nepriceperea poporului aceasta este, că, in ingustimea vederii lui, stăruie să vadă şi să susţină viaţa aceasta ca pe un scop in sine şi suficientă sie insăşi. Nu vrea să zică “muntelui” lumii acesteia ridică-te din cale şi te aruncă in mare, ca să-şi deschidă vederea impărăţiei spiritului. Şi n-ar trebui credinţă decat ca un bob de mac.

Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s-o aştepte cu bucurie ca pe-o izbăvire sigură din impărăţia păcatului. Cuvintele sfantului ne invaţă:

“Pentru greşeala dintai s-a furişat in trup legea păcatului care este plăcerea simţurilor, iar pentru aceasta s-a hotărat moartea trupului, randuită spre desfiinţarea legii păcatului. Cel ce ştie că moartea s-a ivit din pricina păcatului, spre desfiinţarea lui, se bucură pururea in sufletul lui cand vede cum e stinsă legea păcatului si trupul său, prin diferitele stramtorări, ca să primească in duh fericita viaţă viitoare. Căci ştie că nu se poate ajunge la aceea de nu e golită mai inainte din trup, ca dintr-un vas, incă din viaţa aceasta, legea păcatului, susţinută prin inclinarea voinţei spre el”.

“Cel ce nu primeşte intamplările care il depărtează de patimi, acela fuge de ceea ce nu trebuie să fugă”.

Drept aceea, pană nu vom ajunge de aceeaşi părere cu Dumnezeu despre viaţa noastră pămantească, precum şi despre cealaltă, de pe celălalt tăram, nu vom avea linişte in suflet, nici unii cu alţii şi nici sănătate in trup şi nici in oranduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm inţelepciunii atotştiutoare a lui Dumnezeu, care, in tot ce face, urmăreşte inţelepţirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Cand ne plecăm capul şi vrem şi noi ce-a vrut Dumnezeu, in clipa aceea căpătăm liniştea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. Căci El e Stăpanul vieţii şi al morţii, de El ascultă zidirea şi de El se teme iadul, şi din porunca lui ascultă dracii de Satana lor.

“Toţi locuitorii pămantului sunt o nimica inaintea lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pămantului, şi nimeni nu poate să stea impotriva maniei Lui, nici să-i zică: “Ce faci?”

Cand a vrut să mantuiască pe Adam şi cu toţi drepţii, din iad i-a scos şi poate să scoată din ghearele morţii pe oricine vrea. De aceea au şi zis Părinţii, mangaind pe oameni: “Că păcătos ca un drac de-ai fi, nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu”, fiindcăoricine, care in primejdie de moarte fiind va chema numele lui Dumnezeu, işi va mantui sufletul căci in ce-l va fi aflat moartea in aceea va fi in veci.

Iată de ce, neştiindu-ne sfarşitul, suntem datori a ne afla mereu in pocăinţă ca intr-insa să fim socotiţi in veci.

Dumnezeu ne caută, ne cheamă, ne strigă, dar dacă nu vrem să inţelegem, incepe să ne urmărească cu primejdii şi năpaste”.

Cand nu mai răspund oamenii la chemarea dragostei lui Dumnezeu, dau de asprimea dreptăţii Sale, cand, spre pedepsirea răutăţii, ingăduie războaiele.Atunci viaţa oricui se află in primejdie de moarte, şi a celor de acasă şi a celor de pe fronturi. Să cercetăm, intre marginile fagăduite, pricina aceasta, a războaielor, care pe mulţi ii spală de fărădelegi in şiroaie de lacrimi. Luăm ca gand de ajutor in darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte ca toţi oamenii să se mantuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie. Drept aceea, Dumnezeu, cel milostiv intru dreptăţi, pe cei nebăgători in seamă sau potrivnici – dar totuşi oameni cumsecade – abia cu ajutorul primejdiei ii induplecă să vrea şi ei ce vrea Dumnezeu, adică mantuirea, singurul lucru cu adevărat de trebuinţă.

Al doilea gand de ajutor e primirea de mai inainte ca bun, a ceea ce oranduieşte şi face Dumnezeu, şi ştiind că nimic nu se intamplă fără voia lui Dumnezeu, să ne bucurăm de hotărarea Lui, chiar dacă nu pricepem aceasta. Iar gandul al treilea e că in suferinţe fără de voie s-au mantuit mucenicii, in suferinţe de bunăvoie s-au mantuit cuvioşii; tot aşa şi cu suferinţele războaielor, mult mai mulţi se mantuiesc pe front, decat s-ar fi mantuit acasă.

Obişnuit, lumea crede că mor in războaie cei răi şi scapă cei buni. Este şi nu este aşa, pentru că numai singur Dumnezeu ştie şi ţine socoteala fiecăruia.Unul din sfinţi a zis:

“Caprele eu sunt; iar oile Dumnezeu le ştie”.

Pe urmă numai singur Dumnezeu ştie – şi precum ştie şi face – dacă pentru cineva e mai de folos viaţa, sau mai mult il foloseşte mutarea din viaţa aceasta. Apoi Dumnezeu, in atotputernicia Sa, foloseşte şi pe cei răi, pe necredincioşi, pe cei fără nici un Dumnezeu, ba chiar şi pe draci, ca printr-inşii să aducă la mantuire pe cei de mantuit.

Aşa bunăoară cineva, incărcat de păcate, cum l-au povăţuit cei trei “prieteni” ai săi [diavolul, lumea si trupul], ajunge la stramtoare şi nevoie mare. Necazurile ii mai topesc trupul, ii mai subţiază mintea şi aşa găseşte pe Dumnezeu, ca pe singura scăpare a sa din primejdie. Acum I se roagă pentru prima dată, şi poate ca niciodată. Deci, cu prilejul tarcoalelor morţii in jurul vieţii sale, Dumnezeu in atotştiinţa Sa, văzandu-l că s-a indreptat pe calea bună pentru toate zilele lui pe care le-ar mai avea – dacă ar fi cuminte – in chip nevăzut şi minunat il scapă de moarte sigură. Dacă insă il ştie, că mai tarziu va avea o pocăinţă şi mai bună, ii va mai ingădui printre mai multe şi mai grele primejdii, scăpandu-l din fiecare, căcinecazurile spală petele păcatelor de pe haina noastră nevăzută, – şi mai tarziu il scoate din topitoarea suferinţelor, fie spre viaţa cea fără de trup, fie intorcandu-l spre viaţa pămantească, ca pe un inţelepţit.

Pe cei ce insă n-au statornicie in bine, ci iarăşi s-ar intoarce la rele, uitand făgăduinţa ce au făcut-o la stramtoare, pe unii ii scoate din viaţa cea deşartă, atunci cand după ştiinţa lui Dumnezeu, au ajuns la cea mai bună pocăinţă din viaţa lor, ca in aceea să se socotească in vecii fără de sfarşit. Aceştia aşa-s mai de caştig pentru mantuire, primindu-i Dumnezeu cu cat de cată pocăinţă.


Pe cei ce trecuţi prin suferinţe au caştigat intărire şi statornicie spre bine şi printr-inşii ştie Dumnezeu că ar dobandi mantuire şi alţii, pe aceştia ii scapă şi-i intoarce iar acasă. De cumva iarăşi se dedau stricăciunii şi ingrămădirii de păcate, iarăşi ii cheamă la şcoală. Şi aşa face de cate ori trebuie şi cu toţi caţi trebuie.


Cu cei răi şi, după ştiinţa lui Dumnezeu, fără intoarcere, printre alte neştiute taine, are şi aceste două socoteli: sau ii pierde in grabă, in chip năprasnic, ca să nu-şi mai inmulţească relele şi aşa, mai uşor să se osandească; sau că, prin răutatea lor, vrea să răsplătească, să ispăşească, să intoarcă, sau să mantuiască pe unii din cei de acasă, mai zăbavnici la pocăinţă, sau indărătnici la sfatul şi rugămintea celor buni.


Iar pe al treilea fel de oameni, pe cei buni, prin darul lui Dumnezeu, ii scoate din viaţa cea deşartă, fie ştiindu-i că ar avea să cadă mai tarziu, tinzandu-şi la fărădelegi mainile lor, ingreunandu-şi astfel sau chiar pierzandu-şi mantuirea şi cheamandu-i de aceea mai devreme, pană nu se schimbă in răutate nerăutatea lor; fie că, plăcuţi fiind lui Dumnezeu, i-a pus la incercare şi i-a aflat Lui-Şi vrednici, precum scrie:

Inţelepciune 3:
Sufletele drepţilor sunt in mana lui Dumnezeu şi nu se va atinge de dansele munca. Părutu-s-a in ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvarşire şi ieşirea lor din lume e o mare pedeapsă, Şi mergerea lor de la noi sfăramare, iar ei sunt in pace.
Chiar dacă in faţa oamenilor au indurat munci, nădejdea lor e plină de nemurire, Şi puţin fiind pedepsiţi, mare răsplată vor primi, că Dumnezeu i-a incercat pe danşii şi i-a aflat Lui-Şi vrednici.
Ca aurul in topitoare, aşa i-a lămurit, şi ca pe o jertfă de ardere intreagă, aşa i-a primit. Străluci-vor in ziua răsplătirii…

Iar dacă sunt cate unii răi, fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor, trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvarşească in rele, ca să-şi ia osandă veşnică, – precum s-a spus la cele pentru Saul.


O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici, şi numaidecat; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecat. Chiar dacă ar face aşa, atunci şi oamenii ar face binele de frică; mantuirea ar fi de silă, iar nu o faptă a libertăţii şi a dragostei. Apoi, dacă repede ar pedepsi tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult ingerească, şi ne-ar da să inţelegem că se teme de rău şi-şi apără stăpanirea, – cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că ingăduie răilor să-şi facă de cap, şi-i lasă pe oameni neinfricaţi de pedeapsa năprasnică, ne dovedeşte atotputernicia Sa, veşnic liniştită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credinţei, stăm liniştiţi şi noi, primind palmele şi scuipările răului, ca pe nişte mărturii ale neputinţei aceluia, in faţa atotputerniciei lui Dumnezeu, care ne intăreşte cu liniştea Sa.


Cu aceea că nu pedepseşte răutatea numaidecat, ii intinde ispită puternică, să se desăvarşească şi ea, spre pedeapsă sigură in ziua Judecăţii. Iar dacă, totuşi, uneori pedepseşte năprasnic vreo fărădelege, o face ca să mai pună frau răutăţii intre oameni, şi mai ales să nu scadă in credinţă incepătorii, şi să nu se piardă dintre oameni cunoştinţa răsplătirii după fapte. Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că vine o răsplată sigură şi veşnică, şi că biruieşte binele asupra răutăţii. Apoi, prin răbdarea multor neştiuţi de oameni, atotputernicia şi dreptatea lui Dumnezeu, sfăramă mereu porţile iadului, cu puterea Bisericii văzute şi nevăzute iată de ce toată grija şi rugăciunea să ne fie să-i primească Dumnezeu in locaşurile drepţilor pe cei ce ne-o iau inainte, scăpand, cu oranduire dumnezeiască, din invelitoarea vieţii celei deşarte. Unul dintre slujitorii lui Dumnezeu, tanguindu-se de ingustimea vederii şi de stramtimea credinţei oamenilor, că socotesc numai cele de aici, zice că

“Oricat ni s-ar părea de neobişnuit, dar adevărul acesta rămane: că ne-a trimis Dumnezeu in lumea aceasta, ca să invăţăm a ne lepăda de ea şi să o căutăm pe cea adevărată”.

Pentru iubitorii de Dumnezeu nu este durere, nu este primejdie – afară de păcat – şi nu este moarte: ei trebuie fericiţi şi urmaţi cu aceeaşi lepădare de sine şi de viaţă, oricand vremea ne-ar cere-o.

2 Corinteni 4:
De aceea nu ne descurajăm, şi măcar că omul nostru cel dinafară se prăpădeşte, omul nostru cel dinlăuntru se innoieşte zi de zi. Pentru că suferinţa noastră, uşoară şi de-o clipă, ne agoniseşte nouă mai presus de orice măsură o cumpănă veşnică de mărire, Ca unora ce n-avem in vedere cele ce se văd fiindcă cele ce se văd sunt vremelnice, pe cand cele ce nu se văd sunt veşnice.

2 Corinteni 5:
Ci noi ştim că, dacă pămanteasca noastră locuinţă, in cortul acesta, se desface, avem in ceruri clădire de la Dumnezeu, casă veşnică, nefăcută de mană. De aceea suspinăm in acest trup dorind să ne imbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer.

Deci nu sunt de plans decat necredincioşii, care s-au stins in necredinţă, ca nişte instrăinaţi şi potrivnici lui Dumnezeu. Dar e bine să se ştie că viaţa in primejdii pe mulţi i-a scos din numărul morţilor şi i-a primit Dumnezeu in braţele morţii in Impărăţia vieţii.

De obicei oamenii nu se intorc la Dumnezeu decat atunci cand dau de primejdii, adică atunci cand ii ajunge dreptatea dumnezeiască din urmă şi trebuie să dea seama de ce au facut. Nu e rău să te intorci la Dumnezeu nici chiar atunci, in ceasul al unsprezecelea; insă ar fi cu mult mai bine să vii de bună voie la rosturile tale veşnice, şi nu tras de manecă sau pălit cu prăjina din urmă. Dacă am fi noi mai simţiţi, am vedea că Dumnezeu, preamilostivul ne imbie cu iubire. Incă din dimineaţa vieţii, taina sfantă a pocăinţei, ca să nu ajungem către seara vieţii aşa de imblătiţi de rele.Taina pocăinţei este judecata milostivă, ce o face Dumnezeu cu noi păcătoşii, cand mergem noi, de bună voie şi ne mărturisim greşelile.

Preoţii poartă preoţia lui Hristos; prin iertarea lor, Dumnezeu te iartă, prin graiul lor, Dumnezeu iţi vorbeşte. Prin ei, Dumnezeu te cheamă, oricat ai fide păcătos. Mare este Taina pocăinţei, nu numai fiindcă te face din rău bun, din vrăjmaş al lui Dumnezeu, prieten al Lui, ci şi pentru că un lucru aşa de mare e acoperit cu chip smerit. Mila cea fară de margini a Tatălui, ca să scape pe fiii Săi de judecata cea aspră, a dreptăţii după fapte,le trimite, coborand din ceruri, pe Fiul Său cel Unul Născut, să le facă o judecată milostivă şi fără nici o infricoşare, şi iarăşi să-i impace cu Sine.

Poate tocmai pentru că e aşa de smerită judecata aceasta milostivă, nu pot să vie la mantuitoarea ei binefacere aproape nici unul dintre cei cu mintea plină de “ştiinţă” şi afumată de mandrie. Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpanesc peste oameni, să vie in genunchi inaintea unui simplu preot şi să-şi inşire toate fărădelegile şi necazurile lor? Nu, asta mandria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie. De aceea, ei dau de asprimea dreptăţii care-i fierbe in zeama lor pană li se moaie oasele trufiei.

Taina pocăinţei sau mărturisirea e al doilea botez: botezul lacrimilor. Sunt trei botezuri care ne curăţesc de toate: primul, prin care intrăm in obştea creştină e botezul din apă şi din Duh, sau naşterea a doua. Cand suntem inzestraţi cu darurile Duhului Sfant, după atotştiinţa de mai inainte a lui Dumnezeu. Acesta nu se mai repetă. Al doilea e botezul pocăinţei, sau al lacrimilor, pe care il putem face şi trebuie făcut, ori de cate ori ni se incarcă conştiinţa cu greşeli faţă de Dumnezeu faţă de oameni şi faţă de noi inşine.
Iar al treilea e botezul sangelui care dacă se intamplă să vie necăutat de noi, de asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărata mărturisire a lui Dumnezeu, Cel in Treime inchinat şi a Sfintei Sale Biserici. Acesta e un dar pe care-l dă Dumnezeu cui şi cui, din vreme in vreme, mai ales in vremea de prigoană a credinţei creştine dreptmăritoare. Acesta iarăşi nu se mai repetă, şi nu atarnă de noi. In privinţa venirii, ci numai in privinţa primirii.
Sfantul Ciril ne invaţă[Sf. Chiril al Ierusalimului]:

“Dacă cineva nu primeşte botezul nu se mantuieşte afară numai de mucenici, care primesc Impărăţia şi fară de apă”.

Mantuitorul, cand a mantuit lumea pe cruce şi cand I s-a impuns coasta, a izvorat sange şi apă ca să se boteze cu apă cei ce se botează in vreme de pace şi să se boteze cu sangele lor cei ce se botează in vremea prigoanelor. Mantuitorul numeşte şi mucenicia botez, cand zice:

“Puteţi să beţi paharul pe care Eu il beau şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu Mă botez?”.

E lucru de mirare, că pentru pricini pămanteşti se găsesc mii şi milioane de oameni, care merg cantand la moarte, dar pentru Impăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din cand in cand, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte. Pentru aceasta trebuie ochii spălaţi mai bine ca să vadă mai departe decat stadia vieţii acesteia vremelnice, precum erau odată sfinţii mărturisitori ai lui Dumnezeu, fericiţi să treacă prin porţile focului şi ascuţişul săbiei la Impăratul sufletelor Mantuitorul nostru.


In Taina spovedaniei rogi pe Dumnezeu, căruia I te mărturiseşti – de faţă fiind şi sluga Sa, tălmaci al voii Sale către tine şi chezaş al tău către Dumnezeu – să-ţi ierte mulţimea relelor ce le-ai făcut, insirandu-le pe toate după cum te ajută conştiinţa. Şi bun e Dumnezeu, căci te iartă de toate datoriile tale dar numai dacă ierţi şi tu din inimă, greşelile fraţilor tăi. Dacă nu ierţi, nici Dumnezeu nu te iartă. Şi trebuie să iertăm la nesfarşit, pe toţi din toată inima.


Cei vechi se rugau pentru cei ce-l schingiuiau şi le cuprindeau picioarele, binecuvantand pe cei ce-i duceau la moarte;iar alţii ziceau, că ar trebui să cumpărăm cu aur ocările şi necazurile ce le pătimim de la oameni.Totul e să te invoieşti aşa, pentru Dumnezeu, şi El iţi ajută; căci adevărat nu e după fire să iubeşti din toată inima pe cel ce te ucide in tot felul, ci e mai presus de fire. Acesta e inţelesul şi capătul acestei judecăţi milostive a lui Dumnezeu, redobandirea iubirii fără margini, intoarsă de la toate păcatele spre Dumnezeu unul şi spre toţi oamenii.


Cat se poate prinde de minunea acestei sfinte taine, iată spunem că ea lucrează revenirea oamenilor la nerăutatea pruncilor.

Intr-o carte veche, din Sfantul Munte, un duhovnic iscusit in poveţe a lăsat inchisă intr-o intamplare invăţătura aceasta.

“Un preot, cu frica lui Dumnezeu şi grija păstoriţilor săi, se ostenea zi de zi prin toate mijloacele ce-i stăteau in putinţă, să intoarcă pe cei rătăciţi din calea pierzaniei şi sa-i intărească in cuvantul lui Dumnezeu. Cu toate acestea, vedea cu durere că ostenelile sale răman fără roadă. Credincioşii săi lepădară numai făţărnicia; incolo, putrezeau in aceleaşi păcate, cum ii găsise. Zadarnică era slujba, zadarnice predicile, zadarnice sfaturile zilnice, zadarnice sfaturile date la spovedanie. Nimic nu-i clintea din noroiul păcatelor. Ce să facă bietul preot? Cum să-i indrepte? Căci se inflăcăra pentru lucrul lui Dumnezeu, ştiindu-se chezaş pentru sufletele lor şi se frămanta zi şi noapte, cerand de la Dumnezeu să-i arate, pentru ce nu poate să-i atragă la mantuire?
Intr-o sambătă seara, după vecernie, stătea amărat pe-o piatră din grădină, covarşit de grija datoriei sale preoţeşti şi mahnit amarnic de truda-i fară roadă. Cum sta aşa, pierdut in ganduri grele, iată că Dumnezeu ii deschise ochii necăjitului său suflet, asupra unei vedenii infricoşate: o gloată de arapi, negri ca tăciunele, i se arătară ca un nor intunecat de duhuri necurate. Era un divan al diavolilor in frunte cu Satana, marele şi incruntatul tartor al lor. Deodată, din mijlocul divanului un glas diavolesc zbieră de clocoti văzduhul:

- Voi, drăceştilor gloate, sfatuiţi-vă, născociţi cu mintea voastră meşteră in viclenii, şi să-mi spuneţi: cum aţi putea voi mai uşor şi mai sigur inşela pe oameni, ca să umplem cu ei impărăţia beznei şi pantecele flămand al iadului?
La această poruncă a tartorului celui mare, gloatele intunecate ale incornoraţilor, intrară in putoarea diavoleştilor sfatuiri. Nu trecu mult şi din mulţimea aprinsă de sfat ieşi inaintea Satanei o căpetenie, lucind ca păcura, şi zise:

- Intunecimea ta, să furişăm in mintea oamenilor gandul drăcesc că nu este Dumnezeu; astfel, neavand de cine să se teamă, uşor ne vor cădea in gheare, vor face numai ceea ce vrem noi şi vom umple iadul cu ei.
Ascultandu-l, Satana chibzui şi apoi răspunse:

- Cu minciuna asta prea puţini vom putea prinde in undiţă; pentru că lucrurile Celui de sus: cerul şi pămantul şi toate cate le impodobesc mărturisesc slava Lui şi toate dovedesc că El este. Să vie altul, cu o născocire mai vicleană.
Atunci din gloatele intunerecului, ieşi o altă căpetenie incornorată şi zise:

- Intunecimea ta, părerea mea e să le spunem oamenilor că, chiar dacă ar fi Dumnezeu, dar după moarte nu este suflet şi nu este judecată, şi, prin urmare, nici răsplată sau pedeapsă. Să le spunem că nu e nici rai nici iad şi, prin urmare sunt slobozi să mănance, să bea şi să-şi facă toate poftele trupului şi ale inimii, căci, ca maine vor muri şi după moarte nu mai e nimic şi o să le pară rău că nu şi-au făcut toate gusturile cat au fost in putere.
Satana ii cumpăni vorbele, apoi ii zise:

- Nici cu vicleşugul acesta nu vom putea caştiga prea mulţi: căci printre oameni sunt unii răsăriţi la minte, care ştiu că este Dumnezeu şi că in dreapta Lui stă răsplata sau pedeapsa după fapte. Şi apoi mulţi ştiu că sufletul dăinuieşte şi după moarte şi va merge la judecata cea de pe urmă, după cum ii invaţă Scripturile. Cu vicleşugul acesta ne pică şi nouă ceva in gheare, dar mare lucru nu. Eu vreau oameni mulţi, ca nisipul mării, să-i inchid ca pe o turmă de proşti in toate peşterile iadului! răcni Satana şi tranti odată din copită aşa de tare, că toată droaia dracilor sughiţă de groază.
Atunci din mulţime se rupse o altă căpetenie şi, sprijinindu-se ţanţoş in coadă, duhni următoarea propunere:

- Prea intunecate jupane şi tată al minciunii, lăudată să fie grija ta de-a umple iadul nostru cu proştii şi destrăbălaţii pămantului! Am ascultat cu luare aminte vicleşugurile tovarăşilor noştri despre pierzarea oamenilor, aşa de scumpă nouă, tuturor dracilor tăi, şi, văzand că ele nu sunt pe placul intunecimii tale, am născocit la randul meu un vicleşug şi mai mare: de ce să nu lăudăm pe oameni pentru credinţa in Dumnezeu, in nemurirea sufletului, in judecata de apoi şi in răsplata după fapte? De ce să nu le spunem şi noi că este un rai şi un iad, care dăinuiesc in veacul veacului? Dar, după ce le vom spune toate acestea – pe care ei le ştiu prea bine – să le şoptim la ureche, o dată, de două ori, de mii de ori: nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni! Mai e vreme destulă. Trăiţi mai intai după cum vă vine pofta. Pocăinţa lăsaţi-o mai la urmă! Nu vă grăbiţi!

Ascultandu-l, ochii Satanei fulgerară de bucurie drăcească. El se ridică trufaş de pe jilţul de flăcări ca smoala şi, bătand cu laba pe umeri pe diavolul care născocise acest vicleşug, glasul lui tună o dată, de se cutremură tot intunerecul iadului.

- Voi, duhuri puturoase ale impărăţiei mele, ca gandul risipiţi-vă pe faţa pămantului şi, ca o otravă dulce, strecuraţi in urechile oamenilor şoapta cu adevărat după numele nostru:“Nu vă grăbiţi cu pocăinţa, oameni buni, nici cu spovedania adevărată. Mai e vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe. Pană atunci, faceţi-vă datoria către Dumnezeu şi suflet numai aşa, de ochii lumii. Vedeţi-vă mai intai de grijile pămanteşti, aşa ca şi pană acum.Pentru pocăinţa adevărată mai aveţi vreme, că doar n-o să muriţi chiar maine!”

Şi, la porunca Satanei, duhurile iadului se imprăştiară cu iuţeala gandului pe faţa pămantului, să amăgească pe zăbavnicii oameni in minciuna pierzării, cu amanarea pocăinţei pe maine, pe poimaine, la bătraneţe…

Vedenia se stinse, şi preotul, trudit de soarta credincioşilor săi, inţelese, in sfarşit, pricina zăbavei lor de a se hotări să se mantuiască cu adevărat. De formă şi de ochii lumii, ei işi indeplineau datoriile creştineşti, dar, vrăjiţi de şoapta ademenitoare a viclenilor, găseau că sfaturile părintelui sunt bune mai mult pentru cei bătrani. Cat despre ei inşişi mai au vreme destulă: maine, poimaine, la bătraneţe… “.

Iată sfatul de primejdie care-i incalceşte pe oameni in rele şi-i bagă in toate necazurile şi in tot intunerecul, iar maine, poimaine, ca nişte storşi de vlagă, nu mai sunt buni de nimic.Dumnezeu iartă neştiinţa, dar viclenia ba. Iar omul cu socoteală vicleană e acela care-şi dă cu voia toată tinereţea dracilor, rămanand ca lui Dumnezeu să-I dea o bătraneţe distrusă. Nu-i va fi zvarlită şi bătraneţea laolaltă cu tinereţea?

Iti multumesc, sora! Continua sa mai postezi, caci mare foamete duhovniceasca este, deja. Pururi ar trebui sa luam aminte la unele ca acestea!