Istoria noastra

[xanixade]

În prealabil postat de podolski_2

Din Istoria Daciei: In epoca romana Dacia a cunoscut o considerabila dezvoltare economica. S-au realizat progrese in domeniul mineritului, mestesugurilor, agriculturii, a inflorit comertul, s-a extins folosirea scrisului. Au aparut o serie de asezari urbane (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Apulum, Romula etc.), care au primit pe rind, datorita dezvoltarii lor urbane, rangul de municipium si chiar pe cel de colonia.

Eu zic ca si asta e o minciuna. Intr-adevar s-au construit municipium si asa mai departe, dar asta nu inseamna ca nu era o tara organizata, altfel nu era economic bogata. De unde la cucerirea ei romanii au luat atata aur si argint, care nu erau altfel decat rodul organizarii de atatea secole..... cat despre progrese, cica erau foarte avansati, pentru ca tot ce s-a construit mai apoi s-a facut pe de-o parte prin .... mestesugarii daci si in plus, existau deja tot felul de metode de prelucrare a fierului, etc. unde dacii chiar nu aveau ce sa mai invete de la romani, iar agricultura si astea erau inflorite gata. Cat despre comert, a inflorit si acela cum infloreste si in ziua de astazi, de genul democratiei aduse in Iraq, Libia, noul presedinte din Egipt, ca mai apoi sa mearga tot petrolul in tari straine de genul celor cotropitoare. Si in Evul Mediu, romanii, cu cine oare au facut comert daca nu cu Imperiul Otoman.... deci,......

Situatia Bisericii crestine pana la schisma din 1054. Se stie ca pana in secolul IXlea, Biserica crestina era considerata una, nedespartita, asa cum a fost inemeiata de Mantuitorul Iisus Hristos si cum au socotito Sfintii Apostoli, Sfintii Parinti si Sinoadele ecumenice. Episcopii din Rasarit si din Apus au luat parte impreuna la cele sapte Sinoade ecumenice la acelasi nivel si nici unul din ei na pretins intaietatea sau primatul, iar Apusul crestin a fost de acord cu toate hotararile acesor Sinoade. Cu toate acestea, “schisma” sau “dezbinarea” din 1054 a fost pregatita timp de secole, fiind generata de cauze multiple, intre care, cele de natura politica au avut un prim rol. Pe fundalul unor schimbari politicoteritoriale care au avut loc in cadrul imperiului roman – pana la sfarsitul secolului IV unitar – sau produs schimbari si in viata Bisericii, cu dispute si acuze reciproce, care au dus, treptat, la dezbinarea Bisericii. Primele schimbari de natura administrativ-teritoriala in cadrul imperiului au avut loc la sfarsitul secolului III, cand imparatul Diocletian (285-305) a initat asa numita “tetrahie”, impartind imperiul roman in patru prefecturi: Orintul si Illyricul, care formau imperiul de Rasarit, Italia si Galia, care formau imperiul de Apus, fiecare din acestea doua fiind conduse de catre un august si un cezar. Cu toate acestea, imperiul era considerat unitar. Sistemul sau nu si-a dovedit viabilitatea, incat imparatul Constantin cel Mare (306337)
la inlaturat, restabilind unitatea deplina a statului roman, cu un singur imparat (august). Dar acelasi imparat, in anul 330 a mutat capitala de la Roma in orasul nou intemeiat Constantinopol, care a devenit “Roma cea noua” sau “a doua Roma”. In 395, la moartea imparatului Teodosie cel Mare imperiul sa impartit definitv, in cel de Apus si cel de Rasarit. Roma ramane izolata, pe planul al doilea, prada popoarelor migratoare, incat in 476 a fost cucerita de heruli si rolul ei de “mare putere” in lumea antica poate fi socotit incheiat. In schimb, de acum inainte, imperiul roman de Rasarit, care din secolul al VIIlea sa numit “bizantin”, era considerat ca unicul continuator legitim al fostului imperiu roman, lucru care a dus la cresterea resentimentelor apusenilor fata de rasariteni. Sub imparatul Iustinian (527-656) sa incercat o refacere a unitatii imperiului de altadata, dar ea na durat mult. In 568 longobarzii izbutesc sa cucereasca o mare parte din Italia, formand aici un puternic regat. In aceasta situatie, episcopii Romei isi indreapta privirile catre franci, cerandule ajutorul.

La solicitarea papei Stefan II, Pipin cel Scurt al francilor trece cu armata in Italia si cucereste cea mai mare parte din regatul longobarzilor, inclusiv teritoriul fostului exarhat bizantin al Ravennei, cucerit nu de mult de longobarzi. Toate teritoriile cucerite de franci in Italia au fost daruite de Pipin cel Scurt papei Stefan II, in anul 754, sub denumirea de “Patrimonium Sancti Petri”. In felul acesta, sa creat un stat terestru, condus de papa, numit “Respublica Romanorum”, care a dainuit pana in anul 1870, cand sa
creat statul unitar italian (statul papal a fost reinfintat apoi, in 1929, teritoriul sau limitanduse la Vatican). Prin aparitia acestui stat terestru, era firesc ca tensiunile dinre Apus si Rasarit – respectiv
imperiul bizantin – sa creasca. Se mai adauga si masura luata de imparatul Bizantului Leon III Isaurul (717-740) in anul 731, de a trece provinciile Illyricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicillia si Creta sub jurisdictia patriarhului de Constantinopol, care pana atunci se aflau sub jurisdictia papei, confiscand, in acelasi timp, mosiile si veniturile pe care le avea in aceste provincii. O noua tensiune de ordin politic se produce in noaptea de Craciun a anului 800, cand papa Leon III a incoronat pe regele
francilor, Carol cel Mare (768-814) ca “imparat roman al Apusului”. Prestigiul imperiului bizantin era din nou stirbit.

Pe de alta parte, nu trebuie trecut cu vederea nici faptul ca, incepand cu secolul al VIIlea, imperiul roman de Rasarit incepe sa se “elenizeze”, folosind exclusiv limba greaca in administratia de stat (pana atunci se folosea si latina), in viata culturala, ca sa nu mai vorbim de Biserica, aceasta folosindo chiar de la inceputurile ei; in schimb in Apus, latina devine limba oficiala chiar si pentru popoarele care nu facusera parte din imperiul roman. Apar astfel doua “lumi” distincte: Apusul si Rasaritul, respectiv latinii si grecii, mostenitori si purtatori al unor culturi si civilizatii distincte, cu mentalitati si limbi diferite.

Paralel cu aceste diferentieri de ordin politic, etnic si cultural apar treptat, mai ales incepand cu secolul al VIIlea, o serie de inovatii de ordin dogmatic, canonic si liturgic introduse de Biserica apuseana. Lucrul se explica tot prin mentalitatea diferita a celor doua popoare grecii – inclinati spre
filosofie si metafizica – analizau dogmele sun toate aspectele, incat de multe ori ajungeau la erezii, pe cand latinii, mai practici, se ocupau mai mult de probleme de cult si de morala, dupa cum reiese si din inovatiile introduse. Vom analiza pe rand cele mai sensibile inovatii care au dus treptat la “schisma” din anul 1054.

Cea mai insemnata cauza a “schismei” si, in genere, a tuturor neintelegerilor dintre Apus si Rasarit pana azi, a fost si este “primatul” papal, pretins indeosebi de papa Nicolae I (858867), care
cerea sa i se recunoasca episcopului Romei primatul juridic si sa fie recunoscut drept conducatorul tuturor episcopilor din Apus si din Rasarit. Aceasta pretentie a papei Nicolae I si a urmasilor sau, nu se
bazeaza pe nici o traditie apostolica. Chiar la inceputurile Bisericii, cand apostolii erau pusi in situatia de a lua o hotarare intro problema importanta, ei se adunau in Sinod, se rugau si decideau impreuna, inspirati de Duhul Sfant (cf. F.Ap. 15, 22 si 28: “apostolii, preotii si toata Biserica”). Acest sistem “sinodal sau conciliar” a continuat cu Sinoadele ecumenice si locale si a ramas neschimbat in Biserica Ortodoxa pana azi; nici un episcop nu este mai presus decat altul. Patriarhul ecumenic din Constantinopol este primul “in sinstire”, dar el nare dreptul sa hotarasca singur, eu nu se bucura de “infailibilitate”, caci aceasta apartine numai Bisericii. Textul evanghelic pe care se bazeaza Biserica apuseana atunci cand sustine primatul este interpretat gresit (Mat. 16. 1519) si nu a fost pus in discutia nici unui sinod ecumenic; “piatra” pe car Hristos urma sa-si zideasca Biserica nu era persoana lui Petru (care la tagaduit de trei ori), ci marturisirea de credinta a lui Petru, “temelia” Bisericii fiind insusi Iisus Hristos (cf. I Cor. 3,11). Mantuitorul Hristos nu are nevoie de un “vicar” pe pamant – cum se pretinde a fi papa – pentru ca El a fagaduit ca va fi cu noi “in toate zilele pana la sfarsitul veacului” (Mat. 28, 20). Prima comunitate crestina sa
constituit la Ierusalim, la cincizeci de zile dupa Inviere si nu la Roma (cf.
F. Ap. Cap. 2), iar Sf. Apostol Pavel a intemeiat comunitatile crestine din Filipi si din Corint (49-50 d.Hr.) inainte de sosirea Sf. Apostol Petru la Roma. De altfel, in practica Bisericii din primele veacuri, nu s-a acordat niciodata un primat juridic episcopului Romei. El nu se bucura decat de un primat de onoare. Prin canonul 28 al Sinodului IV ecumenic de la Calcedon, din anul 451, sa acordat acelasi primat de onoare papei d la Roma si patriarhului de Constantinopol, primat care avea in vedere importanta Bisericilor pe care le carmuiau, insemnatatea politica a oraselor respective, ca si numarul credinciosilor. Tot atunci sa instituit si asa numita “pentarhie patriarhala”, cu scaunele de Roma, Constantinopol, Alexandira, Antiohia si Ierusalim.

Inovatia tardiva a primatului juridic al episcopului Romei a fost nu numai cauza principala a tuturor neintelegerilor dintre Apus si Rasarit, ci si cauza unor reale nenorociri pentru Biserica apuseana, pentru ca papa – devenind un monarh ca oricare altul , a initiat atatea razboaie religioase, cruciadele, cu toate nenorocirile lor, inchizitia, cu arderile pe rug ale unor “necredinciosi”. In schimb, astfel de fapte nu sau produs niciodata in Biserica Ortodoxa, care si-a pastrat spiritualitatea ei specifica. Mai notam si faptul ca papa Bonifaciu VIII (1294-1303) a fost primul care si-a pus doua coroane, una deasupra alteia, pentru a semnala cele doua puteri:temporala sau pamanteasca si spirituala. Clement V (1314) si-a pus si a treia coroana, care inchipuie toata, puterea pe pamanat si in cer (anatemapurgatoriul). Aceste trei coroane suprapuse constituie azi “tiara”, pe care o poarta papa in timpul marilor ceremonii.

In ce priveste infailibilitatea papei, adica conceptia ca papa nu poate gresi in calitatea lui de pastor si invatator al tuturor crestinilor ,aceasta nu este altceva decat o deformare completa a sistemului sinodal sau conciliar, potrivit caruia, infailibilitatea apartine Bisericii in totalitatea ei. Ea a
fost acceptata ca “dogma” abia de Conciliul I Vatican din anul 1870.

Catolicismul roman a deformat chiar si “Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan”, adica marturisirea oficiala de credinta a Bisericii. Este vorba de articolul 8 care priveste “purcederea” Duhul Sfant, prin adausul ca acesta purcede nu numai de la Tatal, ci “si de la Fiul” (lat. “filioque”). Acest adaus in Simbolul de credinta este o adevarata erezie, o adevarata denaturare a cuvintelor Mantuitorului “Duhului adevarului care de la Tatal purcede” (Ioan, 15, 26). Adausul “filioque”, desi semnalat pentru prima oara la un sinod din Toledo (589), a fost acceptat oficial la un conciliu care a
avut loc la AixlaChapelle (azi Aachen), in anul 809, din ordinul imparatului Carol cel Mare. Papa Leon III (795816) a protestat impotriva adausului respectiv si a poruncit sa se graveze pe doua placi de argint Simbolul niceconstantinopolitan, in greceste si latineste, pe care le-a asezat la intrarea in biserica Sf. Petru din Roma. Generalizarea adausului filioque in intreaga Biserica romanocatolica a facuto papa Benedict VIII (1012-1024), in anul 1014, la rugamintea imparatului german Henric II. Invatatura despre filioque a fost considerata ca una din cele mai grave inovatii ale Bisericii apusene de catre patriarhul ecumenic Fotie, intr-o cunoscuta Enciclica adresata tuturor Bisericilor de Rasarit, in anul 867.

In zilele noastre chiar si Biserica romanocatolica,in dorinta de refacere treptata a unitatii crestine, a inceput sa renunte la acesta invatatura.
O alta inovatie este conceptia despre “purgatoriu”, adica despre un loc curatitor intre rai si iad, in care merg sufletele celor care au murit cu pacate mai usoare. La aceste inovatii de natura dogmatica, se adauga altele, cu caracter dogmaticliturgic. De pilda, de prin secolele VIIIIX
se incepe folosirea azimei sau a painii nedospite la savarsirea Sfintei Euharistii, care sa generalizat in Apus abia prin secolele IXXI. In Rasarit sa
folosit intotdeauna painea dospita.

Dintre Sf. Taine, in afara de Sf. Impartasanie, ne oprim si la preotie. Biserica Ortodoxa admite casatoria preotilor, asa cum o cerea si Sf. Pavel (Tit, 1, 6) si asa cum o recomanda Sinodul I ecumenic, dar
accepta episcopi numai din randul monahilor (can. 12 al Sinodului VI ecumenic). Biserica romano-catolica a introdus celibatul preotilor, lucru care isi are riscurile lui de ordin moral. Tot asa, de prin secolul V sa
dezvoltat in Apus ritul liturgic roman, cunoscut mai tarziu sub numle de “missa” un timp a existat si asa numitul rit “galican”.

Acestea au fost cauzele principale care au agravat neintelegerile dintre Apus si Rasarit si care au dus in final la “schisma” din 1054. De fapt, la 16 iulie 1054, n-a avut loc decat un act neinsemnat,
intr-un fel, dar ale carui consecinte vor afecta grav Biserica lui Hristos: cardinalul roman Humbert a depus o bula de excomunicare a Bisericii rasaritene pe altarul catedralei Sf. Sofia din Constantinopol. Patriarhia ecumenica a aflat continutul acestul act abia dupa cateva zile, raspunzand cu o “contra-anatema”. Acest an marcheaza, deci, sfarsitul unitatii Bisericii lui Hristos. De acum inainte, Biserica rasariteana se va numi “ortodoxa” (in gr. Dreptcredincioasa; ortodoxie = dreapta marire) termen folosit inca din secolul II, pentru ca Biserica adevarata sa se deosebeasca de eretici; cea
Apuseana se va numi “catolica” (adica universala) sau “romana”, intru-cat isi avea centrul la Roma. Intrucat centrul Bisericii rasaritene era la Constantinopol, in imperiul bizantin sau grec, ea a fost numita de teologii apuseni, si “Biserica greaca”, desi Ortodoxia cuprinde si alte Biserici “nationale”: gruzina (sec. IV), romana (la inceput dacoromana) si cele slave: bulgara (sec. IX), rusa (sec. IX) si sarba (sec. X).

Problema juristidictiei bisericesti asupra teritoriilor nord-dunarene

S-a sustinut, in anumite lucrari datorate unori teologi catolici, ca toate comunitatile bisericesti daco-romane, devenite apoi romanesti, ar fi apartinut de Roma. Situatia este insa alta. Am mentionat in primele pagini reforma politico-administrativa a imparatului Diocletian din anul 297 si apoi divizarea definitiva a Imperiului roman in cel de Apus si de Rasarit, in anul 395. Trebuie sa retinem ca aceste schimbari au avut urmari si asupra organizarii bisericesti din provinciile romane dunarene. Printr-un decret al imparatului Teodosie II din anul 421, toate bisericile din prefectura Ilyricului – care faceau parte din Imperiul de Rasarit – erau subordonate arhiepiscopului din Constantinopol. Prin Condicele teodosian din anul 438 se prevedea din nou subordonarea Illyricului fata de Constantinopol. Deci,
Biserica “straromana” nu a stat nicicand sub jurisdictia Romei, mai ales ca in primele trei secole fiecare Biserica locala isi va avea propriul ei episcop, bucurandu-se de o deplina “autocefalie” si nedepinzand de nici un alt ierarh. In privinta limbii liturgice, desigur comunitatile crestine din nordul Dunarii au folosit limba vorbita de autohtoni, adica latina vulgara si apoi straromana. Incepand cu secolul al VIIlea, pe teritoriul tarii noastre sau
asezat grupuri insemnate de slavi, care, in contact cu populatia daco-romana autohtona, s-au increstinat. Dupa aprecierea unor istorici de prestigiu, ca P. P. Panaitescu, C. C. Giurescu, s.a., incepand cu secolul al Xlea s-a introdus limba slava in cultul bisericilor romanesti din
teritoriile nord-dunarene. Acest lucru se explica prin aceea ca, atunci mai traiau grupuri de slavi; conducatorii acestora voiau o limba pe care sa o inteleaga si nu limba “straromana” inteleasa numai de autohtoni. Pe de alta parte, trebuie sa mentionam ca in secolele VII-X romanii erau inconjurati numai de slavi (chiar si Pannonia, adica Ungaria de azi, facea parte din Moravia Mare, insemnat stat slav) cu alte cuvinte erau ca o insula in mijlocul unei mari slave, impiedicata sa mai aiba legaturi cu Constantinopolul sau cu Roma. In felul acesta, sa adoptat treptat limba slava de catre Biserica si clasa cneziala romaneasca, fiind introdusa mai tarziu si in cancelariile domnesti din Tara Romaneasca si Moldova.

Prin introducerea “ritualului bizantinoslav” in bisericile lor, romanii au ramas pe mai departe in cadrul Bisericii rasaritene, fiind pana astazi singurul popor de limba si origine romanica, dar de rit ortodox, deci legati de Roma prin limba, iar de Constantinopol prin credinta. Acest lucru a fost scos in evidenta, de catre Parintele profesor D. Staniloae prin cuvintele: “Aceasta sinteza de latinitate si ortodoxie, ea insasi un miracol si o forma de originalitate unica, a ajutat poporul roman sa se mentina, prin latinitate neconfundat cu lumea slava, iar prin ortodoxie neconfundat cu lumea nationalitatilor catolice din vecinatatea apuseana”. (Dumitru Staniloae, Rolul Ortodoxiei in formarea si pastrarea fiintei poporului roman si a unitatii nationale, in rev. “Ortodoxia, an XXX, 1979, nr. 4, p. 599).

Noi aspecte din viata Bisericii crestine in mijlocul mileniului al doilea.
La inceputul anului 1054, papa Leon IX trimite o delegatie la Constantinopol, pentru a duce tratative cu Patriarhia ecumenica. Contrar misiunii pe care o primise, cardinalul Humbert, conducatorul delegatiei, in ziua de 16 iulie 1054 a depus pe altarul catedralei Sfanta Sofia, o bula de excomunicare a patriarhului Mihail Cerularie si a tuturor celor ce impartaseau aceeasi credinta cu el. Patriarhul – care a aflat abia dupa cateva zile cuprinsul bulei – a convocat Sinodul permanent – la 24 iulie – care a excomunicat, la randul sau, pe aceia care au intocmit bula si pe toti cei care ar accepta-o. Decizia patriarhala a fost aprobata si de ceilalti patriarhi ai Rasaritului (Alexandria, Antiohia si Ierusalim), incat “schisma” a devenit fapt implinit.

[xanixade]

În prealabil postat de podolski_2

Fara Bizant acum erai catolica!!! Sau tara era majoritar catolica. Parintii tai, prietenii tai. Sau protestanta daca erai din partea gotilor, sau musulmana daca erai in partea asiatica a hunilor.

Eu zic ca nu e chiar asa. Nu se pune problema din punct de vedere al etniei, care ce popor a fost crestinat si ce a devenit acela. Pentru ca pana la urma apostolii au trecut peste tot, si au crestinat intr-adevar tot pamantul, atata ca crestinarea acestor popoare a depins de ele : sunt popoare care mai tarziu au ajuns ortodoxe (adica crestinismul pana la 1054), dar s-au departat de biserica ortodoxa, inca dinainte de marea schisma.... sau sunt popoare care chiar nu au primit crestinismul in nici un fel.... sau sunt popoare care au primit crestinismul de dupa marea schisma doar din interese politice...

E pana la urma si meritul popoarelor celor care s-au increstinat in dreapta credinta. Si mai apoi au pastrat dreapta lor credinta.

Iar cat despre crestinismul ortodox, de conjunctura, Doamne-s multumesc. Pentru ca sunt oameni si oameni, care chiar daca sunt ortodocsi, sunt mai degraba prin parintii lor - ca au primit de la ei ortodoxia, ca ei, nu o dovedesc deloc. Dar sunt si crestini care se convertesc din pura lor dorinta de a cunoaste pe Dumnezeu la dreapta credinta.

In secolele ce au urmat, imparatii Bizantului au facut mai multe incercari pentru a se ajunge la unire – chiar cu recunoasterea primatului papal – fiind nevoiti sa accepte un asemenea compromis, datorita expansiunii turcilor selgiucizi, care, incepand de la mijlocul veacului al XIlea, dupa ce au invins pe arabi, au constituit un pericol permanent pentru Bizant. Dar in loc sa se ajunga la o intelegere, au urmat alte evenimente care au agravat schisma. Intre altele, cruciadele – initiata de papi – au dus lannoi tensiuni intre Rasarit si Apus, caci o buna parte dintre teritoriile care apartinusera altadatan imperiului bizantin – inclusiv Grecia – au fost ocupate de cavalerii cruciati, care au creat acolo diferite regate si principate “latine” (unul chiar la Ierusalim). In 1204, in timpul cruciadei a patra, pe cand scaunul roman era ocupat de papa Inocentiu III (1198-1216), cavalerii francezi au cucerit insasi capitala imperiului Bizantin, Constantinopolul. A fost unul din evenimentele cele mai triste ale evului mediu. Se creaza ai un nou imperiu, numit “latin”, condus de Balduin de Flandra, apoi de altii. In locul Patriarhiei ortodoxe se creaza o Patriarhie latina, in frunte cu italianul Toma Morosini. Toate tezaurele imperiului au fost rapite – impreuna cu numeroase manuscrise si moaste de sfinti, ajungand in bisericile, bibliotecile si muzeele din Occident. In toata perioada existentei imperiului latin de Constantinopol, dar si a celorlalte state create de cavalerii cruciati, clerul grec a fost sistematicmpersecutat de cel latin; adeseori episcopii ortodocsi erau alungati din scaunele lor si inlocuiti cu episcopi latini, care exercitau tot felul de presiuni asupra credinciosilor ortodocsi.

In timpul ocupatiei Constantinopolului, imparatii bizantini si patriarhii ecumenici s-au refugiat la Niceea, in apropiere de coasta asiatica a Marii de Marmara, unde sa format un mic stat bizantin independent, cunoscut sub numele de “imperiul de la Niceea”, sub dinastia Lascarizilor. Abia in 1261 imparatul Mihail VIII Paleologul a reusit sa elibereze Constantinopolul si sa restabileasca imperiul bizantin, desi acum era redus numai la Capitala si tinutul inconjurator.

Datorita pericolului tot mai amenintator al turcilor selgiucizi, acelasi imparat a fost nevoit sa initieze un dialog cu scaunul papal. In 1274 s-a intrunit un sinod (conciliu) de unire la Lyon, in Franta, dar fara nici un rezultat. In prima jumatate a secolului al XVlea, imparatul Ioan VIII Paleologul face o
noua incercare de dialog. In 1438 se deschide un sinod (conciliu) pregatitor la Ferrara, in Italia, mutat la inceputul anului 1439 la Florenta. Dupa lungi discutii, la presiunea imparatului, care era de fata (patriarhul Iosif a murit la Florenta, in timpul lucrarilor Sinodului), 33 de delagati ortodocsi au semnat un act de unire, la 6 iulie 1439. Ortodocsii se angajau sa recunoasca patru puncte din invatatura catolica: primatul papal, purcederea Sf. Duh de la Tatal si de la Fiul (filioque), purgatoriul si impartasirea cu azima (sunt asa numitele “puncte florentine”).

Unirea de la Florenta a ramas insa fara urmari. Biserica Ortodoxa Rusa a respinso in 1441. Ceilalti trei patriarhi rasariteni (din Alexandria, Antiohia si Ierusalim), intruniti intr-un Sinod la Ierusalim, in 1443, n-au aderat la falsa unire de la Florenta, intrucat ea s-a hotarat in conditii tragice, fiind vizibil contrara sentimentelor majoritatii clerului si poporului ortodox. In 1450 sa
tinut un Sinod antiunionist chiar la Constantinopol. Dupa cativa ani, a urmat marea tragedie a cuceririi Constantinopolului de ostile sultanului Mahomed II (29 mai 1453), cu urmarile ei dezastruoase pentru
intreg Rasaritul ortodox. O parte din statele Bisericii ortodoxe din Balcani si Orientul Apropiat au avut aceeasi soarta, cunoscand o lunga si apasatoare dominatie otomana (Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria, Antiohia si Ierusalim, Bisericile nationale din Grecia, Bulgaria, Serbia, Albania, Cipru). In
aceasta situatie, practic nu se mai putea vorbi de contacte intre cele doua Biserici. [Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu]

Documentul este mai lung, in continuare vorbindu-se despre prigoana romanilor ortodocsi din Ardeal in cei 1000 de ani sub stapanire ungara si austriaca.

@podolski_2 S-ar putea sa vb.despre lucruri diferite. Eu vb.strict de cum a aparut ortodoxia in Dacia. Imperiul Bizantin are o istorie destul de lunga. A fost intr-adevar, in cea mai mare parte, un simbol al ortodoxiei. Insa nu poti sa spui ca dacii au ramas ortodocsi datorita lor. Mitropolia noastra apartinea de Constantinopol, insa noi eram cei care fructificau ortodoxia pe pamanturile noastre, in frunte cu voievozii nostrii., martirii, monahii etc. Daca noi nu aveam credinta, ortodoxia ar fi disparut, cum s-a intamplat in Italia,Franta. Sa stii ca au fost cateva conflicte intre romani si Constantinopol.

„Din adâncul fiinţei sale, care este cea a neamului”*

Sunt încetăţenite formulările că Mihai Eminescu a văzut în Biserica Ortodoxă Română: Maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbii şi unitatea etnică a poporului, sau Biserica este mama neamului românesc. In această comunicare, fără a intra în contradicţie de fond cu cele de mai înainte, vom avea în vedere, cu stricteţe litera şi spiritul textului eminescian. Se deschide astfel şi orizontul verticalităţii eterne a lui Mihai Eminescu întru apărarea cauzei indepenedenţei şi libertăţii Neamului Românesc. Să-l cunoaştem cu adevărat aşa cum este şi vom beneficia toţi de tăriile necesare de a trăi în solidaritate cu Mihai Eminescu şi Mihai Eminescu axial în toţi românii.

De la creştinii, episcopii şi mitropoliţii daci din primul mileniu, până la confruntarea deschisă cu Patriarhia Ortodoxa de Constantinopol din mileniul al doilea.

„Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului românesc” (Mihai Eminescu, Opere, vol. IX, Articolul Se vorbeşte că în Consiliul...p. 258 -v. Pr. prof. univ. dr. Petru Rezus, Mihai Eminescu si Biserica stramoseasca, Ortodoxia, Revista Patriarhiei Române, Anul XLVII, nr. 1-2, Ianuarie-Iunie 1995, p. 10-15).

Patriarhului grec de Constantinopol, pentru vina domnitorului Petru Muşat (1375-1391) de a fi cerut să fie recunoscut românul Iosif, rudă cu domnitorul (corespundea întru totul din punct de vedere canonic), în fruntea Mitropoliei Moldovei, aruncă anatema (blestemul!) asupra domnitorului şi a întregului său popor. Anatema se păstrează şi asupra următorilor domnitori şi a ţării, aceştia reînnoind aceeaşi solicitare. Aşa, în timpul lui Roman Muşat (1391-1394), Ştefan Muşat (1394-1399) şi Alexandru cel Bun (1400-1432). Cerbicia dacilor a învins afurisenia (blestemul) patriarhului grec. Patriarhie „ecumenică”? Ce se mai păstrase din primele şase-şapte secole de dupa Hristos, din dreptul divin de a vorbi, în biserică, fiecare neam, în limba sa ? Nimic. Tradiţia ierarhilor daci din sanul poporului dac din primul mileniu a fost anulată. Limba autohtonilor a fost alungată din biserică. „Domnul moldovean s-a izbit însă de împotrivirea patriarhului ecumenic Antonie, care voia să trimită în Moldova un ierarh grec, aşa cum făcuse Patriarhia şi în alte ţări ortodoxe (Rusia, Ţara Românească, etc). În acest scop, prin 1391, deci la sfârşitul domniei lui Petru sau începutul celei a fratelui său Roman (c.1391-c.1394), patriarhul a hirotonit un mitropolit grec pentru Moldova, cu numele Ieremia, în 1392. Dar actul patriarhului care voia să impună Moldovei un mitropolit grec, fără măcar să întrebe pe domn şi pe sfetnicii săi, a nemulţumit şi mai mult pe moldoveni, care au silit pe mitropolitul Ieremia să se întoarcă la Constantinopol”(Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Editura Epsicopiei Dunarii de jos, Galati, 1996 p.72).Urmatorul patriarh, Matei, la 26 iulie 1401, recunoaşte pe pamantenul Iosif ca mitropolit al Moldovei. Patru domnitori ţinuseră piept ameninţărilor, anatemei. După trecerea mitropolitului Iosif în lumea cerească(la începutul anului 1415), Macarie, noul viitor mitropolit al Moldovei, merge la Constantinopol pentru a cere recunoaşterea sa în scaunul mitropolitan.„ Patriarhul eumenic de atunci, Eftimie (1410-1416), nu numai că n-a vrut să-l recunoască, dar nici măcar nu i-a dat voie să intre în Constantinopol. Abia către sfârşitul anului 1416 a fost recunoscut de noul patriarh Iosif II.” (Mircea Păcurariu p.94).

Se ajunsese la o situaţie de confruntare totală cu Moldova,care, iată, nu va ceda în faţa imperiului grecesc-bizantin, cum nu va ceda nici în faţa imperiului turcesc. Drumul spre limba româneasca în bisericile din Dacia nu era departe.

In timpul domniei lui Alexandru cel Bun şi al papei Martin V a avut loc sinodul de la Konstanz ( Germania), ţinut între anii 1414-1418. A fost convocat pentru a combate „erezia” husită şi de a face unirea Bisericii ortodoxe cu cea catolică. A participat şi delegaţia împăratului din Constantinopol şi a patriarhului ecumenic, formată din preoţi şi mireni, în funte cu grecul Grigore Ţamblac (sârb?), mitropolit al Kievului. „Este interesant că Ţările Române au fost reprezentate numai prin boieri şi nu prin feţe bisericeşti, deci delegaţii lor n-au putut discuta problema unirii celor două Biserici” ( Mircea Păcurariu p.94-95). Conciliul de la Konstanz a început în anul 1414. Atunci în Moldova era mitropolit pământeanul Iosif, recunoscut de patriarhia de la Constantinopol. Îndeplinea deci toate condiţiile pentru a participa la acest conciliu, sau să delege episcopi din partea mitropoliei. Dar n-a fost posibil să fie aşa. După moartea mitropolitului Iosif, episcopul Macarie, candidatul la scaunul mitropolitan, nici măcar nu a fost lăsat să intre în Constantinopol. Apăruse un episcop pamantean, Iosif, care ajunsese mitropolit. Acum mai apăruse un episcop, fără îndoială sfinţit ca episcop de către mitropolitul Iosif. Episcopi români? Pământenii daci ? Aşa ceva era de neacceptat din partea Patriarhiei de la Constantinopol. Mai mult, acum aceşti pământeni încercau să instituie normalitatea, să aibă dreptul să fie episcopi şi mitropoliţi in propria lor ţară. Mitropolitul Macarie a păstorit în 1415 nerecunoscut de patriarhia de la Constantinopol, dar recunoscut şi apărat şi el, cu străşnicie, în Moldova, Patriarhia de Constantinopol fiind astfel silită să-l recunoască drept mitropolit al Moldovei. Grecii constituiseră un stat imperial religios grecesc. Neamul dac fusese condamnat la dispariţie. Dar acest neam nu dispăruse şi vrea să trăiască. Patriarhia reuşeşte să impună la scaunul mitropolitan, după moartea lui Macarie, pe grecul Damian (1437-1447). Acum Mitropolia Moldovei are dreptul să participe la reuniunile religioase internaţionale, reprezentată de mitropolitul grec. Mitropolitul Damian participă la Sinodul de Unire cu Biserica catolică de la Ferrara-Florenţa (1438-1439). Numai ierarhii greci şi slavi îl reprezentau pe Dumnezeu în Dacia, iar în afara Daciei, doar grecii. Complicitate greco-slava.

In 1453 turcii cuceresc Constantinopol. În jurul anului 1453 ca mitropolit al Moldovei urmează Teoctist. Tot fără să fie recunoscut de Patriarhia de Constantinopol. Nu mai avea cine să arunce anatema asupra sa şi a pamântenilor. În această situaţie excepţională agresiunea religioasă, pentru moment, este estompată şi Patriarhul sârb Nicodim, din Ipek îl hirotoneşte.

Mitropolia Moldovei şi a Sucevei, se intreaba afirmativ Mihai Eminescu, n-a fost ea aceea care-n persoana lui Varlaam Mitropolitul au făcut ca Duhul Sfânt să vorbească în limba neamului românesc?

Mitropolitul Varlaam (a trăit între anii 1580-1657) a fost crescut în vrednicie faţă de neamul său, cartea sa de temelie având titlul edificator,de Carte româneasca de învaţătură la dumenecele de preste an.
Biruinţa spirituală a Neamului Dacienesc spre orizonturile proprii este o coordonată majoră a existenţei sale multimilenare.

Biruinţa spirituală a Neamului Dacienesc spre orizonturile proprii este o coordonată majoră a existenţei sale multimilenare.
Mihai Eminescu a văzut, din adâncul fiinţei sale, care esta cea a neamului (*Pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Chipul Mantuitorului in gandirea lui Mihai Eminescu, Studii Teologice, an XLIII, 1991, nr. 1), cu limpezime , cum nimeni altul, rolul spiritual al Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei, în propăşirea limbii şi a Neamului Românesc. Să fim cu luare aminte la prima parte a citatulului de la începutul acestei comunicari, pe care o reproducem abia acum: „ Si dacă va întreba cetitorul ce Biserică este aceea pe care guvernul din Viena o supune administraţiei sale vom răspunde că este cea mai neatârnată a întregii creştinătăţi, căci atât mitropolitul transilvan şi al ţărilor tartarice din Proilavium (Brăila), cât şi cel al Ungrovlahiei (din Târgovişte) erau suspuşi patriarhului de Constantinopole, iar cel de (al) doilea era exarhul aceluia patriarhat, continua puterea centrului constantinopolitan până-n munţii aurarii, sfinţea pe mitropolitul de Alba-Iulia, în legătură întinsă a organismului eclesiastic greco-bulgar. Singură Mitropolia Moldovei şi a Sucevei e ab antiquo suverană, neatârnată de nici o patriarhie; acestei mitropolii a Moldovei şi a Sucevei se datoreşte introducerea limbii române în biserică şi stat, ea este mama neamului romanesc”.
Sărut mâna, Mihai Eminescu.

Gheorghe Gavrilă Copil

[xanixade]

În prealabil postat de Laura19

In secolele ....

Ca sa vezi cat de incult sunt.
Unde ai gasit astea?

[stefan florin]

Din Istoria Daciei: In epoca romana Dacia a cunoscut o considerabila dezvoltare economica. S-au realizat progrese in domeniul mineritului, mestesugurilor, agriculturii, a inflorit comertul, s-a extins folosirea scrisului. Au aparut o serie de asezari urbane (Ulpia Traiana, Napoca, Drobeta, Apulum, Romula etc.), care au primit pe rind, datorita dezvoltarii lor urbane, rangul de municipium si chiar pe cel de colonia.

amice, te inseli. Noile descoperi arheologice, continuare a ceea ce a inceput Vasile Parvan, demonstreaza ca geto-dacii aveau mari cunostinte in materie de forticatii de cetati mai bune decat cele romane, ceea ce arata ca geto-dacii nu erau barbari. Chiar mineritul era mai bun decat cel roman, vezi falx-urile dacice. De ce au reusit totusi romanii sa cucereasca aceste cetati? Concluzia a fost una singura: lipsa apei. Si eu am fost invatat la scoala ca geto-dacii erau analfabeti sau ca nu aveau un alfabet al lor. Fals! Dacii nu erau analfabeti ba chiar aveau un alfabet al lor. Doamne ajuta!

[podolski_2]

Constantin cel Mare a fost Farul lui Dumnezeu.
In fuctie de apropierea de Lumina asa se luminau si popoarele.
Daca Dacia se afla in Apus acum era catolica, cu toata vitejia lor si bunatatea lor. Ideea ca dacii sunt un popor mai bun ca cehii sau polonezi provine din mandrie si este pur subiectiva. Obiectic, cand 90% din tarile apusene sunt catolice conform Imperiului Roman de Apus si cum peste 90% din tarile rasaritene sunt ortodoxe, nu e o coincidenta sau un caz de vitejie izolat al dacilor, ci este TIPAR. Se numeste istorie si prin ea se vede influenta Imperiului Roman.

Si nu am zis ca dacii erau analfabeti, nu-mi puneti vorbe in gura. Am zis ca suntem ortodocsi datorita Bizantului, datorita lui Constantin cel Mare, primul conducator care a legalizat crestinismul de la Inviere. Cine vrea sa ridice dacii pe un rang mare al duhovniciei si sa zica ca doar din puterile proprii sunt ortodocsi sunt subiectivi. Meritul este si al Imperiului Roman care si-a impus religia in zona sa.

În prealabil postat de xanixade

Ca sa vezi cat de incult sunt.
Unde ai gasit astea?

Esti ironic?
Documentul din care am postat se numeste "Unitatia- Pagini din istoria Bisericii romanesti" de Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu [36 de pagini]. Ce am postat este introducerea. Explica intai situatia Bisericii Ortodoxe in general ca sa se intelegea mult mai bine ce s-a intamplat in Transilvania si aparitia greo-catolicismului/ Biserica unita cu Roma.
O carte interesanta tot despre acelasi subiect:
Preot Profesor DUMITRU STANILOAE--UNIATISMUL DIN TRANSILVANIA-INCERCARE DE DEZBINARE A POPORULUI ROMAN

@ stefan-florin Subscriu. Si eu am citit despre. Chestiile astea nu sunt incluse in manualele de istorie. Istorii sunt impartiti in doua grupe: cei care neaga existenta dacilor, cel putin dupa invazia romanilor dupa mintea lor dacii s-au evaporat, si care ii fac analfabeti si tigani, dar in schimb ridica in slavi romanii-cam ce face si gurvernul. Si a doua grupa, cea care nu prea e bagata in seama, incearca sa aduca la lumina mai multe cunostiinte despre daci. In Brasov s-au descoperit 7 asezari geto-dace. Jud.Brasov are si Cumidava. In sfarsit. Multi i-au partea romanilor ptr. ca au fost puternici, au fost un imperiu care a ramas in istorie, pe cand dacii sunt dati uitarii.