Cel mai josnic pacat si cea mai mare virtute

Fără să mă gândesc prea mult, poate şi sub influenţa unor întâmplări recente, cred că unul dintre cele mai mari păcate este avortul, care este şi o trădare. O trădare îngrozitoare, a unei fiinţe atât de mici şi de neajutorate, care are atâta nevoie de ocrotirea pântecelui în care s-a zămislit şi de care atârnă viaţa sa. E cumplit ca tocmai mama, de care pruncul are disperată nevoie ca să trăiască şi care în perioada embrionară este întregul lui univers, să-l trădeze atât de grav, dându-i moartea în chinuri în locul vieţii şi a dragostei.

Poate că cea mai mare virtute (sau aşa o văd eu, la momentul ăsta) este curajul. Pentru că fără curaj nu poţi fi credincios, nu te poţi încrede cu adevărat în Dumnezeu, nu poţi să te lepezi de toate ale lumii şi de toate ale tale ca să-ţi încredinţezi viaţa lui Hristos.

Trebuie să fii nebun pentru asta, adică să te negi pe tine însuţi, să te lepezi de toate ca să te prinzi de mâna întinsă a Domnului. Iar a avea curaj nu este altceva decât a asculta îndemnul repetat al lui Hristos: „Nu vă temeţi!”. Adică nu din noi vine aceasta, ci de la El. Curajul nu e nebunesc în sensul propriu al cuvântului (care ar însemna să te arunci în prăpastie fără a crede că Dumnezeu te prinde), ci e o desăvârşită încredere în Domnul.

Totuşi, nu prea sunt adeptul clasamentelor. Iată că, gândindu-mă, îmi vine în minte o altă virtute şi nu ştiu dacă pe asta nu o admir şi mai mult. Deşi parcă toate sunt unul şi acelaşi lucru până la urmă, având aceeaşi sursă: dragostea şi credinţa. Mă gândesc la jertfa de sine de care dau dovadă unii, cum ar fi cei care au toată viaţa grijă, cu dumnezeiască îngăduinţă şi milă, de o persoană handicapată. Renunţă, practic, la viaţa lor, ca să-i fie aceluia sprijin, ca şi acela să poată trăi şi să se bucure, atât cât poate, de viaţă.

Smerenia, fără îndoială, este şi ea tot pe primul loc, ca să zic aşa. Ea stârneşte admiraţia cu atât mai mult cu cât sufletul celui la care o constaţi este mai mare. Se întâlneşte la persoanele care fac mult bine, însă socotesc că n-au făcut nimic, cum sunt mamele cu mulţi copii, care au trăit toată viaţa prin şi pentru copiii lor, într-o uitare de sine aproape desăvârşită, ne-mai-având impresia că au jertfit ceva. Fac binele cu atâta naturaleţe, ca pe o datorie intrinsecă, ca pe o chemare lăuntrică, simţind că n-ar putea să facă altfel.

Deci, din nou legătura, căci văd smerenia legată de dragoste. Ea se dobândeşte şi atunci când ai milă de cel sărman, când îţi asumi şi împărtăşeşti cu el starea lui de sărac şi murdar, de bolnav şi, poate, nebun, de dispreţuit.

[tabitha]

În prealabil postat de N.Priceputu

Fără să mă gândesc prea mult, poate şi sub influenţa unor întâmplări recente, cred că unul dintre cele mai mari păcate este avortul, care este şi o trădare. O trădare îngrozitoare, a unei fiinţe atât de mici şi de neajutorate, care are atâta nevoie de ocrotirea pântecelui în care s-a zămislit şi de care atârnă viaţa sa. E cumplit ca tocmai mama, de care pruncul are disperată nevoie ca să trăiască şi care în perioada embrionară este întregul lui univers, să-l trădeze atât de grav, dându-i moartea în chinuri în locul vieţii şi a dragostei.

Cred că aceasta este o formă de manifestare a deznădejdii, păcat împotriva Duhului Sfânt, și suprema dovadă de NEIUBIRE.

[fallen]

Din pacate unele mame si tati cred ca fac un lucru bun ca nu aduc pe lume un copil care sa se chinuie si chiar considera ca e un sacrificiu necesar pentru supravietuirea si bunastarea celorlalti copii pe care-i mai au.
Sunt multi parinti de fete (dar si de baieti) care le indeamna sa faca avort daca raman insarcinate prea devreme si mai ales necasatorite, pentru ca nu-si pot asuma responsabilitatea cresterii inca unui copil.
Vizavi de asta am si eu o curiozitate : lumea in popor spune ca e mai mare pacat sa avortezi primul copil pe care-l zamislesti, decat pe urmatorii (adica dupa ce ai nascut unul sau mai multi); oare de ce? Sau e doar o presupunere bazata partial pe considerente medicale si partial pe considerente morale? Adevarul e ca suferinta si vinovatia e mult mai mare in cazul femeilor care nu au copii decat al celor care au deja; ba chiar sunt femei care sustin ca mustrarile de constiinta au scazut invers proportional cu inmultirea pacatelor. Dar poate asta e valabil pentru orice pacat...

În prealabil postat de fallen

Din pacate unele mame si tati cred ca fac un lucru bun ca nu aduc pe lume un copil care sa se chinuie si chiar considera ca e un sacrificiu necesar pentru supravietuirea si bunastarea celorlalti copii pe care-i mai au.
Sunt multi parinti de fete (dar si de baieti) care le indeamna sa faca avort daca raman insarcinate prea devreme si mai ales necasatorite, pentru ca nu-si pot asuma responsabilitatea cresterii inca unui copil.
Vizavi de asta am si eu o curiozitate : lumea in popor spune ca e mai mare pacat sa avortezi primul copil pe care-l zamislesti, decat pe urmatorii (adica dupa ce ai nascut unul sau mai multi); oare de ce? Sau e doar o presupunere bazata partial pe considerente medicale si partial pe considerente morale? Adevarul e ca suferinta si vinovatia e mult mai mare in cazul femeilor care nu au copii decat al celor care au deja; ba chiar sunt femei care sustin ca mustrarile de constiinta au scazut invers proportional cu inmultirea pacatelor. Dar poate asta e valabil pentru orice pacat...

Asa mi-a zis si mama. Oricum, din cate am inteles eu, daca faci avort de la prima sarcina sunt sanse foarte mari sa nu mai poti face copii dupa. Asa ca se pastreaza primul copil, ca nu cumva sa ramana fara. Oricum in general de la avort ai sanse foarte mari sa devii sterila.

[fallen]

Ce valoare are smerenia sau iertarea (scuza) daca nu e sincera?
Imi foloseste la ceva, mie sau celuilalt, daca imi cer iertare de ochii lumii dar eu in sinea mea nu-l iert? Dumnezeu nu vede ce e de fapt in inima mea? ??

[maria32]

din punctul meu de vedere cel mai mare pacat pe care-l poate savarsi un om este crima, luarea vietii unui alt om iar cea mai mare virtute este sacrificiul pentru ceilalti, renuntarea la sine pentru binele celorlalti.

În prealabil postat de maria32

din punctul meu de vedere cel mai mare pacat pe care-l poate savarsi un om este crima, luarea vietii unui alt om iar cea mai mare virtute este sacrificiul pentru ceilalti, renuntarea la sine pentru binele celorlalti.

Oare unde scrie sa ne sacrificam pentru ceilalti? Trebuie sa ne iubim aproapele ca pe noi insine, dar oare in ce masura trebuie/ este bine sa ne sacrificam pentru ceilalti?

Ok, in familie, ne "sacrificam" pentru copii - dar poate aici termenul este gresit folosit... Normal ca trebuie sa-i crestem, daca i-am facut... Si sa-i iubim!

De fapt problema mea ref la aceasta virtute este ca poti sa dai peste o persoana mai nesimtita care sa iti ceara sa te sacrifici pentru ea, profitand de tine.... In acest caz care ar fi virtutea? Doar nu trebuie sa fim prosti...

Iar daca ne "sacrificam" de buna voie... cred ca ar trebui dezvoltata putin ideea... este vorba de sacrificiu intr-o situatie limita sau in viata de zi cu zi? Sa nu cadem intr-o capcana...

[Marius22]

Multi incercam sa stabilim o asa zisa ierarhie a pacatelor si a virtutilor in functie de pacatele si virtutile celorlalti. Cred ca ne amagim astfel.

Cel mai josnic pacat este cel pe care noi il avem, pe care nu il spovedim, sau pe care, desi il spovedim, il repetam. Fiecare pacat se arata a fi josnic pentru ca ne indeparteaza de Dumnezeu si de semeni. Prin fiecare pacat injosim firea si demnitatea umane, insusi Chipul lui Dumnezeu sadit in noi.

Cea mai mare virtute este cea pe care nu o avem. Cea (cele) spre care trebuie sa ne ostenim sa o (le) dobandim.

Insa fara harul lui Dumnezeu nu ne putem lepada nici de pacate si nici dobandi virtutile.

[costel]

Nu ne ajuta cu nimic pentru mantuire sa cunoastem care este cel mai mare pacat. Pierdem raiul si prin savarsirea unor fapte pe care noi le consideram a fi pacate mici. Uitam ca nimic nu trebuie sa ne desparta de Hristos.

Nici cunoasterea celei mai mari virtuti nu ne face placuti lui Dumnezeu. Trairea conform poruncilor Sale aduce asemanarea cu El, nu simpla lor cunoastere.

Legat de pacat, un parinte spunea ca cel mai potrivit moment din care iti poti incepe lucrarea pentru mantuire este "Acum", clipa prezenta.