intrebare pentru filocalicii forumului

[zaharia_2009]

În prealabil postat de dobrin7m

Asa este. Sigur. Insa aici este o delimitare clara. E vorba de rugaciunea propriuzis si de cugetarea la Dumnezeu. De aceea am amintit si eu rugaciunea si cugetarea.
Adica atunci cand stau sau lucrez, sau vorbesc cu sotul sau copiii, sau trebaluiesc prin casa este cugetare de Dumnezeu iar atunci cand ma retrag in liniste si pace, de obicei noaptea cand toata lumea doarme este rugaciune la Dumnezeu. Deci in afara rugaciunii propriu zise, in liniste, in suflet, in inima, exista cealalta parte a timpului in care nu lasam imagini pacatoase sa intre , tinem mintea ocupata cu cugetarea la Dumnezeu. Poate fi un text filocalic, discutat cu Dumnezeu spre intelegere, sau rugaciuni scurte de iertare, rugaciunea cu buzele, chiar daca e in gand, sau multumire, deci gandul si mintea doar la Dumnezeu. Cand ma pun si ma rog atunci e rugaciunea pe care incercam sa o lucram cat mai curata, fara ganduri, fara imagini. Si sfintii faceau la fel, rugaciune intensa , in rest cugetare la Dumnezeu.

Iata un fragment care explica foarte bine acest aspect al rugaciunii intense care poate fi si jumatate de ora.

"Cãci, dacã se va ruga cineva dupã cum am spus timp de o jumãtate de orã, si lucrarea
harului rugãciunii inimii rãmâne aproape o jumãtate de orã în ziua aceea, sau cel mult o
zi întreagã, dar nu mai mult. Deoarece, precum fierul, când este scos de cãtre fierar din
foc, este înrosit si arde asemenea focului, dar dacã stã mai mult timp în afara focului,
începe putin câte putin sã-si piardã puterea de ardere, ajungând iarãsi la rãceala si
aspectul lui dinainte, tot asa si omul, când spune rugãciunea cu silintã si zdrobire de
inimã, se aprinde de lucrarea Duhului Sfânt si face sã izvorascã din inimã apa cea vie a
întelesurilor dumnezeiesti; dar de îndatã ce înceteazã rugãciunea, înceteazã si izvorul
întelesurilor dumnezeiesti.
Aceasta se sãvârseste din iconomia lui Dumnezeu, pentru ca omul sã nu neglijeze
rugãciunea, gândind cã, o datã ajuns acolo, nu mai trebuie sã se roage asa cum am spus la
început, si pentru ca sã nu mai cadã iarãsi în patimile cele dinainte ale pãcatului sau în
altele mai mari si mai rele. Deoarece spune: "Si când duhul necurat a iesit din om, umblã
prin locuri fãrã apã, cãutând odihnã si nu gãseste. Atunci zice: «Mã voi întoarce la casa
de unde am iesit»; si venind, o aflã golitã, mãturatã si împodobitã. Atunci se duce si ia cu
sine alte sapte duhuri mai rele decât el si, intrând, sãlãsluiesc aici si se fac cele de pe
urmã ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi» (Matei 12, 43-45).

De aceea este nevoie ca sã se roage mereu omul si rugãciunea lui sã se facã neîntrerupt,
dupã cum ne porunceste si Apostolul Pavel, spunând: "Rugati-vã neîncetat" (1 Tes. 5,
17), "ca sã nu cãdeti întru ispitã" (Matei 26, 41).

Sã se roage cineva neîncetat, dar nu
totdeauna cu silintã si zdrobire de inimã, dupã felul în care am spus, deoarece acest lucru
este aproape cu neputintã. Sã se roage însã neîncetat, dar si în alt fel. Adicã, dupã ce se
roagã cu silire si cu zdrobire de inimã si începe a-l durea pieptul înlãuntru, în locul unde
s-a lucrat rugãciunea stãruitoare, si nu mai primeste locul acesta mai multã silire, atunci
sã se roage fãrã silire si fãrã zdrobire de inimã, ci într-un fel mai linistit, mãsurat si
odihnitor, pânã când se va vindeca si se va odihni locul acela rãnit din piept." Vedere duhovniceasca

Iata de ce eu numesc rugaciunea din timpul zilei cand trebaluim - cugetare, iar rugaciunea intensa cu zdrobire de inima deci cu smerenie si lacrimi pentru starea de pacatosenie - rugaciune adevarata. Aceasta se face in liniste, in isihie.

Fiecare din noi poate stii cand este cel mai bun moment pentru a o face. Eu de pilda o fac noaptea, pentru ca asa cum in pateric spunea un avva ca si fosnetul ramurilor e prea mult pentru a fi in liniste, la fel eu noaptea gasesc linistea deplina. Cand animalele de langa casa dorm, cand pasarile dorm, cand lumea din jur doarme, cand orasul este linistit si forfota dispare.

Acum , fiecare din noi isi alege cum vrea sa traiasca. Uneori unii dintre noi isi doresc confort si vor si confort si multumirea existentei si rugaciune. Insa nu se poate. Trebuie sa te retragi oarecum din lume, sa te detasezi de placerile lumii, pe care ti le ofera petrecerea timpului cu prietenii, televizorul, teatrele, cinematografele, unele bunuri ce iti dau confort, etc. unii o sa sara acum si o sa zica, cum pai asa iubim aproapele? Insa cand tu esti vatamat de pacat, musai sa stai departe de pacat pana te vindeci. Sigur ajuti, milostivesti pe cineva, insa iubirea de aproapele nu se manifesta in petreceri cu aproapele.

Te rog sa nu crezi ca as avea ceva contra ta . Chiar daca aparenta ar putea fi inselatoare.
Ba mai mult, imi plac postarile tale si de multe ori ma surprind . Astfel fara voia mea , te alaturi putinelor, poate preaputinelor, surori care cred eu ca marturisesc ceea ce trebuie si mai ales cum trebuie.
Cred insa ca acest fel al tau de marturisire are un serios temei in pregatirea ta continua si serioasa legat de teologie si nu se limiteaza doar la putinele lucruri care ni se spun intr-o predica(fara a mai sta sa discut acum daca ni se spun perfect corect sau nu, de ce da si de ce nu, etc !) si mai ales la si mai putinele care ne ramine in minte dupa o putinica predica.
O singura divagatie incerc : exista raul obicei ca parintii sa nu predice f. temeinic , din slaba pregatire si din marea ,,grija" de a nu plictisi sau obosii lumea care si asa este obosita dupa o utrenie lunga si o liturghie lunguta... si atunci in loc sa predice incepe sa mai istoriseasca , sa mai povesteasca, inca o data Evenghelia, lucru total diferit de a tilcui Evanghelia. De aceea de multe ori aici pe forum asistam la PARERI PROPRII despre pericopele evanghelice si mai putin la tilcuiri corecte si la folosiri corecte ale acestora, la situatia strict adecvata, a acestor pasaje .

Deci, sa dea Dumnezeu ca aceasta bucurie sa nu fie schimbatoare ci sa ne fie spre multul nostru folos si mintuire !
Sa ne ajute tuturor bunul Dumnezeu ca sa piara neintelegerile si neplacerile dintre noi si daca chiar nu se poate fara ispite (,,...piara ispita si nimeni nu s eva mai mintui!") atunci sa incercam , cit ne-ar fi de greu , sa iertam ... ca sa fim si noi iertati !
Asa cred eu, asa m-am gindit sa scriu aceste vorbe , dar daca am smintit pe cineva il rog sa ma indrepte si sa ma ierte , caci asa cum stiti cu totii sunt , cred... ultimul dintre pacatosii acestui forum !

În prealabil postat de Daniel_7

Si totusi nu a aparut nici un filocalic pana acum....Putem noi sa-i inlocuim prin postarile noastre pe filocalici?

Frate drag am gresit. Trebuia sa scriu „persoane care sunt preocupate de rugaciune” ori „persoane care citesc Filocalia”...la ele ma refeream si parerile lor le-am auzit si sper sa le aud in continuare. Acum fii bun te rog frumos si fie discuta pe tema topicului fie daca esti preocupat de altceva, cum ar fi de pilda necesitatea de a aborda subiecte grele doar cu parintii din pustie ori foarte imbunatatiti, deschide un topic special pentru aceasta.

[Daniel_7]

Cred ca gresesti in continuare in exprimare.In primul rand termenul de filocalic poate fi aplicat doar la cei care traiesc la inaltimea celor care au scris Filocalia,deci mari parinti.

In al doilea rand,cred ca fiecare dintre noi este ,mai mult sau mai putin ,preocupat de rugaciune,si care citesc Filocalia.

Deci cred ca trebuie sa definesti mai exact segmentul la care te referi.

Apoi textul pe care il aduci in discutie,cred ca e greu de comentat de cineva care nu are experienta necesara,practica ,a ceea ce se discuta acolo.

Si eu l-am citit pe Gheron Isihastul ,ba si ce spun ucenicii lui despre el,il consider foarte mare,dar nu ma incumet sa fac judecatile pe care le ceri tu.

[dobrin7m]

În prealabil postat de zaharia_2009

Te rog sa nu crezi ca as avea ceva contra ta . Chiar daca aparenta ar putea fi inselatoare.
Ba mai mult, imi plac postarile tale si de multe ori ma surprind . Astfel fara voia mea , te alaturi putinelor, poate preaputinelor, surori care cred eu ca marturisesc ceea ce trebuie si mai ales cum trebuie.
Cred insa ca acest fel al tau de marturisire are un serios temei in pregatirea ta continua si serioasa legat de teologie si nu se limiteaza doar la putinele lucruri care ni se spun intr-o predica(fara a mai sta sa discut acum daca ni se spun perfect corect sau nu, de ce da si de ce nu, etc !) si mai ales la si mai putinele care ne ramine in minte dupa o putinica predica.
O singura divagatie incerc : exista raul obicei ca parintii sa nu predice f. temeinic , din slaba pregatire si din marea ,,grija" de a nu plictisi sau obosii lumea care si asa este obosita dupa o utrenie lunga si o liturghie lunguta... si atunci in loc sa predice incepe sa mai istoriseasca , sa mai povesteasca, inca o data Evenghelia, lucru total diferit de a tilcui Evanghelia. De aceea de multe ori aici pe forum asistam la PARERI PROPRII despre pericopele evanghelice si mai putin la tilcuiri corecte si la folosiri corecte ale acestora, la situatia strict adecvata, a acestor pasaje .

Deci, sa dea Dumnezeu ca aceasta bucurie sa nu fie schimbatoare ci sa ne fie spre multul nostru folos si mintuire !
Sa ne ajute tuturor bunul Dumnezeu ca sa piara neintelegerile si neplacerile dintre noi si daca chiar nu se poate fara ispite (,,...piara ispita si nimeni nu s eva mai mintui!") atunci sa incercam , cit ne-ar fi de greu , sa iertam ... ca sa fim si noi iertati !
Asa cred eu, asa m-am gindit sa scriu aceste vorbe , dar daca am smintit pe cineva il rog sa ma indrepte si sa ma ierte , caci asa cum stiti cu totii sunt , cred... ultimul dintre pacatosii acestui forum !

Stiu frate Zaharia, stiu. Stiu ca nu aveti nimic contra mea. E mai bine ca ati spus asta ca sa piara orice urma de neintelegere si de neplacere si sa ne bucuram impreuna cu totii.
Niciodata nu am simtit ca ati avea ceva impotriva mea. Daca cumva cuvintele mele au dat impresia asta, va rog sa ma iertati, ca am gresit.
Sa va dea Dumnezeu sanatate si sa ne bucuram aici unii de altii.

În prealabil postat de VladCat

eu uitasem ceva in toata povestea asta cu amintirea si plangerea pacatelor.....uitasem de Hristos....ma canoneam sa imi plang netrebnicia fata de cei pe care i-am vatamat si ii vatam in continuare dar treaba asta nu se petrecea pe fundalul sentimentului de vina fata de Hristos..ori mintea mea destoinica imi zice ca tocmai din aceasta vina ar trebui sa reiasa si vina fata de altii...ma gandesc ca altfel exista riscul ca toata plangerea sa devina patima in sinea ei si sa se prapadeasca dracii de ras...mi-e frica ca asa se intamplase cu mine.

O, frate Vlad, bine ca spusesi acestea!
Pai, dupa mine, uite ce-am de zis:
a) in meseria mea avem de-a face des cu oameni care se framanta in ganduri, se muncesc ei pe ei insisi, pentru raul pe care cred ca l-au facut altora (nu conteaza ca de multe ori chiar l-au facut, cu adevarat, conteaza ce crede omul, gandurile sale exista in el, cu ele lucreaza). Din aceste regrete intoarse pe toate fetele, din muncirea asta de sine, ies: sentimente intense de autoinvinovatire pana la intensitate clinica, ganduri de autodevalorizare fara speranta, imagine de sine negativa exagerata si fara suport real, trairi de angoasa, spaima, anxietate, panica, intentii de autopedepsire pana la mutilare corporala etc. Iese si insingurare, autoblocarea sentimentulu de comuniune, scaderea energiei, tulburarea instinctelor etc. O intreaga debandada. Omul e deja in una sau alta din formele depresiei sau face alte tulburari asociate. In plus, ca sa se mai linisteasca pe plan emotional, si sa isi mai faca curaj, incepe sa se inchipuie plin de valoare (in mod compensator pentru busiturile pe care si le trage singur in mod lipsit de discernamant), sa consume diverse substante (alcool, droguri etc.), sa caute indulcitori de tot felul, devine patimas etc. Toate sunt de la gandurile de autosabotare, pedeapsa, vina. Ar fi muuuulte de spus. Rezultatul e insa unul singur: inca un pacient psi. Urmeaza mult chin, cheltuiala de tot felul, rezultate discutabile...
b) Dar toate acestea sunt forme de tulburare care au in spate manifestari ale mandriei. El omul, singur in forul sau interior, unde troneaza un judecator implacabil, dur, nemilos, foarte exigent in plan moral, un dumnezeu intransigent poate mai cumplit decat dumnezeul iudeilor din V.T., el biciuieste si schilodeste persoana in cauza. Iata: un eu mandru, pedepsitor, arogant. Birrrrr!
Iata pe scurt cam ce ne aduce "lumea", pe care o pupa-n cur toti inselatii, care se mai si cred crestini, da, da, asa si chiar mai rau stau lucrurile, sa fiu iertat...
c) Cu totul altfel este atunci cand omul isi trece toate judecatile despre sine si despre lume prin "sita" ganduilor la Hristos. Cand Domnul este judecatorul nostru, cand Domnul ne conduce din Biserica Lui, atunci avem acolo orice, dar nu pedeapsa care duce la deznadejde. Domnul e puternic, e bun si milostiv, e iubitor. Domnul iarta, invata, lamureste, insufleteste, bucura, aduce pacea etc.
Gandul permanent la Domnul ne scuteste de mizeriile depresiei si pune franta pe genunchi mandria. Gandul indragostit si smerit, se-ntelege, adica, in fond, rugaciunea. In fine, pentru diferente mai fine, a precizat deja sora Dobrin cele doua modalitati distincte de raportare la Hristos, in postarea de mai sus.

[cristiboss56]

În prealabil postat de ioan cezar

O, frate Vlad, bine ca spusesi acestea!
Pai, dupa mine, uite ce-am de zis:
a) in meseria mea avem de-a face des cu oameni care se framanta in ganduri, se muncesc ei pe ei insisi, pentru raul pe care cred ca l-au facut altora (nu conteaza ca de multe ori chiar l-au facut, cu adevarat, conteaza ce crede omul, gandurile sale exista in el, cu ele lucreaza). Din aceste regrete intoarse pe toate fetele, din muncirea asta de sine, ies: sentimente intense de autoinvinovatire pana la intensitate clinica, ganduri de autodevalorizare fara speranta, imagine de sine negativa exagerata si fara suport real, trairi de angoasa, spaima, anxietate, panica, intentii de autopedepsire pana la mutilare corporala etc. Iese si insingurare, autoblocarea sentimentulu de comuniune, scaderea energiei, tulburarea instinctelor etc. O intreaga debandada. Omul e deja in una sau alta din formele depresiei sau face alte tulburari asociate. In plus, ca sa se mai linisteasca pe plan emotional, si sa isi mai faca curaj, incepe sa se inchipuie plin de valoare (in mod compensator pentru busiturile pe care si le trage singur in mod lipsit de discernamant), sa consume diverse substante (alcool, droguri etc.), sa caute indulcitori de tot felul, devine patimas etc. Toate sunt de la gandurile de autosabotare, pedeapsa, vina. Ar fi muuuulte de spus. Rezultatul e insa unul singur: inca un pacient psi.

Interesant , ca in multe cazuri am auzit , mai ales in specialitatea de psihiatrie , multi medici incep in a semana , in anumite privinte , cu pacientii . . . !
Acum, te rog sa nu-mi iei postarea asta ca ceva rautacios , ci ca ceva sincer spus . Oare "psihologii" nu pot avea nevoie ei insasi de "psihologi" ?

[Ana-Maria N]

În prealabil postat de ioan cezar

O, frate Vlad, bine ca spusesi acestea!
Pai, dupa mine, uite ce-am de zis:
a) in meseria mea avem de-a face des cu oameni care se framanta in ganduri, se muncesc ei pe ei insisi, pentru raul pe care cred ca l-au facut altora (nu conteaza ca de multe ori chiar l-au facut, cu adevarat, conteaza ce crede omul, gandurile sale exista in el, cu ele lucreaza). Din aceste regrete intoarse pe toate fetele, din muncirea asta de sine, ies: sentimente intense de autoinvinovatire pana la intensitate clinica, ganduri de autodevalorizare fara speranta, imagine de sine negativa exagerata si fara suport real, trairi de angoasa, spaima, anxietate, panica, intentii de autopedepsire pana la mutilare corporala etc. Iese si insingurare, autoblocarea sentimentulu de comuniune, scaderea energiei, tulburarea instinctelor etc. O intreaga debandada. Omul e deja in una sau alta din formele depresiei sau face alte tulburari asociate. In plus, ca sa se mai linisteasca pe plan emotional, si sa isi mai faca curaj, incepe sa se inchipuie plin de valoare (in mod compensator pentru busiturile pe care si le trage singur in mod lipsit de discernamant), sa consume diverse substante (alcool, droguri etc.), sa caute indulcitori de tot felul, devine patimas etc. Toate sunt de la gandurile de autosabotare, pedeapsa, vina. Ar fi muuuulte de spus. Rezultatul e insa unul singur: inca un pacient psi. Urmeaza mult chin, cheltuiala de tot felul, rezultate discutabile...
b) Dar toate acestea sunt forme de tulburare care au in spate manifestari ale mandriei. El omul, singur in forul sau interior, unde troneaza un judecator implacabil, dur, nemilos, foarte exigent in plan moral, un dumnezeu intransigent poate mai cumplit decat dumnezeul iudeilor din V.T., el biciuieste si schilodeste persoana in cauza. Iata: un eu mandru, pedepsitor, arogant. Birrrrr!
Iata pe scurt cam ce ne aduce "lumea", pe care o pupa-n cur toti inselatii, care se mai si cred crestini, da, da, asa si chiar mai rau stau lucrurile, sa fiu iertat...
c) Cu totul altfel este atunci cand omul isi trece toate judecatile despre sine si despre lume prin "sita" ganduilor la Hristos. Cand Domnul este judecatorul nostru, cand Domnul ne conduce din Biserica Lui, atunci avem acolo orice, dar nu pedeapsa care duce la deznadejde. Domnul e puternic, e bun si milostiv, e iubitor. Domnul iarta, invata, lamureste, insufleteste, bucura, aduce pacea etc.
Gandul permanent la Domnul ne scuteste de mizeriile depresiei si pune franta pe genunchi mandria. Gandul indragostit si smerit, se-ntelege, adica, in fond, rugaciunea. In fine, pentru diferente mai fine, a precizat deja sora Dobrin cele doua modalitati distincte de raportare la Hristos, in postarea de mai sus.

Frate!!! Lasa psihologia de-o parte, te rog. Cred ca Vladut s-a speriat deja...si nu numai.

[acvilla77]

În prealabil postat de Daniel_7

Si totusi nu a aparut nici un filocalic pana acum....Putem noi sa-i inlocuim prin postarile noastre pe filocalici?

nu putem , si ar fi bine sa nu postam cuvinte desarte,daca nu ne este locul aici.
'vai voua fariseilor fatarnici,ca alergati in lungul marilor si-n largul pamantului sa va faceti un ucenic,si cand il gasiti,il faceti fiu al pierzarii.'

În prealabil postat de cristiboss56

Interesant , ca in multe cazuri am auzit , mai ales in specialitatea de psihiatrie , multi medici incep in a semana , in anumite privinte , cu pacientii . . . !
Acum, te rog sa nu-mi iei postarea asta ca ceva rautacios , ci ca ceva sincer spus . Oare "psihologii" nu pot avea nevoie ei insasi de "psihologi" ?

Vezi, frate, vechea noastra meteahna, ori, ma rog, neintelegere dintre noi doi: iar fortezi usi deschise si, pe de alta parte, iarasi vinzi castraveti gradinarului...
In fine, fie dupa cum voiesti.

Unde dai si ... unde crapa! M-am lamurit cu asta, ca nicaieri, aici pe forum.

În prealabil postat de Ana-Maria N

Frate!!! Lasa psihologia de-o parte, te rog. Cred ca Vladut s-a speriat deja...si nu numai.

1. Psihologia NU POATE si NU TREBUIE sa fie lasata la o parte.
2. Eu il stiu pe Vlad, nu si pe Vladut...
3. Sa il lasam pe el sa spuna daca s-a speriat, va rog... Sa nu ne precipitam cu parerile, sa nu luam altuia dreptul de a-si exprima singur pozitia, va rog!
4. Nu e nici un motiv de spaima, cred eu. Daca v-ati speriat cumva, puteti preciza de ce si cum anume? Fie si pe privat, in caz ca aici nu gasiti ca ar fi locul potrivit.