intrebare pentru filocalicii forumului

Doamne, iti multumesc pentru minunea acestei pagini de pe forumul nostru!
Ajuta-ne sa o pastram curata inaintea Ta, asa cum imi pare ca este ea pana acum (exceptind interventia mea).
Ingaduie sa pun si eu un cuvant si pazeste vorba mea, Bunule! AMIN+

Frate si sora, sunt atatea minuni in textele postate pana acum de voi, aici... Le resimt asa, de unde si rugaciunea mea spontana de mai sus.

As voi doar sa spun ce imi trece prin minte, nu poate fi rau, cred, e vorba despre o informatie neutra, din cele ale stiintei (care e neutra in sine, depinde doar cum o folosim, pentru cine).
Apoi un fapt subiectiv trait. Iarasi nu poate fi rau, intrucat nu am nici o vanitate, cred, doar ca se potriveste mult cu textul, pe undeva, in bogatia lui, cu problema pusa de Vlad (si nuantata de Ana Maria) se potriveste cumva. Asa imi pare. (Poate fi vazut ce scriu ca o curioziate, o intamplare oarecare... Luati-o va rog chiar asa: o intamplare oarecare, a unui om oarecare, in experientele vietii pamantesti. Da, asa va rog.)

Stiinta: copilul incepe drumul cunoasterii prin senzatii si miscari. La inceput sunt doar senzatii si miscari, constiinta nu e. Un ghem senzoriomotor. Un punct luminos, insa, anuntind spectacolul jerbelor si flacarii de mai tarziu. Cunoasterea lui se constituie la inceput din imagini, impresii senzoriale. Mai tarziu, aceste continuturi imagistice ("icons") vor servi imaginatiei si gandirii - ca si continut, ca sprijin, ca reper, ca depozit de informatie insuficient prelucrata insa. De ele sunt lipite cuvinte, emotii, stari comlexe inclusiv fizice - toate la pachet. Imaginea vizuala a mamei fara imbratisarea ei, fara caldura corpului, fara miros, fara mangaierea glasului ei indragostit ... ce tristete pentru prunc... ce pierdere... (poate: ce pacat!)

Cu vremea, cu dezvoltarea fiintei, continutul cunoscut la inceput doar ca imagine senzoriala, devine abstract. E rostit, e cantarit, e judecat, e "vazut" in alt plan, cel al mintii logice. Aceeasi realitate e modelata in ganduri, in scheme cognitive tot mai complexe, in intelesuri semantice, in lumi de universuri posibile, in implicatii si deductii, in sisteme de gandire, in teorii, unele cu totul noi, radical diferite de restul cunoasterii lumii.
Treptat cade coaja imaginii de orice tip (vizuala, cutanata, olfactiva, auditiva etc.) si ramane gandul: conceptul, judecata, rationamentul, modelul, teoria...
O lume de relatii desprinse de contingent. Un salt in apropierea legii vesnice, a lui Dumnezeu, la limita (cognoscibil sub acest aspect, al legii imuabile, independente de vointa omului).

Am acces asadar: atat la un fapt episodic pe care il reprezint in memoria mea (cu tot cu imagini - ce am facut, unde, cand, cum, cu cine, toate detaliile senzoriale dac avoiesti sa suferi, sa te perpelesti...) precum si la intelesul lui, la noima. Aceste doua ipostaze ale fiintarii sufletesti nu se exclud, nu sunt in conflict: se presupun una pe alta, se inlantuie, se sprijina, se depasesc una pe alta, se alimenteaza cu energie, se jertfesc una alteia, ca samanta care se pierde in zvacul firului de iarba, in fosnetul frunzei verzi, in culoarea petalei de trandafir, in mireasma lui... in gustul bobului de strugure, in aurul leganat al holdei de grau, in parga dulce a mierii... etc. ...
In final poate ramane intelesul tainic, fara urma de reprezentare iconica, fara corespondent ca atare in experienta perceptiva.
De aici uimire, sentimentul tainei, uluire... E vechi si totusi nou... E altceva... E salt!
Si lacrimi, lacrimi multe involuntar, inaintea splendorii nebanuite, cu totul necunoscute pana atunci...
Pe drumul lung de pana aici ai lasat treptat in urma, ca pe niste bagaje inutile: impresii, amintiri, ganduri oarecare, tot balastul, toate ale tale. Plin fiind la inceput, a trebuit sa te eliberezi treptat, cu durere mangaiata de bucuria ravnei spre piscuri...
Te prezinti in final doar cu o bataie de inima si cu oglinda constiintei cat cerul!
Atat a mai ramas din tine. Slava lui Dumnezeu!
Asta-i stiinta.
Urcusul explicat de unii, de jos in sus.
Nu asa vorbesc insa sfintii. (Parintele Sofronie ar interveni, desigur, spre lamurire, ar sari in ajutor chiar aici...)


Acum marturisirea trairii personale. Scurt, foarte scurt, cat imi este posibil sa pun o licarire in cuvintele astea lungi, de lut (sa nu alimentam zadarnicii).
Apare o imagine. esti la rugaciune. Lupti cumva cu ea, sa nu te atasezi,sa nu o hranesti. Ai o disciplina deja, iti iese. Rugaciunea continua. Imaginea revine ca o musca sacaitoare. Sare si un gand. Continui insa, murmuri neincetat, te lasi, te straduiesti, transpiri... Treptat sesizezi ca vorba se inmoaie, corpul isi modifica tonusul, respiratia e altfel, simti dulceata, cumva... Si stii... e fiziologie, nimic altceva, creier si corp, cel mult psihism, nimic nimic altceva... o stii, nu te poti pacali... Si e bine. Continui...
Deodata, deodata... deodata imaginea, imaginile... se raresc, dispar... ramane, poate ceva foarte firav... simti corpul tau difuz...simti ca esti, ca nu esti, nu mai stii... ma refer la corp, la simtamantul ordinar adica obisnuit al contactului cu sine insusi, omul oarecare...
Deodata (insa toate aceste "deodata" nu sunt chiar tresariri, nu sari brusc nu tresari, sunt treceri foaaaarte line....infinit de delicate...nu pot spune....) nu mai ai nimic in minte, esti golit, ramane doar firul cuvintelor rugaciunii, ca un ghid, ca un camp de forta care te trage.... Te simti cumva intrebat, convocat: vrei mai departe sau revii? E foarte tainic, foarte subtire, abia ghicit... Alegi. E o lupta. Deloc usoara, deloc fara miza. N-o pot verbaliza. Nu stiu.
Apoi ... sa zic asa.. ai disparut. Puf!
gata.
Acu e simplu.
Auzi cel mult un sfarait usor.... ceva de care pesemne Vanghelis si Jean Michel Jarre au stiut ceva... un sfarait abia perceptibil. O..vibratie! Atat.
O farama de gand se intreaba in tine, inca se intreaba... Cine sunt? Ce sunt? Posibil e un singur raspuns: sunt. Treptat, acest raspuns creste in tine, nu stiu cum, nu pot spune. E un simtamant, un adevar, un fapt. Nu stiu cum se poate exprima. Stiu doar atat: ca sunt, sunt, sunt!
Aici uneori e atat de coplesitor incat ai vrea ....
Ma opresc.
Am dat exemplu de pierdere a imaginilor, in experienta rugaciunii, desi ele au facut parte din drumul concret al rugaciunii. Uneori dureaza cateva minute pana aici, alteori e aproape spontan, fie si pe strada (foarte rar).

Efectele: sunt multe dar aleg pe cele preferate - toate sunt bune si, lucru foarte curios, toat alumea iti zambeste, iti ofera una-alta, te intreaba de sanatate etc. Parc aai nimerit brusc in rai sa zic asa... Cand, pana ieri, erai cu totu-n iad. In aceeasi lume!
Efectul poate dura ore, zile, maxim o saptamana (experienta mea). (Fratilor, din aceasta stare v-am dedicat poemul acela "naiv" acum cateva zile, cand era primavara, soare neincetat... acum sper ca ma iertati, in sfarsit..).

Filocalicii de pe forum cu siguranta stiu mai multe. Stiu ei si altceva. Ei Cunosc.
Dar ei nu vor interveni, cu siguranta, aici. Isi vad, Slava lui Dumnezeu, de rugaciunea lor.
Vor cadea in plasa, insa, fluturasi ca mine. Cei mandri.
Nu-i asa, Vlad?...:)

Domnul sa ne miluiasca! AMIN+

[Mihnea Dragomir]

Cred că avem aici o viziune gnostică. Mulţi asociază Gnoza cu erezia, puţini ştiu că a existat un gnosticism ortodox. Potrivit acestuia, "imaginaţiile" înseamnă menţinerea sufletului în "vămi", aşa cum bine puncta dra Glykys. Sufletul omului ar avea doi poli: pol psihic şi pol spiritual. Ele ar corespunde dihotomiei "minte-inimă". Polul psihic este ceea ce îl "ţine" pe suflet în stadiile intermediare dintre pământ şi Cer. "Imaginaţiile" au mai fost asociate cu marea. Marea, în simbolistica biblică, este un loc periculos, prin care trebuie să navigheze cineva ca să scape. Aşadar imaginaţiile (atribut al minţii) sunt lucruri periculoase, reprezentând un domeniu al înşelării.

Limbă filosofică, greaca (ca şi latina) cunoştea mai mulţi termeni pentru "suflet". Limbile moderne, mai sărăcite, traduc prin "suflet" orice: şi "psihe", şi "pneuma", şi "spiritus". Când vorbeau despre suflet în sens spiritual, grecii nu foloseau practic niciodată "psihe", ci spuneau "pneuma". "Psihe", partea sufletului cu imaginaţiile şi pasiunile, este orientat în plan orizontal. Dacă i-am spune cuiva, drăgălindu-l, "sufletul meu", i-am spune "psihi mu". Dimpotrivă, "pneuma" este orientată în plan vertical şi priveşte spre Cer. Deci, toată problema cuiva care vrea să îl vadă pe Dumnezeu este cum să aibă cât mai puţin "psihe" şi cât mai multă "pneuma". Aceasta înseamnă "coborârea minţii în inimă".

Avem di tăti :)...și trimitere la învățătura duhovnicilor noștri, și perspective psihologice(transfigurate), și mărinimia de a împărtăși experiența personală, și înțelesuri izvorâte din filologie ori mai exact din intuiția vechilor greci. M-am bucurat sincer de aceste postări.

oarecum off topic:
Ioan eu mă bucur că ești mândru și ai căzut în plasă...te rog ai grijă să nu te smerești prea curând ca să mai avem șansa să ne lămurim întru' ol'altă :). Yannaras întreba în conferința de la Sân' Silvestru dacă: „e de ajuns să se coboare mintea în inimă ?”. Sunt multe persoane aci pe forum, cărora le port un sincer respect și care probabil mi-ar explica că nu l-am înțeles pe Yannaras..... și precizez de pe acum că, ținând cont de ce înțelegeri anapoda am avut în trecut, sunt sigur că se prea poate să aibă dreptate. Oricum eu când l-am auzit punând întrebarea asta mi s-a părut cam aiurea...ulterior mă gândeam „păi cum să nu fie de ajuns domne, ce mintea se coboară în inimă la orice păcătos?...asa e o lucrare a harului...Harul nu e de ajuns?”...culmea e că strict pe întrebarea asta nu l-a contrat nimeni în seara respectivă și erau acolo persoane demne de toată cinstea din ortodoxia noastră....pesemne că aici ar trebui să mă sesizez și să realizez că nu oi fi fost eu singurul deștept de acolo, măcar că din punct de vedere rațional știu că sunt vai steaua mea...conferința a continuat și Yannaras a spus că mișcarea filocalică a apărut într-o epocă în care domina total religiosul.(relația unu la unu cu Dumnezeu)...deși creștinismul este bisericesc iar nu religios (știm că „biserică” în greaca veche înseamnă „adunare”), mișcarea filocalică, spune teologul grec, reflectă această tendință nefericită spre religiozitate a epocii. Aci părintele Gheorghe Holbea a intervenit și a spus că bine arăta părintele Stăniloaie că „liturghia lăuntrică este baza liturghiei comunitare”..intervenția părintelui Holbea a fost desigur mult mai amplă...după intervenția părintelui, Yannaras a răspuns reiterând întrebarea sa: „(...) eu nu fac decât să mă întreb dacă e de ajuns să se coboare mintea în inimă”...iarăși tăcere...nu am înțeles nici până în ziua de azi de ce nu i-a spus nimeni „da domne este de ajuns”. Mi-am amintit de treaba asta fiindcă am scris mai sus „întru' ol'altă”. Mă gândeam că eu sunt acum, împreună cu răspunsurile fraților/surorii de pe forum, în această „altă”. Această „altă” nu este cămara sufletului meu, locul unde puterile sufetului se unifică în numele lui Hristos, ci este o „altă” unde ele rămân destul de risipite. Cum nu cred că am vocație monahală, acest gen de „alte” vor face destul de des parte din viața mea...Am scris tot textul ăsta
ca să întreb dacă forțele sufletului se pot unifica în această „altă”...acum nu prea mai îmi vine să pun întrebarea...eu cred că se pot. Mult mai greu probabil, mult mai anevoios, dar se pot...altfel nu ar exista creștini decât în peșteri nu ?...pe de altă parte, din câte am citit la Sf. Siluan, nici în cămara sufletului nu poți sta prea mult minunându-te de Dumnezeu, fiindă Duhul îți amintește să îți verși sângele în rugăciune pentru alții...poate această ultimă frază tinde să reflecte relația liturghia lăuntrică-liturghie comunitară...în fine...eu nădăjduiesc că e o „altă” unificatoare aci, o „altă” de folos în drumul către cămara sufletului(=„Camera” din Călăuza lui Tarkovski?), cămară care poate este singurul loc unde persoanele omenești se întâlnesc deplin nu ?

on topic:
Acum am reușit să înțeleg puțin cam ce ar însemna amintirea păcatelor fără imagini, dar doar un pic de tot. Poate într-o bună zi, cu mila lui Dumnezeu, o să știu cum să mă gândesc la păcatele mele atunci când încerc să îmi încălzesc inima. Există și „imagini bune” în discursul părintelui Cleopa...trebuie să învăț dar ce rol au ele, dacă au, în „cercetarea diferitelor întâmplări și păcate la suprafață, adică din afară”.

[glykys]

Hihi, VladCat, din pacate nu tot ce zboara se mananca :).

Nu am inteles insa la ce se referea Yannaras ca ar fi de ajuns. De ajuns pentru ce?!! Rugaciunea, oricat de superioara ar fi ea, nu e un scop in sine, ca sa zici ca ii este siesi sufiecienta. Este un mijloc de a te apropia de Dumnezeu. Deci orice ar fi, nu e de ajuns. Nu poti sa iti faci un scop in viata sa ajungi la rugaciunea inimii, sa ai anumite simptomuri fiziologice cand te rogi etc. Plus ca daca citesti linkul de la par. Cleopa, la aceasta stare de rugaciune nu ajunge orice pacatos, ci unul nu stiu cati, la la 100.000 (parca). Nu, nu e de ajuns (stii si tu scara aia de la manastirea Voronet de pe care cade un batran ajuns pe ultima treapta, la doi centimetri de Hristos)...