Ce parere aveti de fertilizarea in vitro?

În prealabil postat de sophia

Nu e chiar asa...
1. Exista oameni (inlcusiv barbati) care nu pot avea copii din cauza uinor boli sau anomalii din nastere. N-are nici o legatura cu pacatul

Si cu are legatura?

În prealabil postat de Solveig

Nu e adevarat, sa nu facem afirmatii aiurea!
Scopul casatoriei este AJUTORUL RECIPROC PENTRU MANTUIRE.
Daca scopul casatoriei ar fi nasterea copiilor, atunci cuplurile casatorite care nu pot avea copii isi rateaza casnicia din start?

Nu isi rateaza casatoria ci trebuie sa nadajduiasca in ajutorul lui Dumnezeu. Sa staruiasca in rugaciune, post, spovedanie, infranare in ziele de post, impartasanie deasa si nu se poate sa nu se poata.

Scopul casatoriei este nasterea de prunci, chiar nasterea de prunci este o conditie a mantuirii femeii si prin sprijin si ajutor reciporc de asemenea si a barbatului. Bineinteles daca ei staruie cu deplina intelepciune in credinta, in iubire si sfintenie.
Unde chiar nu se poate...atunci cuplul poate infia un copil sau poate sa se ingrjeasca de un copil orfan sau necajit cu mancare, haine etc pana cand acest copil isi poate castiga singur existenta.

[maria32]

În prealabil postat de ovidiu b.

Scopul casatoriei este nasterea de prunci, chiar nasterea de prunci este o conditie a mantuirii femeii si prin sprijin si ajutor reciporc de asemenea si a barbatului.

Bineinteles ca nu doar acesta este singurul scop al casatoriei si nici conditia nasterii de prunci nu este singura pentru mantuirea femeii. Sa fim mai atenti la formulari ca sa nu inducem lumea in eroare.
Pentru lamuriri suplimentare a se citi Omiliile la casatorie ale Sfantului Ioan Gura de Aur.

În prealabil postat de maria32

Bineinteles ca nu doar acesta este singurul scop al casatoriei si nici conditia nasterii de prunci nu este singura pentru mantuirea femeii. Sa fim mai atenti la formulari ca sa nu inducem lumea in eroare.
Pentru lamuriri suplimentare a se citi Omiliile la casatorie ale Sfantului Ioan Gura de Aur.

An precizat foarte clar "chiar nasterea de prunci este o conditie a mantuirii femeii" si nu SINGURA cum ai dedus. Apoi am mai precizat ca ei (adica sotii) "sa staruie cu deplina intelepciune in credinta, in iubire si sfintenie. Pai ce insemana SFINTENIE, IUBIRE, CREDINTA? - nu sunt si astea niste scopuri ale casatoriei?

[Yasmina]

În prealabil postat de ovidiu b.

chiar nasterea de prunci este o conditie a mantuirii femeii

Poate fi o conditie la femeile sanatoase si la acelea care si-au ales sa traiasca o viata de familie.
Dupa enuntul dvs generalizat se poate intelege ca nu va exista mantuire pt calugarite si nici pt femeile inapte procreerii.

[Yasmina]

Crestineste ar fii sa vrei si sa poti adopta un copil,doi daca nu ai resurse fizice sa poti avea urmasi!

În prealabil postat de Yasmina

Poate fi o conditie la femeile sanatoase si la acelea care si-au ales sa traiasca o viata de familie.
Dupa enuntul dvs generalizat se poate intelege ca nu va exista mantuire pt calugarite si nici pt femeile inapte procreerii.

Enuntul meu incepe clar cu "Scopul casatoriei" - deci este clar ca se referea la viata de familie si nicidecum cea MONAHALA. Asa rupt din context sensul exprimarii poate lua o nuanta de de general.

Apoi am precizat ca "unde nu se poate" - adica femeia nu poate procrea sau sotul - cuplul poate infia un copil sau poate sa se ingrjeasca de un copil orfan sau necajit cu mancare, haine etc pana cand acest copil isi poate castiga singur existenta.

ps: am impresia ca nu ati citit tot textul

[Yasmina]

În prealabil postat de ovidiu b.

Enuntul meu incepe clar cu "Scopul casatoriei" - deci este clar ca se referea la viata de familie si nicidecum cea MONAHALA. Asa rupt din context sensul exprimarii poate lua o nuanta de de general.

Apoi am precizat ca "unde nu se poate" - adica femeia nu poate procrea sau sotul - cuplul poate infia un copil sau poate sa se ingrjeasca de un copil orfan sau necajit cu mancare, haine etc pana cand acest copil isi poate castiga singur existenta.

ps: am impresia ca nu ati citi tot textul

se pare ca aveti dreptate,am citit textul dar nu a fost totul decodificat pe scoarta...oi fi avut vreun scurt-circuit neuronal chiar in clipa aia :)

În prealabil postat de Yasmina

se pare ca aveti dreptate,am citit textul dar nu a fost totul decodificat pe scoarta...oi fi avut vreun scurt-circuit neuronal chiar in clipa aia :)

Se mai intampla. Suntem oameni si toti gresim. Oricum se pare ca a fost un punct de vedere mai greu de digerat - si maria32 a avut unele nelamuriri. Dumnezeu sa ne aiba in paza pe toti!

[delia31]

Ceva tragic de citit.
Marturia unui barbat, a carui sotie a facut avort, pardon „reducere selectiva”, ii zicea ea, in urma tratamentului in vitro.


„Urma să fim părinţi de tripleţi după fertilizarea in vitro, dar soţia mea a vrut să avorteze doi din cei trei bebeluşi"

"Sufletul meu poartă o cicatrice proaspătă. Durerea e adâncă, şi chiar dacă timpul ar putea s-o mai micşoreze, ştiu că n-o să mă refac niciodată în totalitate după ceea ce am văzut şi am făcut. Pentru că am omis, intenţionat şi cu bună ştiinţă, să protejez vieţile a doi dintre copiii mei – prima obligaţie a unui părinte.

Soţia mea şi cu mine ne-am dorit copii; din păcate a trebuit să facem tratament in vitro ca să ne îndeplinim visul. După mai multe implantări de embrioni am primit binecuvântarea de la Dumnezeu pentru un copil care este lumina vieţilor noastre.

Acum puţină vreme am încercat să mai avem încă unul.

„N-a picurat: de data asta a turnat cu găleata!” ne-a spus medicul specialist în fertilizare – toţi cei trei embrioni care au fost implantaţi s-au prins. Urma să avem tripleţi. Eram şocat, ştiind ce greutăţi însemna asta, dar, dacă Dumnezeu ne-a dat trei, eram pregătit să fac totul ca să-mi ajut familia, să mă organizez şi să-i pot întreţine.

Brusc ceva s-a întâmplat cu soţia mea. A insistat că trebuie să facem o „reducere selectivă” de la trei la unul sau, în caz contrar, o să facă un avort total. Era decisă. Nu vroia să păstreze nici trei şi nici doi.

Eram în faţa unei dileme: să salvez unul singur sau pe niciunul. Am ales prima variantă, deşi am încercat în mai multe ocazii s-o conving să păstreze măcar doi gemeni. N-am reuşit.

Doctorul care urma să facă procedura ne-a spus că or să injecteze clorură de potasiu în placentă, ca să le oprească inimile. Ne-a spus că era fără durere.

Ştiam că minte, dar, pentru că aceasta era opţiunea aleasă de noi, n-am spus nimic. Pentru mine deviza „Salvează unul sau nu salva niciunul” devenise refrenul zilei.

Înaintea procedurii, soţia mea avea lacrimi în ochi; îl întreba pe doctor tot timpul dacă bebeluşii or să simtă ceva iar el o asigura că nu. Am întrebat-o din nou pe soţia mea dacă era sigură că asta vroia, pentru că o dată făcut era bun făcut – nu mai era cale de întoarcere. Mi-a spus că era sigură, dar lacrimile din ochii ei şi faptul că nu vroia să se uite la ecran şi nici pe mine nu mă lăsa să mă uit, mi-au spus adevărul: ştia la fel de bine ca şi mine că nu era bine ce făcea.

Aş fi vrut să insist să se uite, dar cred că mintea ei – tulburată deja de vestea că urma să avem tripleţi – ar fi sărit de pe fix pentru totdeauna dacă ar fi văzut imaginile de pe ecran. Iar ca să salvez un singur bebeluş şi de dragul copilului pe care-l aveam deja, aveam nevoie de o soţie sănătoasă la cap.

Soţia mea nu s-a uitat, dar eu n-am putut să nu mă uit. Trebuia să aflu ce se va întâmpla copiilor mei. Trebuia să aflu cum urmau să moară.

Fiecare fetus s-a retras cât a putut de departe când acul a pătruns sacul amniotic. Injecţiile n-au fost făcute în placentă, ci direct în bustul fiecărui copil. S-au chircit imediat ce acul le-a pătruns corpul. Când inima primului dintre ei s-a oprit – aproape că s-a oprit şi a mea odată cu a lui. Inima celuilalt a mai luptat, însă după 10 minute a cedat şi ea.

Doctorii au avut tupeul să numească clorura de potasiu, produsul care a oprit inima copiilor, – „medicament”.
Vroiam să-i întreb: oare ce încercau să vindece – viaţa?

Dar nici un cuvânt n-ar fi putut să facă la loc ceea ce fusese înainte. Mi-am înghiţit orice remarcă acidă pe care aş fi putut-o avea.

Ştiu că au simţit durere. Ştiu că au simţit panică. Şi ştiu că aceasta a fost crimă. Mă consolez ştiind că cel de-al treilea, care a supravieţuit, e bine şi că decizia n-a fost luată de mine; eu mi-aş fi încercat norocul cu tripleţi, indiferent de muncă şi efortul pe care l-ar fi cerut.

Mă rog ca acest copil care a rămas să ajungă până la termen, să vină pe lume în viaţă şi sănătos şi ştiu că ea sau el o să aibă parte de toată dragostea noastră.

Dar cicatricea emoţională mă va durea până la sfârşitul vieţii. Îmi văd copilul zâmbind în fiecare noapte şi anticipez în câteva luni un altul… dar mă gândesc şi la acele două zâmbete pe care nu le voi vedea niciodată.

În fiecare zi când mă întorc de la serviciu aud „Salut, tati!” şi ştiu că or să fie două voci şi două chicote pe care nu le voi auzi niciodată. Mă joc cu copilul meu şi îl iau în braţe… aşteptându-l cu nerăbdare şi pe al doilea… dar ştiu că alte două perechi de mâini nu le vor atinge niciodată pe ale mele, alte două rânduri de degete de la picioare n-or să fie niciodată numărate, alte două îmbrăţişări îmi vor lipsi pentru totdeauna.

Zilnic îl rog pe Dumnezeu să-i primească la El pe cei doi nevinovaţi, şi zilnic îl rog să mă ierte. Aşa voi face în fiecare zi de-acum încolo, pentru tot restul vieţii mele. Nu ştiu ce fel de împăcare mentală sau spirituală o să găsească soţia mea, dar asta e treaba ei şi povara pe care conştiinţa ei trebuie s-o ducă.

Nu lăsaţi pe nimeni să vă păcălească. Nu este lipsit de durere pentru copil şi oricine spune altceva e un mincinos. Avortul nu e o extirpare a unei grămezi de celule amorfe; e infanticid.

Am reînviat practica sacrificiilor cu copii pentru noile zeităţi ale sexului ocazional şi comodităţii. Ne împăcăm cu realitatea crimei schimbându-ne perspectiva pe care o avem faţă de acea viaţă în curs de devenire prin eufemisme de genul „fetus” sau descrieri de genul „un grup de celule”… exact cum naziştii s-au convins pe ei înşişi că oamenii care ţipau când erau împuşcaţi sau gazaţi erau „Untermenschen”, adică subumani, şi deci puteau fi exterminaţi fără ca ei să simtă vreo urmă de vinovăţie.

În acelaşi fel îşi adaptează gândirea faţă de acţiunile sale orice persoană vinovată de genocid. Făcând la fel – ne condamnăm propriile suflete.

Acum câţiva ani am plâns de bucurie când am văzut pe ecran bătăile inimii primului meu copil. Iar acum plâng în agonie când îmi aduc aminte de bătăile întrerupte ale inimilor a doi dintre copiii mei. „Salvează unul sau nu salva niciunul” a fost eclipsat de „Afară de-aici, afară, condamnatule!” în timp ce mă întreb cum mă pot răscumpăra.

Dacă arătând lumii întregi cicatricea mea aş putea preveni măcar un avort, poate că la judecata lui Dumnezeu balanţa se va echilibra, şi voi putea să-i întâlnesc pe cei doi copii – care sper că mă vor ierta pentru greşeala mea."

Sursă: LifeSiteNews