Forum Crestin Ortodox Crestin Ortodox
 
 


Du-te înapoi   Forum Crestin Ortodox > Spiritualitatea ortodoxa
Răspunde
 
Thread Tools Moduri de afișare
  #1  
Vechi 10.01.2012, 11:21:02
CelMandru's Avatar
CelMandru CelMandru is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 11.04.2011
Locație: București
Religia: Ortodox
Mesaje: 188
Implicit

Citat:
În prealabil postat de VladCat Vezi mesajul
Ce faceți atunci când simțiți începutul ăla de disperare și nu puteți să vă rugați, nu puteți să vă ocupați cu activități ce presupun efort intelectual ? (citit, studiat etc.)...mă refer la momentele alea când te ții cu dinții să nu cazi. Eu de regulă am o activitate foarte haotică în acele clipe care se rezumă propriu-zis la a aștepta să treacă criza. Înainte mai încercam să caut compania unuia sau a altuia în astfel de momente, dar am observat că iese nasol așa încât acum strategia se rezumă doar la așteptare. Vroiam să văd dacă aflu pe aci vre-un obicei mai ziditor. Amintesc că de rugăciune sau lectura celor sfinte nu se pune problema în momentele respective.
Cum au spus și frații, mai sus, ai ales un subiect execelent. Cred că la un moment dat în viață toți ne-am confruntat cu astfel de situații.

Într-adevăr îndelungă răbdarea este calea de ieșire. Dar răbdarea nu este totuna cu așteptarea. Răbdarea adevărată, în Hristos, este aceea în care nu cârtești un singur cuvânt împotriva lui Dumnezeu, în care îți neglijezi total voia și logica ta, și lași totul în mâinile Domnului. Bineînțeles că, puțini dintre noi sunt aceia care reușesc asta, și atunci când suntem învadați de cohorte de gânduri depresive suntem predispuși la a sta de vorbă cu ele, și astfel le oferim posibilitatea să ne cotropească mintea cu totul. Și cum de la minte pleacă totul, o dată cotropiți suntem lipsiți total de apărare și capitulăm, transformându-ne în niște marionete ale necuratului.

Lăsând la o parte soluțiile expuse de ceilalți frați, care sunt eficace, de altfel, dar valabile numai de la caz la caz, eu cred cu tărie, că singura soluția este Sfânta Rugăciune.

Frate drag, rugăciunea nu presupune efort intelectual. Dintre zecile de gânduri pe care le ai, unul singur este de ajuns să-l îndrepți către Dumnezeu. "Doamne" e de ajuns să spui în gând, sau cu voce tare. Dacă ai simțit că Domnul este singurul tău ajutor, că El este Tatăl ce te iubește cum nu ești în stare să-ți închipui, că ești atât de păcătos că nici o simplă rugăciune nu poți să spui, că ești atât slab dar cauți să iei un gram de putere de cel Preaputernic, că totul se întâmplă pentru îndreptarea ta, că ești dispus să tai și puțin din moțul mândriei tale care îți orbește discernământul, atunci ai spus cea mai mare rugăciune printr-un singur cuvânt. Nu este ușor să faci asta, dar nici imposibil, că Dumnezeu nu a lăsat rugăciunea doar marilor trăitori, pustnici, sfinți și alți cuvioși, a lăsat-o pentru tot omul. Indiferent cât de prost, ticălos și disperat este.

De aceea Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat, ca în vremurile de pustiire, să fim deprinși cu rugăciunea, cu gândul către Dumnezeu. Nu trebuie să citești biblioteci întregi de cărți și tratate de teologie, ci îți trebuie doar nițică dorință de a te apropia de Dumnezeu. Ai liberul arbitru, da? Dar de la Dumnezeu, nu uita. Păi fă ceva cu el, nu-ți bate joc. Propune-ți să schimbi ceva. Propune-ți să te îndrepți cu adevărat ca și când viața ta depinde de asta în orice moment, nu așa ca un experiment superficial. Dacă știi că de la minte pleacă totul, atunci pune mâna și vindec-o, administrându-i cât de des acest medicament al rugăciunii. A te ruga neîncetat înseamnă a pomeni numele cel Sfânt al Domnului în toată vremea. Că n-o să fii în stare să spui 24 din 24 este foarte probabil, dar tot o să-ți obișnuiești mintea cu Dumnezeu. O să-ți fortifici treptat sistemul de apărare împotriva gândurilor necurate, care de venit vor veni tot timpul...nu-ți vor da pace toată viața. Așa că nu mai sta cu mâna în sân...și pune-te pe treabă! Străduiește-te, că Dumnezeu vede că vrei și o să te ajute!

Nu-i așa greu doar să rosteși rugăciunea minții. De simțit cu adevărat, o să ajungi când o să rânduiască Maica Domnului. Tu fă-ți datoria și spune-o. Și un copil poate s-o repete dacă-l înveți...

Iată niște cuvinte de mare folos, culese din "Hrană duhovnicească" (Sfântul Ioan Iacob Hozevitul), pe care, te rog îngăduie-mi să le expun, deși poate nu le găsești relevante sau nu este ceva nou pentru tine, dar nădăjduiesc că merită citite sau recitite, de către noi toți:

<<Nu este altă armă mai puternică în cer și pe pământ decât chemarea cea sfântă a Domnului nostru Iisus Hristos.

Când rostim începutul acestei rugăciuni, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", atunci noi mărturisim în scurt toate tainele Credinței noastre, căci, (după cum spun unii dintre Sf. Părinți) aceste cuvinte cuprind în ele toată Sf. Evanghelie pe scurt.

Acestea sunt cele cinci cuvinte, despre care pomenșete Sf. Apostol Pavel în cartea cea către Corinteni, unde zice: "Voiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea, decat zece mii de cuvinte cu limba". Pentru aceasta și Rugăciunea lui Iisus se mai zice și "Rugăciunea minții".

Iar când rostim și celelalte cuvinte din Rugăciunea lui Iisus, adică: "miluiește-mă pe mine, păcătosul", atunci noi mărtusrisim nevrednicia și josnicia noastră, cerând de la Domnul milă, căci dacă avem mila Lui, atunci toate cele bune le avem.

Deci, rugăciunea aceasta curpinde în sine și mărturisirea Credinței și cererea noastră de mântuire.

Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (păcătoasa) și Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul (păcătoasa).>>

<<...se cuvine să nu luăm seama ca nu cumva să primim sfaturile cele vătămătoare de suflet ale vicleanului, care în tot chipul se străduiește să țină mintea noastră departe de Dumnezeu...

Însă omul cel râvnitor face deopotrivă. El se străduiește în tot chipul să-și țină mintea unită cu Dumnezeu, ferindu-se să primească și să rumege cugetele cele viclene, pe care diavolul, ca un zugrav prea meșter ce poate închipui toate, le plăsmuiește în inima noastră făcând închipuirea patimilor, alteori arătând chipurile păcatului, iar alteori zugrăvind diferite persoane și fețe în minte...

...Unde se află omul cu trupul, acolo să aibă silință să-și adune mintea. Să fie străjer așa de treaz, încât să nu dea voie la nici un gând străin să pătrundă între inima lui și pomenirea cea prea folositoare de suflet a lui Hristos.

Dacă cumva din nebăgare de seamă s-ar întâmpla a se strecura vreun cuget viclean, care s-ar pune zid între inimă și și pomenirea lui Hristos, atunci se cuvine a alerga cu sârguință către Domnul și a striga către El, ca venind, să izgonească gândul care tulbură mintea.

De asememea, dacă vreodată diavolul ar răpi mintea și ar căpăta învoirea ei, atunci este nevoie ca cel ce s-a răpit să nu zăbovească în această uimire înșelătoare și în nevoire, ci degrabă să se sârguiască a se slobozi din aceasta, ca nu cumva învoirea aceasta a minții să-i fie socotită ca un păcat înaintea lui Dumnezeu, la ziua Judecății, când Judecătorul a toate cunoscător, va descopri, cugetările cele ascune ale inimilor omenești.

...fraților, iubitori de Dumnezeu, îndeletniciți-vă totdeauna la această rugăciune și fiți cu răbdare pentru Domnul, până când veți dobândi mila și îndurările Lui. Să nu cereți alta nimic decât mila Lui cea nemărginită și aceasta este de ajuns pentru mântuirea voastră.

Însă cerând de la Dumnezeu mila Sa, strigați cu inimă înfrântă și smerită, de dimineața până seara și, de este cu putință și toată noaptea, zicând neîncetat: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi"...>>
__________________
"A fost întrebat avva Ammona ce este calea cea strâmtă și îngustă, și a zis: calea strâmtă și îngustă înseamnă a-ți struni gândurile, și a-ți nimici voia ta, de dragul lui Dumnezeu. Asta înseamnă „iată noi am lăsat toate și ți-am urmat Ție“ (Matei, XIX, 27.)." (Despre avva Ammona, Patericul Egiptean)

Last edited by CelMandru; 10.01.2012 at 11:28:19.
Reply With Quote
  #2  
Vechi 10.01.2012, 16:35:55
ioan cezar
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Pentru mine, astfel de momente sunt presarate de-a lungul intregii mele vieti.
Le cunosc din frageda copilarie.
Veneau la inceput brusc, se instalau si plecau usor, pe nesimtite. Parintii ma socoteau cand poet, cand doar temperament melancolic, cand de-a dreptul maniaco-depresiv, imi inventasera stramosi rusi, lupte intre greci si rusi etc.
M-au dus si la doctor, mi-au dat vitamine, m-au dat la sporturi ca sa ma inzdravenesc (nu m-am inzdravenit, am reusit doar sa ies campion de cateva ori si sa deprind ingamfarea si mandria), ba chiar o matusa a venit cu o baba vrajitoare ca sa ma descantece de duhuri rele si de iele si sa imi ia sange de sub limba... Biet copil, nu ma mai mir ca ajuns la varsta de acum nu mai sunt tocmai zdravan la minte.
Cu vremea am inceput sa le simt aparitia mai timpuriu, de la primele semne. Simtul detectarii lor s-a rafinat in mine.
Am purtat mii de lupte, am baut mult din cauza lor, am ales compensarea prin sex si alte pseudosolutii, umplindu-ma de pacate mari. Nu stiam cum sa le abordez.

Astazi fac asa: cum simt urcusul starii in mine caut un colt linistit sau ma plimb prin parc, in zone mai retrase si stau de vorba cu mine in acest mod: ce vreau de fapt? prin ce minciuni imi ascund voia? cum se numeste pofta intensa care ma goleste de energie undeva blocata in ascuns? pe cine mai voiesc sa omor )intr-un mod tainic, sufletesc), pe cine sa inving trufas? unde ma mai razvratesc? ce copilarie uriasa imi domina fiinta? ce neinfranare? Ce nenorocire mai pune sufletul meu la cale, undeva in ascuns?
Multe am descoperit despre mine in astfel de dialoguri. De-o vreme starile s-au rarit, abia daca mi se intampla de doua ori pe an... si asta ma ingrijoreaza. Pentru ca, asa cum inteleg, aceste stari grele sunt o excelenta scoala a uceniciei despre mine insumi, pacatosul. Si o buna ocazie in a inainta in relatia de onestitate cu mine insumi.
Asa am aflat de exemplu ca sunt: mereu pofticios, meeu dominator, nestapanit, egoist, patimas, exclusivist etc. Am aflat insa si cum sa dau replica la aceste tendinte. Plansul imi e prietenul cel mai bun. Uneori am plans cu hohote, scarbit de mine insumi, la un pas de a ma zdrobi efctiv. L-am rugat pe Domnul sa ma ia, sa se termine totul.
Apoi vine linistea, pace, mangaierea. Mintea imi este limpede. Imi e rusine de mine, inaintea constiintei mele si a lui Dumnezeu. Dar simt o compasiune intelegatoare fata de mine, cel rebel si multcapricios dinlauntru. Imi pare ca mangai pe crestet un copil, mic, de varste diferite, uneori bebelus, alteori scolar... Il mangai cu blandete, cu voie buna si vad cum lacrimile de pe obrajii lui dispar treptat si el se insenineaza. Si viata e frumoasa, o clipa. Toata lumea e buna. Dau slava lui Dumnezeu pentru toate. Laud Pronia. Si nu uit, desigur, sa Il rog sa ma ierte.
Apoi ma intorc la realitatea de zi cu zi, asa cum pot s-o duc, prin marea Mila a Domnului. Si duc o viata oarecare, banala.
Asa-i la mine. Poate e cuiva de folos marturisirea mea.
Domnul sa ne ocroteasca! AMIN+

P.S. Am capatat un sprijin pentru depasirea mai rapida a acestor stari: Spovedania. Insa am descoperit ca o anumita doza de intalnire cu mine insumi, in aceste stari, este de neinlocuit. Pierd multe stiri despre pacatele mele, dspre pulsul meu launtric daca ma grabesc la Spovedanie, cu sensul de a lua un fel de doctorie, de a scapa de o presiune incomoda, un act de lasitate ca sa zic asa, lipsit de barbatie, milogeala ca sa scap de tensiune... In prezent mai intai caut lupta si abia apoi merg la duhovnic si ma spovedesc, punind acolo tot continutul luptei petrecute. Iar duhovnicul stie acum cu cine are de-a face...

Nu e un sfat, desigur; doar v-am marturisit cum e la mine.
Reply With Quote
  #3  
Vechi 10.01.2012, 17:54:55
OmuBun
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

@ioan cezar, iti surprind sinceritatea in fragmente rupte din viata si descopar un oarecare nonconformism, surprinzator pentru un "leu". Esti mai "tanar" decat sotia mea cu 9 zile, si ea mai are astfel de momente cand parca doar plansul o descarca de toata energia negativa acumulata in timp (munca cu omul este mai grea decat cea cu... necuvantatoarele).
Tu esti (sau ar trebui sa fii) un luptator. Ceea ce poti tu face, nu sunt multi in stare. Evident ca nu singur, iar daca iei rugaciunea ca si accesoriu inseparabil, te poti face tavalug in calea problemelor de orice fel. Viata nu e frumoasa doar o clipa!... Cand esti cu familia ta, cand copiii se joaca sau rad in jurul tau, cand vine cate unul tuguindu-si buzele sa te pupe pe obraz pentru un fleac mic, cand vezi pe altii orientandu-se cu ajutorul unui baston alb, pe altii vorbind prin semne, iar pe altii in carucior, nu poti sa spui ca viata e frumoasa doar o clipa. Cand Dumnezeu ne incearca, e semn bun. Cand nu se mai intampla nimic serios in viata noastra, e semn ca suntem orfani de Dumnezeu!
Reply With Quote
  #4  
Vechi 10.01.2012, 20:43:09
ioan cezar
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de OmuBun Vezi mesajul
Viata nu e frumoasa doar o clipa!...
Tocmai aceasta, cred, ne e dat, ca rod, sa intelegem (sa punem pentru vesnicie la inima), de-a lungul intregului periplu, or, poate, cu pretul lui - al lungului drum catre Casa.
Scurt ar fi drumul. Doar 20 cm. De la cap la piept, asa pe dinafara.

Sa umbli o viata de om ca sa unesti o schioapa... Ce uimire!...
Reply With Quote
  #5  
Vechi 10.01.2012, 20:48:54
Mtcrysty17's Avatar
Mtcrysty17 Mtcrysty17 is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 17.04.2010
Locație: gorj
Religia: Ortodox
Mesaje: 472
Trimite un mesaj prin Yahoo pentru Mtcrysty17
Red face

Citat:
În prealabil postat de ioan cezar Vezi mesajul
Pentru mine, astfel de momente sunt presarate de-a lungul intregii mele vieti.
Le cunosc din frageda copilarie.
Veneau la inceput brusc, se instalau si plecau usor, pe nesimtite. Parintii ma socoteau cand poet, cand doar temperament melancolic, cand de-a dreptul maniaco-depresiv, imi inventasera stramosi rusi, lupte intre greci si rusi etc.
M-au dus si la doctor, mi-au dat vitamine, m-au dat la sporturi ca sa ma inzdravenesc (nu m-am inzdravenit, am reusit doar sa ies campion de cateva ori si sa deprind ingamfarea si mandria), ba chiar o matusa a venit cu o baba vrajitoare ca sa ma descantece de duhuri rele si de iele si sa imi ia sange de sub limba... Biet copil, nu ma mai mir ca ajuns la varsta de acum nu mai sunt tocmai zdravan la minte.
Cu vremea am inceput sa le simt aparitia mai timpuriu, de la primele semne. Simtul detectarii lor s-a rafinat in mine.
Am purtat mii de lupte, am baut mult din cauza lor, am ales compensarea prin sex si alte pseudosolutii, umplindu-ma de pacate mari. Nu stiam cum sa le abordez.

Astazi fac asa: cum simt urcusul starii in mine caut un colt linistit sau ma plimb prin parc, in zone mai retrase si stau de vorba cu mine in acest mod: ce vreau de fapt? prin ce minciuni imi ascund voia? cum se numeste pofta intensa care ma goleste de energie undeva blocata in ascuns? pe cine mai voiesc sa omor )intr-un mod tainic, sufletesc), pe cine sa inving trufas? unde ma mai razvratesc? ce copilarie uriasa imi domina fiinta? ce neinfranare? Ce nenorocire mai pune sufletul meu la cale, undeva in ascuns?
Multe am descoperit despre mine in astfel de dialoguri. De-o vreme starile s-au rarit, abia daca mi se intampla de doua ori pe an... si asta ma ingrijoreaza. Pentru ca, asa cum inteleg, aceste stari grele sunt o excelenta scoala a uceniciei despre mine insumi, pacatosul. Si o buna ocazie in a inainta in relatia de onestitate cu mine insumi.
Asa am aflat de exemplu ca sunt: mereu pofticios, meeu dominator, nestapanit, egoist, patimas, exclusivist etc. Am aflat insa si cum sa dau replica la aceste tendinte. Plansul imi e prietenul cel mai bun. Uneori am plans cu hohote, scarbit de mine insumi, la un pas de a ma zdrobi efctiv. L-am rugat pe Domnul sa ma ia, sa se termine totul.
Apoi vine linistea, pace, mangaierea. Mintea imi este limpede. Imi e rusine de mine, inaintea constiintei mele si a lui Dumnezeu. Dar simt o compasiune intelegatoare fata de mine, cel rebel si multcapricios dinlauntru. Imi pare ca mangai pe crestet un copil, mic, de varste diferite, uneori bebelus, alteori scolar... Il mangai cu blandete, cu voie buna si vad cum lacrimile de pe obrajii lui dispar treptat si el se insenineaza. Si viata e frumoasa, o clipa. Toata lumea e buna. Dau slava lui Dumnezeu pentru toate. Laud Pronia. Si nu uit, desigur, sa Il rog sa ma ierte.
Apoi ma intorc la realitatea de zi cu zi, asa cum pot s-o duc, prin marea Mila a Domnului. Si duc o viata oarecare, banala.
Asa-i la mine. Poate e cuiva de folos marturisirea mea.
Domnul sa ne ocroteasca! AMIN+

P.S. Am capatat un sprijin pentru depasirea mai rapida a acestor stari: Spovedania. Insa am descoperit ca o anumita doza de intalnire cu mine insumi, in aceste stari, este de neinlocuit. Pierd multe stiri despre pacatele mele, dspre pulsul meu launtric daca ma grabesc la Spovedanie, cu sensul de a lua un fel de doctorie, de a scapa de o presiune incomoda, un act de lasitate ca sa zic asa, lipsit de barbatie, milogeala ca sa scap de tensiune... In prezent mai intai caut lupta si abia apoi merg la duhovnic si ma spovedesc, punind acolo tot continutul luptei petrecute. Iar duhovnicul stie acum cu cine are de-a face...

Nu e un sfat, desigur; doar v-am marturisit cum e la mine.
in cea mai mare parte aceste lucruri mi se intampla si mie...... doar ca se agraveaza atunci cand ma rog mai intens cateva zile....... ispitele apar din senin, durerea ma ucide putin cate putin...... zeci de ganduri negative imi invadeaza mintea..... si plang..... ma descarc... la inceput ma rugam la Dumnezeu sa ma ia la El.... credeam ca nu mai rezist...... dupa doi ani de incercari, aceste ganduri nu ma mai afecteaza asa tare, pentru ca stiu de unde vin...... nu mai plang decat foarte rar.... aproape deloc...... acum Il rog pe Dumnezeu sa ma tina in viata cat mai mult, ca sa Ii arat cat de mult Il iubesc, sa vada ca vreau sa ma schimb... si m-am schimbat foarte mult..... am perioade cand totul merge atat de bine.... stau seara si ma gandesc ca aceste perioade de bucurie ma indeparteaza de El... nu mai simt acea pace dupa ce apare cate o criza de deznadejde..... prima criza serioasa a durat o luna acum cativa ani...... toate imi mergeau prost si eu dadeam vina pe Dumnezeu, ii reprosam ca nu e langa mine, vorbeam numai prostii..... intr-o dimineata m-am trezit si mi-am spus ca de fapt eu sunt cel care am pecat de langa El...... si desi totul era groaznic, am inceput sa ma rog putin cate putin....... in mod minunat toate s-au aranjat...... fericirea imi invada sufletul..... a fost momentul cand am vazut ca Dumnezeu e mereu cu noi..... atunci am realizat ce inseamna credinta.... desigur, a inceput un lung sir de lupte, care se vor termina numai la sfarsitul vietii...... pentru ca numai asa ne putem demonstra iubirea...... Doamne ajuta!!!
__________________
NIHIL SINE DEO!

Bucura-te Sfinte Ierarhe Nectarie, mare facatorule de minuni!!!

Doamne Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, mantuieste-ma pe mine pacatosul!
Reply With Quote
  #6  
Vechi 10.01.2012, 21:23:01
Scotland The Brave
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de CelMandru Vezi mesajul
Când rostim începutul acestei rugăciuni, "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", atunci noi mărturisim în scurt toate tainele Credinței noastre, căci, (după cum spun unii dintre Sf. Părinți) aceste cuvinte cuprind în ele toată Sf. Evanghelie pe scurt.Acestea sunt cele cinci cuvinte, despre care pomenșete Sf. Apostol Pavel în cartea cea către Corinteni, unde zice: "Voiesc mai bine cinci cuvinte cu mintea, decat zece mii de cuvinte cu limba". Pentru aceasta și Rugăciunea lui Iisus se mai zice și "Rugăciunea minții".
Imi cer scuze in cazul in care va supar cu ceva,nu am acesta intentie,dar nu cred ca in acel verset invocat de dvs este vorba despre ,,Rugaciunea inimii".Sunt mai multe argumente in acest sens ce reies atat din contextul in care apare acel verset cat si din verset,daca este citat complet.Cand am vazut opinia dvs am cautat sa vad si eu acel verset pt ca stiam de un alt context si de aceea nu cred,chiar daca ideea este frumoasa si generoasa,ca acel verset este temeiul biblic pt ,,Rugaciunea inimii".Va pot,daca doriti,argumenta pozitia mea si daca gresesc ar fi un bun prilej sa corectez acest aspect.
Reply With Quote
  #7  
Vechi 10.01.2012, 23:05:36
CarareaImparatiei's Avatar
CarareaImparatiei CarareaImparatiei is offline
Member
 
Data înregistrării: 01.09.2010
Locație: Bucuresti
Religia: Ortodox
Mesaje: 73
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Scotland The Brave Vezi mesajul
Imi cer scuze in cazul in care va supar cu ceva,nu am acesta intentie,dar nu cred ca in acel verset invocat de dvs este vorba despre ,,Rugaciunea inimii".Sunt mai multe argumente in acest sens ce reies atat din contextul in care apare acel verset cat si din verset,daca este citat complet.Cand am vazut opinia dvs am cautat sa vad si eu acel verset pt ca stiam de un alt context si de aceea nu cred,chiar daca ideea este frumoasa si generoasa,ca acel verset este temeiul biblic pt ,,Rugaciunea inimii".Va pot,daca doriti,argumenta pozitia mea si daca gresesc ar fi un bun prilej sa corectez acest aspect.
Cum am specificat, cuvintele nu-mi aparțin. Sunt culese din cartea menționată mai sus. Fragmentul citat de mine, îl puteți viziona și aici: http://sfioaniacobhozevitul.wordpres...de-mare-folos/

Mai multe nici eu nu pot să vă spun. Nu mă supărați cu nimic. Eu îmi cer iertare dacă am creeat confuzie.


Versetul acesta este: "Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe altții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină" (1 Corinteni 14, 19).


Și iată și o mică tâlcuire, dacă-mi permiteți, a părintelui Ilie Cleopa:

"Când ne rugăm cu limba, cu gura și cu buzele, suntem în treapta cea mai de jos a rugăciunii. Trebuie să trecem cu rugăciunea noastră de la limbă și de la gură, la minte, pentru că sufletul nostru are două părți domnitoare, cum arată Sfântul Ioan Damaschin în "Dogmatica": mintea și inima.

Mintea izvorăște permanent gânduri. Creierul este unealta rațiunii, iar inima este unealta sentimentelor, a simțirilor celor duhovnicești. Că unde simți întâi bucuria, scârba, frica? Nu în inimă? Vezi că simțirea sufletului se află în inimă?

Deci, vreau să vă spun un lucru. Când ne rugăm cu gura, ne aflăm la începutul rugăciunii. Iar, dacă eu zic o rugăciune cu gura: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul", sau "Tatăl nostru", sau "Născătoare de Dumnezeu, Fecioară...!" sau oricare și, dacă o înțeleg și cu mintea, ea atunci nu se mai cheamă rugăciunea gurii, ci trece în altă treaptă, și anume la rugăciunea minții.

Iar, dacă această rugăciune, care o zic cu gura și o înțeleg cu mintea, o duc până la simțirea inimii - ea a devenit atunci rugăciunea inimii, altă treaptă mai înaltă. Deci, auzi ce spune Sfântul Apostol Pavel: Vreau mai bine să zici cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba. Ați auzit cu cât este mai înaltă rugăciunea minții decât a limbii? Că preferă apostolul mai degrabă să zică cinci cuvinte cu mintea în biserică, decât zece mii de cuvinte cu limba; fiindcă, a te ruga cu mintea, este rugăciune mult mai înaltă decât a limbii.

Dar rugăciunea minții este desăvârșită? Nu! Nici a minții nu-i desăvârșită. Rugăciunea minții de-abia o numesc dumnezeieștii Părinți, jumătate de rugăciune, sau pasăre cu o aripă, sau rugăciune cu-n picior, că nici rugăciunea minții nu-i desăvârșită. Îi mai trebuie ceva. Trebuie să ducem această rugăciune de la înțelegerea minții la simțirea inimii.

Când noi zicem o rugăciune cu limba și o înțelegem cu mintea și o simțim cu inima, ea devine sferică, rotundă, în mișcarea sufletului nostru. Această rugăciune este mult mai desăvârșită și se numește rugăciunea inimii."
__________________
"Nimic nu urăște Dumnezeu atât de mult ca mândria. De aceea de la început Dumnezeu a făcut totul, ca să dezrădăcineze din sufletul omului acest păcat. De aceea am ajuns muritori, înconjurați de scârbe si de dureri [...] Așa e mândria. Nu numai că nu adaugă nimic bun vieții noastre, dar ne ia și ceea ce avem. Smerenia, dimpotrivă: nu numai că nu ne ia și ceea ce avem, dar ne adaugă și ceea ce nu avem" (Sf. Ioan Gură de Aur)
Reply With Quote
  #8  
Vechi 10.01.2012, 23:17:10
Scotland The Brave
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Va multumesc frumos,interesanta abordare,mi-am notat-o,am citit mai multe cu privire la acest verset.O sa va las si opinia la care ma refer eu,strict pe textul biblic: "Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe altții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină" (1 Corinteni 14:19).

,,În pofida unei performanțe lingvistice evident superioare, Pavel spune că mai degrabă ar spune cinci cuvinte cu înțelegere, adică cuvinte înțelese de alții, decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină. Pe el nu-l interesa folosirea acestui dar în scopuri de afișaj. Scopul principal urmărit de el era să-i ajute pe copiii lui Dumnezeu. Prin urmare, el s-a hotărât ca atunci când va vorbi să procedeze în așa fel încât să-l înțeleagă.

Sintagma "înțelegerea mea" (din original) este un exemplu al așa-numitului "genitiv obiectiv"(redarea literală este: "înțelegere a mea"), în care "a mea" este în cazul genitiv, fiind obiectul acțiunii sugerate de substantiv. Aceeași formă" poate fi și genitiv subiectiv. Contextul stabilește care formă trebuie folosită.Ea nu înseamnă "ceea ce înțeleg eu însumi", ci "ceea ce înțeleg alții când vorbesc eu."

Hodge demonstrează că ideea care se desprinde din context nu se referă la înțelegerea de către Pavel a ceea ce rostea el însuși în limbi, ci ce înțelegeau alții când vorbea el în limbi: ideea potrivit căreia Pavel i-ar mulțumi lui Dumnezeu că era înzestrat mai mult cu darul limbilor, dacă acel dar consta în capacitatea de a vorbi în limbi pe care el însuși nu le înțelegea, a căror folosire, plecând de la această premisă, nu i-ar fi de folos nici lui, nici altora, nu poate fi acceptată. Rezultă tot atât de limpede din acest verset că a vorbi în limbi nu însemna a vorbi într-o stare de inconștiență mentală.

Pavel spune că deși el ar putea vorbi în limbi străine mai mult decât corintenii(I Corinteni 14:18), el preferă să vorbească cinci cuvinte cu înțelegerea sa, adică într-un mod inteligibil, decât zece mii de cuvinte într-o limbă necunoscută. În Biserică, adică, în adunare, ca să-i pot învăța pe alții (katecheo), adică să-i instruiesc oral (a se vedea in acest sens Galateni 6:6). Asta arată ce se înțelege prin a vorbi cu înțelegere: a vorbi în așa fel încât a da învățătură."

Last edited by Scotland The Brave; 10.01.2012 at 23:21:07.
Reply With Quote
  #9  
Vechi 10.01.2012, 23:54:03
MariS_'s Avatar
MariS_ MariS_ is offline
Senior Member
 
Data înregistrării: 18.10.2009
Locație: Religie: creștin
Religia: Ortodox
Mesaje: 1.419
Implicit

Momente de pustiire? Ce fac in momente de pustiire sufleteasca?
Pai, cam tot timpul cand ma cercetez "cu amanuntul" imi gasesc inima pustie, iar mintea o gasesc plecata haihui sau punand la cale vreo talharie, pocinog ori rautate. Ce fac atunci? Incerc sa gasesc la altii ceea ce ar fi trebuit sa gasesc la mine. Si deobicei gasesc.
Har, smerenie si jertfa de sine.
__________________
Făcutu-ți-s-a ocara ca și lauda, paguba precum câștigul și străinul ca fratele?
Cum nu înțelegeți că nu despre pâini v-am zis? Ci feriți-vă de aluatul fariseilor și al saducheilor! (Matei 16:11)
Omul deține atâta Adevăr câtă Iubire dăruie.
Reply With Quote
  #10  
Vechi 11.01.2012, 01:26:29
ioan cezar
Guest
 
Mesaje: n/a
Implicit

Citat:
În prealabil postat de Scotland The Brave Vezi mesajul
Dar în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe altții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină[/i]" (1 Corinteni 14:19).
,,În pofida unei performanțe lingvistice evident superioare, Pavel spune că mai degrabă ar spune cinci cuvinte cu înțelegere, adică cuvinte înțelese de alții, decât zece mii de cuvinte într-o limbă străină.
Si multe se pot spune.
Am spus si eu si altii si vor spune...

Iar Domnul spune: cele 5 cuvinte sunt "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu".
Acestea sunt cele 5 cuvinte. AMIN+
Reply With Quote
Răspunde