Adopta un om din iad

[Mihailc]

Realitatea duhovnicească a intervalului dintre moarte și Înviere/judecată este infinit mai complexă decât narațiunile despre ea. Dacă ne lăsăm copleșiți de litera narațiunii, eșuăm rapid în mitologie folclorică și imaginar antropometric.

Până una, alta avem un mormânt gol, mormântul Domnului, pe seama căruia putem avea nădejde că nimic nu e imposibil. N-avem noi unități de măsură pentru dragostea și mila lui Dumnezeu. Până la Judecată spațiul dintre damnare și libertate încă mai poate fi parcurs, însă cum se face asta și în ce condiții, ne scapă. Ce știm este faptul că grija Bisericii pentru mădularele sale trece peste limitele morții, fiindcă și Hristos, capul ei, a trecut aceste limite. Și Biserica îl urmează pe Hristos, atât în moarte cât și în înviere.
Nu avem certitudini că cineva mai poate fi salvat după ce aparențele îl dau ca pe un candidat la suferința veșnică. Dar avem credință, nădejde și dragoste, cele mai eficiente puteri ale omului.
Să nu ne asemănăm fariseilor și să pecetluim mormântul Domnului pentru că așa scrie în tradiția noastră, a voastră sau a altcuiva. Mântuirea nu e o destinație de vacanță veșnică ci o cale nesfârșită spre unirea cu Dumnezeu. De-aia o pierdem și o câștigăm în fiecare clipă, pentru că e o realitate dinamică nicidecum un premiul pentru bună purtare.
Încă ceva.... dacă urmărim cu disperare doar propria mântuire avem toate șansele să o ratăm. Biserica ne învață că ne mântuim unii pe alții împărtășind Viața din același potir, potirul Dragostei. De aici realitatea adâncă că ne mântuim unii pe alții, nu pe cont propriu, de aici și miza soteriologică a căsătoriei, prieteniei, înrudirii duhovnicești. Asumarea mântuirii celuilalt trece dincolo de moarte, adică dincolo de orice limită... fiindcă dragostea nu cade niciodată.

În prealabil postat de Mihailc

Realitatea duhovnicească a intervalului dintre moarte și Înviere/judecată este infinit mai complexă decât narațiunile despre ea. Dacă ne lăsăm copleșiți de litera narațiunii, eșuăm rapid în mitologie folclorică și imaginar antropometric.

Până una, alta avem un mormânt gol, mormântul Domnului, pe seama căruia putem avea nădejde că nimic nu e imposibil. N-avem noi unități de măsură pentru dragostea și mila lui Dumnezeu. Până la Judecată spațiul dintre damnare și libertate încă mai poate fi parcurs, însă cum se face asta și în ce condiții, ne scapă. Ce știm este faptul că grija Bisericii pentru mădularele sale trece peste limitele morții, fiindcă și Hristos, capul ei, a trecut aceste limite. Și Biserica îl urmează pe Hristos, atât în moarte cât și în înviere.
Nu avem certitudini că cineva mai poate fi salvat după ce aparențele îl dau ca pe un candidat la suferința veșnică. Dar avem credință, nădejde și dragoste, cele mai eficiente puteri ale omului.
Să nu ne asemănăm fariseilor și să pecetluim mormântul Domnului pentru că așa scrie în tradiția noastră, a voastră sau a altcuiva. Mântuirea nu e o destinație de vacanță veșnică ci o cale nesfârșită spre unirea cu Dumnezeu. De-aia o pierdem și o câștigăm în fiecare clipă, pentru că e o realitate dinamică nicidecum un premiul pentru bună purtare.
Încă ceva.... dacă urmărim cu disperare doar propria mântuire avem toate șansele să o ratăm. Biserica ne învață că ne mântuim unii pe alții împărtășind Viața din același potir, potirul Dragostei. De aici realitate adâncă că ne mântuim unii pe alții, nu pe cont propriu, de aici și miza soteriologică a căsătoriei, prieteniei, înrudirii duhovnicești. Asumarea mântuirii celuilalt trece dincolo de moarte, adică dincolo de orice limită... fiindcă dragostea nu cade niciodată.

Pot sa traiesc cu acesta explicatie,fie ca o impartasesc sau nu in totalitate,dar este generoasa ca si idee,inteligenta ca si argumentatie si profunda in ceea ce priveste esenta problemei.Cu multumiri,de la unul caruia de data asta nu i-a placut doar titlul :)