Sexualitatea in Credinta Crestina

Printre cunoscutii mei, printre prieteni si desigur chiar in familia mea am sesizat frecvent un interes aparte pentru problema pusa in acest topic. Si mai mereu se discuta aprins...
(Si nu stiu de ce suntem tentati sa discutam mai mereu in contradictoriu, de tipul sau-sau, alba ori neagra. Chiar nu stiu de ce - si observ asta mai mereu, desigur in primul rand la mine, ca sunt mai aproape de ochi...).
Banuiesc ca motivul ar fi in primul rand caracterul aparte al instinctului sexualitatii. El este insotit de placere sau de dorinta ei, de tot felul de emotii si sentimente, de patima deseori. Iar neplacerile, cand apar, sunt dintre cele mai suparatoare si, cum stim cu totii din istorie, nu rareori s-a ajuns la tragedii (imi vine in minte razboiul troian, de pilda!, ca sa nu mai amintesc de crime si sinucideri "din dragoste").
Dar sa va marturisesc ceva: o fi un infantilism al meu, o dereglare pe undeva, dar de cand eram copil, atunci cand ma indragosteam de o fata visam sa fie sotia mea si sa avem multi copii, cat mai multi. Adica, am avut mereu sentimentul acesta firesc al rodului dragostei dintre barbat si femeie: nasterea pruncilor. Nu aveam argumente, ma mira ca unii faceau teorii pe marginea subiectului, pur si simplu asa simteam ca e firesc.
Am aflat insa, cu vremea, ca sunt niste probleme... Ca sunt piedici... Legiferari, interdictii...
Le-am inteles, mare parte din ele si le-am acceptat, ca avind noima, iar rigoarea Bisericii (care se contrapune libertinajului si poftei nesatioase) imi pare cu totul justificata. Dar sentimentul ca, iubind o femeie, vom avea copii impreuna, tot nu mi-a disparut. Eu unul Ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Parca e un pic fara sens sa ai o viata sexuala cu sotia (respectiv cu sotul), ani la rand, si sa nu apara un prunc!... Am sentimentul ca e un fel de ratare. Imi pare dezamagitor. Degeaba.
Si invers, asa cum puncta Mihailc referindu/se la extreme, sa ai o viata sexuala reglata principial, doar cu gandul la finalitatea procrearii. E fad, imi pare artificial si, la drept vorbind, nici nu ma vad functionind in felul acesta "hiperorganizat", dirijat teleologic... Pana la urma, cred ca dorinta de a avea copii ca urmare a vietii sexuale, e un program care ruleaza in oameni implicit, discret... Cand apar piedici devine constient, explicit (si naste dezbateri aprinse, uneori) apoi trece iar pe maniera lui de functionare tainica...
Cred eu ca acolo, in adancul inimii omului care isi iubeste sotul sau soata, sopteste Dumnezeu indemnul fin si stabil catre nasterea de prunci... Dar noi, cand developam Cuvantul prin cuvinte, o facem mai mereu grabit...
Cred ca in viata sexuala binecuvantata de Dumnezeu se impletesc multe... Si atractie fizica, si dorinta de a bucura deplin pe partenerul de viata - omul pe care il iubesti -, si trasaturi de personalitate si atmosfera de ansamblu a cuplului, atat de multe imprejurari care dau mii si mii de culori tabloului dragostei. Haos doar sa nu fie, nici posesie, nici placere patimasa (ca si cum ai fi dependent de tutun, alcool, droguri sau altele...). Iar instinctul sexual poate evolua, prin Duhul care plineste, la act cultural si, cred eu, pur si simplu la dimensiuni teologice. De ce nu poate deveni sfanta/sfintitoare unirea sexuala (adica unirea cu intreaga fiinta, cu tot sufletul, nu doar in plan fizic) dintre soti? Dragoste sa fie, dragoste curata si gandul la Domnul...
Biserica, din cate am citit si auzit, precum si din experienta personala (descutiile cu parintele duhovnic) tine seama de complexitatea vietii conjugale, de intimitatea ei delicata, de pericolul exacerbarii instinctului etc. Nu intamplator este randuit postul, de pilda. Si nu intamplator e condamnat sever (slava Domnului!) avortul, crima cea mai abjecta (dupa inima mea).
Cat priveste asceza monahala sau autocontrolul foarte serios al mirenilor avansati in rugaciune... apoi aici e cu totul alta poveste! Oamenii acestia duc cu totul alta viata decat mine, de pilda, si raportarea sexualitatii noastre la a lor, in ciuda faptului ca suntem cu totii membri ai Bisericii, mi se pare nepotrivita. Cum ei nu au nimic in comun cu noi pe terenul sexualitatii, ar trebui ca nici noi sa nu ne mai raportam la ei ca la niste modele. Modelele lor sunt dintre virtuosii lor, iar modelele noastre consider ca ar fi cuvenit sa fie dintre vituosii nostri, mirenii.
Eu unul imi doresc o viata cumpatata in familie. Sexualitatea are rolul ei bun, partea ei de farmec (de ce nu - un dar al Domnului) si nu vad motive sa consider Biserica o stavila in calea iubirii depline dintre soti.
Biserica nu imi pare o sperietoare sau un tiran. Ci un iubitor imblanzitor de fiare salbatice (cum dealtfel apar deseori instinctele in existenta noastra, perturbind-o prin navala lor sau de-a dreptul sfisiind-o / sa nu fie!). Slava lui Dumnezeu pentru dragostea binecuvantata de El si impartasita, dupa cuviinta, de sot si sotie! AMIN+

[heaven]

Instincte au si animalele,iar la ele chiar apare doar si numai in scopul reproducerii,de doua ori pe an,in momentul in care femela intra in calduri.Atat si nimic mai mult!
La ele nu exista orgasm,cu exceptia delfinului si mi se pare a inca doua animale destul de evoluate.
Faptul ca relatiile acestea sunt lasate doar in scopul reproducerii,mi se pare ca este contrazis de insusi felul in care omul a fost lasat sa functioneze: spre deosebire de animal,el poate avea astfel de relatii pe tot parcursul anului,dpdv fizic,iar femeia,desi se stie bine ca poate ramane insarcinata si fara acest lucru,este capabila sa aiba orgasm.
Intrebarea se pune: oare Dumnezeu nu stia ce face,cand ne-a creat astfel?A lasat in noi lucruri inutile?
Din punctul meu de vedere,cu siguranta relatia dintre un barbat si femeie,chiar si cea fizica,inseamna mult mai mult decat nasterea de prunci,insa si aici e vorba de mai multi factori:daca se intampla datorita robirii omului placerii fizice (si atunci mi se pare un pacat in care te folosesti de celalalt si de tine doar in scopul de a consuma aceasta patima) sau vorbim si de implicarea afectiva,spirituala,ceea ce deja este altceva si situeaza omul mai presus de instincte si placeri.
Oricum,subiectul asta s-a mai discutat si anul trecut,daca nu mai insel si a generat polemici nesfarsite.Pana la urma,fiecare are propria sa parere si nu vad sensul sa incerce sa i-o implementeze cu forta altuia,ci doar sa accepte ca altii pot gandi in mod diferit,ca au propriile lor argumente si sa ii respecte pentru asta.

Imi amintesc acum de povestile romanesti in care Dumnezeu si Sfantul Petru (cel mai frecvent) coboara printre oameni, umbla pe pamant, participa la viata oamenilor (ca intr-un fel de vizita de lucru, pentru informare si, pe ici pe colo pentru indreptare...):) Exista multe povestiri de genul acesta, unele amuzante, toate pilduitoare, mai mult sau mai putin reusite, o stim.
Si ma gandesc ... daca nu cumva ... mesajul central al acetui gen de folclor este ca omul (Petru) poate umbla mereu insotit, aici pe pamant, de Domnul...
Unde vreau sa bat (legat de tema topicului):
Am inteles din experienta personala ca se poate sa ne refugiem intr-o atitudine "detasata", "superioara", cumva "pe deasupra" vietii concrete si depline, integral traite. Intr-o atitudine distanta, elevata... Dincolo de omenesc... Sus, foarte sus... Mai ales la inceputul luarii in serios a Bisericii si credintei, cred ca e un moment, mai binezis o perioada de departare a mintii de realitatea concreta a vietii. Unii se bucura ca traiesc acest gen de experienta. Se considera avansati, sporiti, evoluati spiritual...
Este o postura, cred acum, periculoasa, vadind mai degraba imaturitate, mecanisme de aparare (prin negare, rationalizare etc.), mandrie, inselare...
Polul opus, al "traitorilor", care se lauda cu participarea deplina la toate ale vietii, motivind ca "nimic din ce e omenesc nu mi-e strain", cum a spus Gambetta... Cam stim despre ce e vorba, nimic altceva decat balacire, pofte, trup si simtire groasa...
Acum cred ca viata ortodoxa nu e "detasata" de concretul vietii. Dimpotriva, ortodoxia imi pare atunci cand traiesti existenta ta fiind in acelasi timp cu Domnul in gand, in suflet, mai mult sau mai putin "curat" si deplin. Dar cu Domnul, asa cum poti.
Orice act omenesc poate fi cu Domnul in gand sau fara.
Daca este cu Domnul, intr-adevar, in coordonatele pe care ni le propune Biserica, atunci viata e intr-adevar mai bogata si tinde (prin Duhul) la plinire.
A fi ortodox nu cred ca inseamna a fugi de viata concreta, a te refugia in abstractii livresti si idealuri inalte (astea sunt "imaginatie"), in "detasari" si alte mortificari (care imi par de fapt saraciri nedorite ale inimii), in vidarea mintii si a altor efecte ale unor tehnici si tehnologii psi inventate pe langa miezul lucrurilor, ci: a trai portia ta de viata, asa cum este ea, cu gandul la Domnul, care este alaturi, aproape, si cu nadejdea ca Lui ii este pe plac ce faci acum si ca te ocroteste si indruma si ca te trece peste praguri care iti par prea inalte uneori sau te ridica din cotloane prea terestre...
Cred ca Domnul nu vrea ca viata noastra sa fie mai saraca, schematica, ci dimpotriva, mai bogata (in El!).
De aceea ne bucuram cand facem lucrurile, oricare ar fi, dintre cele cuvenite, la modul pe care il numim "dumnezeiesc".
Ortodoxia este plinire, prin Duhul, a vietii. Sfintire, nu ciuntire. Apropiere, nu indepartare. Plinire, deci, inclusiv a vietii sexuale.
E, astfel, atat bucuria ca traiesti deplin darul vietii cat si frica sfanta de Dumnezeu.
Asa imi pare acum...

P.S. Mi-a parut ca vorbim, parca prea detasat, prea de sus, telectual, despre lucruri care, mai degraba se fac dumnezeieste, cu pricepere si cu dragoste curata, simpla, decat se discuta si paradiscuta... E doar impresia mea, ma iertati!

[anna21]

Poate te lamureste urmatorul link
http://tainacasatoriei.wordpress.com...ilor-placerea/

(nu este mult de citit)

Lore si Ovidiu au spus cam tot ceea ce era de spus.
Placerea are tendinta sa se autoalimenteze, omul cauta din ce in ce mai mult satisfactia.
In momentul in care separi placerea de finalitate (nastere de copii), nimic nu mai poate stavili dorinta de placere si egoismul. Stiu ca oamenii impacheteaza totul in cuvinte ("iubire", "frumusete", "indragostire"), dar egoismul creste in ascuns si forta lui se vadeste cand este suprimata sursa placerii.
Copiii sunt calea prin care ne vindecam de egoism.

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

Imi amintesc acum de povestile romanesti in care Dumnezeu si Sfantul Petru (cel mai frecvent) coboara printre oameni, umbla pe pamant, participa la viata oamenilor (ca intr-un fel de vizita de lucru, pentru informare si, pe ici pe colo pentru indreptare...):) Exista multe povestiri de genul acesta, unele amuzante, toate pilduitoare, mai mult sau mai putin reusite, o stim.
Si ma gandesc ... daca nu cumva ... mesajul central al acetui gen de folclor este ca omul (Petru) poate umbla mereu insotit, aici pe pamant, de Domnul...
Unde vreau sa bat (legat de tema topicului):
Am inteles din experienta personala ca se poate sa ne refugiem intr-o atitudine "detasata", "superioara", cumva "pe deasupra" vietii concrete si depline, integral traite. Intr-o atitudine distanta, elevata... Dincolo de omenesc... Sus, foarte sus... Mai ales la inceputul luarii in serios a Bisericii si credintei, cred ca e un moment, mai binezis o perioada de departare a mintii de realitatea concreta a vietii. Unii se bucura ca traiesc acest gen de experienta. Se considera avansati, sporiti, evoluati spiritual...
Este o postura, cred acum, periculoasa, vadind mai degraba imaturitate, mecanisme de aparare (prin negare, rationalizare etc.), mandrie, inselare...
Polul opus, al "traitorilor", care se lauda cu participarea deplina la toate ale vietii, motivind ca "nimic din ce e omenesc nu mi-e strain", cum a spus Gambetta... Cam stim despre ce e vorba, nimic altceva decat balacire, pofte, trup si simtire groasa...
Acum cred ca viata ortodoxa nu e "detasata" de concretul vietii. Dimpotriva, ortodoxia imi pare atunci cand traiesti existenta ta fiind in acelasi timp cu Domnul in gand, in suflet, mai mult sau mai putin "curat" si deplin. Dar cu Domnul, asa cum poti.
Orice act omenesc poate fi cu Domnul in gand sau fara.
Daca este cu Domnul, intr-adevar, in coordonatele pe care ni le propune Biserica, atunci viata e intr-adevar mai bogata si tinde (prin Duhul) la plinire.
A fi ortodox nu cred ca inseamna a fugi de viata concreta, a te refugia in abstractii livresti si idealuri inalte (astea sunt "imaginatie"), in "detasari" si alte mortificari (care imi par de fapt saraciri nedorite ale inimii), in vidarea mintii si a altor efecte ale unor tehnici si tehnologii psi inventate pe langa miezul lucrurilor, ci: a trai portia ta de viata, asa cum este ea, cu gandul la Domnul, care este alaturi, aproape, si cu nadejdea ca Lui ii este pe plac ce faci acum si ca te ocroteste si indruma si ca te trece peste praguri care iti par prea inalte uneori sau te ridica din cotloane prea terestre...
Cred ca Domnul nu vrea ca viata noastra sa fie mai saraca, schematica, ci dimpotriva, mai bogata (in El!).
De aceea ne bucuram cand facem lucrurile, oricare ar fi, dintre cele cuvenite, la modul pe care il numim "dumnezeiesc".
Ortodoxia este plinire, prin Duhul, a vietii. Sfintire, nu ciuntire. Apropiere, nu indepartare. Plinire, deci, inclusiv a vietii sexuale.
E, astfel, atat bucuria ca traiesti deplin darul vietii cat si frica sfanta de Dumnezeu.
Asa imi pare acum...

P.S. Mi-a parut ca vorbim, parca prea detasat, prea de sus, telectual, despre lucruri care, mai degraba se fac dumnezeieste, cu pricepere si cu dragoste curata, simpla, decat se discuta si paradiscuta... E doar impresia mea, ma iertati!

In drumul meu spre iad m-am oprit o clipa sa citesc postarea fratelui Ioan Cezar si sa spun o poveste. Mi-a placut mult postarea lui.
Cica era odata, pe vremea cand Dumnezeu si Sf. Petru coborau si se preumblau pe pamant, un bogat si un sarac. Bogatul era bogat iar saracul era sluga si lucra de dimineata si pana noaptea pe ogorul bogatului pentru un blid de linte cat sa-si intretina familia. Bogatul afla, prin nu stiu ce metode, numai el stie, servicii sau prezicatori sau clarvazatori, Dumnezeu stie, ca Dumnezeu si Sf. Petru sunt in preumblare pe pamant si chiar ca se apropie de mosiile sale. El se pregati de inalta vizita gatind cele mai bune bucate, impodobind camera cea mai spatioasa si confortabila, ma rog, tot dichisul ce se cere la o asa importanta vizita. Saracul nici nu banuia macar ce avea sa se petreaca in apropierea sa. Si, cand Dumnezeu si Sf. Petru ajunsesera pe mosiile bogatului, fiind seara, trasesera mai intai pe la coliba saracului. Acesta vazand ca are musafiri striga repede la nevasta sa sa mai aduca doua blide cu mancare. Nevasta se scuza ca tocmai se termina mancarea facuta in ziua aceea. Atunci saracul nostru, nici una, nici doua, merse la cotet, prinse ultima gaina pe care o mai avea si o taie, aducand-o nevesti sa o gateasca. Dupa ce ospata musafirii, taranul le spuse ca nu are o camera separata, ca in singura lor camera dorm copii, iara el si nevasta dorm pe prispa. Isi trimise apoi nevasta sa doarma cu copii si ii invita pe musafiri sa doarma pe prispa, iar el se intanse pe jos langa ei, pe o rogojina veche si tare. Dimineata, musafiri multumira saracului de gazduire, apoi isi luara ramas bun, iar saracul pleca la lucru pe mosia bogatului. Dumnezeu si Sf. Petru ajunsera si la castelul boierului. Aici au fost primiti cu tot fastul, au fost ospatati numai cu bunataturi si mancaruri alese, serviti cu cel mai bun vin si apoi condusi in camera incalzita si special pregatita oaspetilor de rang inalt. La plecare, inaltii oaspeti au multumit de gazduire si apoi s-au dus numai ei stiu unde. Bogatul afla, insa, iarasi nu se stie cum, ca musafirii sai au fost si pe la taranul cel sarac ce lucra pe mosia sa si curios sa vada cum l-a primit saracul, il chema la el si-l puse sa povesteasca cum si-a tratat oaspetii. Taranul ii povesti cum s-au petrecut lucrurile. Atunci bogatul ii spuse taranului cine erau acei oaspeti si cum s-ar fi cuvenit sa-i fi tratat el, cel sarac, pe asa musafiri de rang inalt.
Pe drum, Dumnezeu il intreba pe Sf. Petru unde s-a simtit cel mai bine: la sarac sau la bogat? Sf. Petru zise: - Doamne, la sarac m-am simtit mai in largul meu, da' nu stiu de ce. - Pentru ca bogatul, spuse Dumnezeu, privea totul ca pe o afacere, el stia ca daca investeste in Mine, eu raspund insutit si inmiit, pe cand saracul a dat din inima, fara sa se gandeasca la rasplata. Egoismul, Sf. Petre, poate sa-ti dea impresia ca esti cel mai pios si virtuos om, dar e numai .. fatada.
Iertare cui nu a placut povestea.
Hristos in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[lore86]

Din pacate suntem plini de patimi. Si de multe ori dam sfaturi raportandu-ne la patimile noastre. Si atunci suntem mai ingaduitori cu unele pacate. Am observat tendita asta si la duhovnici de mir. Parintele la care ma spovedeam odata m-a intrebat dupa ce ne-am reintalnit dupa mai multi ani: Mai ai de gand sa faci copii? sper ca te opresti aici. m-a intristat intrebarea lui(parintele are un baiat.)
Pozitia Bisericii e clara, iar aceasta invatatura e relevata in cartile sfintilor parinti. Daca unii preoti se folosesc cum vor de aceasta invatatura, foloseasc din ea doar ce le convine asta e partea a doua. Spre ex a venit un user aducand ca argument hotararile unor sfinti in favoarea feririi de copii, relatia conjugala rezumandu-se doar...la placere. Am citit canoanele si am aflat ca de fapt sfintii indemnau pe cei casatoriti sa respecte randuiala posturilor si nu aiba relatii, ferindu-se de zamislire. Asadar, acea zisa pozitie neoficiala e de fapt o invartire in jurul degetului. repet: invatatura bIsericii e clara si e impotriva feririi de zamislire.
Asta nu inseamna ca scopul unirii trupesti e doar nasterea de prunci. Asta e o extrema periculoasa. Dar asa cum a spus si dl Erethron, atunci cand ai o relatie conjugala nu te feresti , stiind ca exista posibilitatea ca acea frumoasa unire sa se finalizezeze cu ...un suflet.
Mi se pare o greseala sa eviti sa dai sfaturi bune unui tanar care le intreaba pe motiv ca tu nu le poti pune in aplicare. Mi se pare ca se inseala cei care numesc acest lucru o fatarnicie.
o sa pun problema altfel: un bolnav de tbc se duce la medic. "Daca mai fumezi, mori", ii spune medicul fumator.
Acum intrebarea: ar trebui bolnavul sa asculte de medicul fumator, care i-a zis sa nu mai fumeze sau nu?
In funtie de raspunsul dvs, aceeasi raspuns il aplicam si in cazul tanarului cu pacate care da sfaturi unui alt tanar.
Cine stie si nu respecta, cu siguranta va fi tras la raspundere si judecat, dar cine stie si tace de asemenea va fi judecat, ptr ca avea ocazia sa ofere cuvant mantuitor fratelui sau si nu a facut-o.

În prealabil postat de lore86

Asta nu inseamna ca scopul unirii trupesti e doar nasterea de prunci. Asta e o extrema periculoasa.

Oare nu asta incercam eu sa spun? Ideea ca un cuplu casatorit ar trebui sa aiba atatea raporturi cati copii isi doresc sa aiba mie mi se pare iesita din firescul unei casatorii binecuvantate de Dumnezeu.
Cat despre cele doua exemple, nu cred ca se incadreaza vreunul in cazul nostru. "Duhovnicul" care indrazneste sa spuna asa ceva, va raspunde pentru sfaturile sale, iar noi, constienti fiind de inselarea lui, cred ca trebuie sa cautam pe cineva mai apropiat de harul lui Dumnezeu.
Sfatul "medicului fumator" nu are relevanta. Desi el este in masura sa spuna, chiar pacatos fiind, ceea ce trebuie sa spuna, ofera un prost exemplu si astfel ne intoarcem la sfaturile duhovnicului cazut in inselare, de care noi trebuie sa fugim: si unul si celalalt, desi Dumnezeu i-a "uns" si le-a dat un anumit talant, irosesc tot ce au mai de pret. Noi, mirenii de rand, fara pretentii ca am avea harul desavarsirii, suntem uneltele si nu soft-ul. NU sustinem pacatosenia si nu o institutionalizam, dar nici nu putem sa devenim partizanii unei teorii pe care noi insine nu o intelegem fiindca NU O TRAIM. Tot ce putem sa facem este sa ne analizam in intreg ansamblul slabiciunilor noastre, sa stim exact cand suntem in greseala si sa o evitam, cand se poate. Spunem mereu "Faca-se voia Ta, Doamne!", dar cand nu suntem in stare sa facem voia lui Dumnezeu, nu fiindca ne complacem intr-o stare pacatoasa genul "Ei, lasa ca Dumnezeu ma iarta oricum!", ci cand se intampla sa nu rezistam pacatului, macar sa ne caim in adancul sufletului nostru si sa recunoastem ca suntem nevrednici si slabi. Si ce putem face? Mergem la duhovnic si spunem "Parinte am facut asa si-asa si-asa, desi stiu ca Dumnezeu nu ingaduie! Ma rog sa ma intareasca, dar iar cad cand nici nu ma astept!" Si parintele vede daca te prefaci sau chiar te doare ca nu esti in stare de nimic bun si te ajuta cum simte el ca ti se potriveste, dupa fire, fiindca nimeni nu e la fel, iar ceea ce i se potriveste unuia, nu e valabil si pentru altul.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de OmuBun

Ideea ca un cuplu casatorit ar trebui sa aiba atatea raporturi cati copii isi doresc sa aiba mie mi se pare iesita din firescul unei casatorii binecuvantate de Dumnezeu.

Era un documentar pe tema asta, din care am înţeles că şansa ca în urma unei uniri un spermatozoid să reuşească să ajungă la ovul şi să îl fecundeze este extrem de mică. Deşi sînt foarte mulţi, există atîtea piedici în calea lor încît probabilitatea ca unul singur să-şi împlinească menirea este infimă.

De unde am tras concluzia că nu noi decidem cînd va apărea un nou suflet în lume, ci Dumnezeu hotărăşte asta. Chiar dacă frecvenţa cu care se fac împreunările este mare, este puţin probabil ca femeia să rămînă însărcinată. Evident că se cere cumpătare şi aici, ca de fapt în orice altceva am face. Dar asta se stabileşte numai şi numai în deplin acord cu perechea. Biserica nu are ce să comenteze la capitolul ăsta, după cum Pavel ne sfătuieşte, nu ne porunceşte, atît de limpede la 1 Corinteni capitolul 7:

"Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului.
Femeia nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe trupul său, ci femeia.
Să nu vă lipsiţi unul de altul, decât cu bună învoială pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu postul şi cu rugăciunea, şi iarăşi să fiţi împreună, ca să nu vă ispitească satana, din pricina neînfrânării voastre.
Şi aceasta o spun ca un sfat, nu ca o poruncă.
Eu voiesc ca toţi oamenii să fie cum sunt eu însumi. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul aşa, altul într-alt fel."

În prealabil postat de OmuBun

Oare nu asta incercam eu sa spun? Ideea ca un cuplu casatorit ar trebui sa aiba atatea raporturi cati copii isi doresc sa aiba mie mi se pare iesita din firescul unei casatorii binecuvantate de Dumnezeu.

Nu stiu cine a afirmat asa ceva...un cuplu poate avea raporturi in afara zilelor de post din timpul saptamanii (miercuri, vineri, duminica, luni daca este vointa), a zilelor de sarbatoare si dinaintea sarbatorii, a celor 4 mari posturi si ce iti mai randuieste duhovnicului, insa sa nu urmaresca doar placerea fara a se evita procreerea.

Te intreb pe perioada sarcimii si a alaptarii copilului ce sfaturi ai da unui cuplu proaspat casatorit?...ma refer la impreunarea dintre soti.

[maria32]

În prealabil postat de ioan cezar

Printre cunoscutii mei, printre prieteni si desigur chiar in familia mea am sesizat frecvent un interes aparte pentru problema pusa in acest topic. Si mai mereu se discuta aprins...
(Si nu stiu de ce suntem tentati sa discutam mai mereu in contradictoriu, de tipul sau-sau, alba ori neagra. Chiar nu stiu de ce - si observ asta mai mereu, desigur in primul rand la mine, ca sunt mai aproape de ochi...).
Banuiesc ca motivul ar fi in primul rand caracterul aparte al instinctului sexualitatii. El este insotit de placere sau de dorinta ei, de tot felul de emotii si sentimente, de patima deseori. Iar neplacerile, cand apar, sunt dintre cele mai suparatoare si, cum stim cu totii din istorie, nu rareori s-a ajuns la tragedii (imi vine in minte razboiul troian, de pilda!, ca sa nu mai amintesc de crime si sinucideri "din dragoste").
Dar sa va marturisesc ceva: o fi un infantilism al meu, o dereglare pe undeva, dar de cand eram copil, atunci cand ma indragosteam de o fata visam sa fie sotia mea si sa avem multi copii, cat mai multi. Adica, am avut mereu sentimentul acesta firesc al rodului dragostei dintre barbat si femeie: nasterea pruncilor. Nu aveam argumente, ma mira ca unii faceau teorii pe marginea subiectului, pur si simplu asa simteam ca e firesc.
Am aflat insa, cu vremea, ca sunt niste probleme... Ca sunt piedici... Legiferari, interdictii...
Le-am inteles, mare parte din ele si le-am acceptat, ca avind noima, iar rigoarea Bisericii (care se contrapune libertinajului si poftei nesatioase) imi pare cu totul justificata. Dar sentimentul ca, iubind o femeie, vom avea copii impreuna, tot nu mi-a disparut. Eu unul Ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Parca e un pic fara sens sa ai o viata sexuala cu sotia (respectiv cu sotul), ani la rand, si sa nu apara un prunc!... Am sentimentul ca e un fel de ratare. Imi pare dezamagitor. Degeaba.
Si invers, asa cum puncta Mihailc referindu/se la extreme, sa ai o viata sexuala reglata principial, doar cu gandul la finalitatea procrearii. E fad, imi pare artificial si, la drept vorbind, nici nu ma vad functionind in felul acesta "hiperorganizat", dirijat teleologic... Pana la urma, cred ca dorinta de a avea copii ca urmare a vietii sexuale, e un program care ruleaza in oameni implicit, discret... Cand apar piedici devine constient, explicit (si naste dezbateri aprinse, uneori) apoi trece iar pe maniera lui de functionare tainica...
Cred eu ca acolo, in adancul inimii omului care isi iubeste sotul sau soata, sopteste Dumnezeu indemnul fin si stabil catre nasterea de prunci... Dar noi, cand developam Cuvantul prin cuvinte, o facem mai mereu grabit...
Cred ca in viata sexuala binecuvantata de Dumnezeu se impletesc multe... Si atractie fizica, si dorinta de a bucura deplin pe partenerul de viata - omul pe care il iubesti -, si trasaturi de personalitate si atmosfera de ansamblu a cuplului, atat de multe imprejurari care dau mii si mii de culori tabloului dragostei. Haos doar sa nu fie, nici posesie, nici placere patimasa (ca si cum ai fi dependent de tutun, alcool, droguri sau altele...). Iar instinctul sexual poate evolua, prin Duhul care plineste, la act cultural si, cred eu, pur si simplu la dimensiuni teologice. De ce nu poate deveni sfanta/sfintitoare unirea sexuala (adica unirea cu intreaga fiinta, cu tot sufletul, nu doar in plan fizic) dintre soti? Dragoste sa fie, dragoste curata si gandul la Domnul...
Biserica, din cate am citit si auzit, precum si din experienta personala (descutiile cu parintele duhovnic) tine seama de complexitatea vietii conjugale, de intimitatea ei delicata, de pericolul exacerbarii instinctului etc. Nu intamplator este randuit postul, de pilda. Si nu intamplator e condamnat sever (slava Domnului!) avortul, crima cea mai abjecta (dupa inima mea).
Cat priveste asceza monahala sau autocontrolul foarte serios al mirenilor avansati in rugaciune... apoi aici e cu totul alta poveste! Oamenii acestia duc cu totul alta viata decat mine, de pilda, si raportarea sexualitatii noastre la a lor, in ciuda faptului ca suntem cu totii membri ai Bisericii, mi se pare nepotrivita. Cum ei nu au nimic in comun cu noi pe terenul sexualitatii, ar trebui ca nici noi sa nu ne mai raportam la ei ca la niste modele. Modelele lor sunt dintre virtuosii lor, iar modelele noastre consider ca ar fi cuvenit sa fie dintre vituosii nostri, mirenii.
Eu unul imi doresc o viata cumpatata in familie. Sexualitatea are rolul ei bun, partea ei de farmec (de ce nu - un dar al Domnului) si nu vad motive sa consider Biserica o stavila in calea iubirii depline dintre soti.
Biserica nu imi pare o sperietoare sau un tiran. Ci un iubitor imblanzitor de fiare salbatice (cum dealtfel apar deseori instinctele in existenta noastra, perturbind-o prin navala lor sau de-a dreptul sfisiind-o / sa nu fie!). Slava lui Dumnezeu pentru dragostea binecuvantata de El si impartasita, dupa cuviinta, de sot si sotie! AMIN+

cat de frumos si de adevarat ai scris!