Sexualitatea in Credinta Crestina

În prealabil postat de ovidiu b.

Ceea ce incerc sa combat este "cultivarea placerii din cadrul familiei evitand rostul firii"...nu cred ca un parinte cu credinta si frica de Dumnezeu ar recomanda asa ceva. Poate din nestiinta...dar asta are circumstante atenuante. De ce sa nu ne ridicam mai sus de fire? De ce sa nu cultivam elita invataturilor?...de ce se cultiva de cele mai multe ori mocirla (cele lumesti) si nu sfaturile Sf Parinti?

Ferice de tine ca esti ceea ce vrea Dumnezeu sa fii: un virtuos. (Cu siguranta trebuie sa fii dintre acei care s-au desprins de Biserica Ortodoxa, fiindca nu vad o anume confesiune la avatar si nu prea am vazut des dintr-acei care se considera gata mantuiti si mereu pregatiti sa dea lectii de virtute celorlalti). Eu cred ca daca vrem sa combatem ceva, trebuie sa incepem cu noi insine. Ori eu nu sunt vrednic sa cer celorlalti retinere si infranare totala, atat timp cat "In pacate m-a zamislit maica mea!"
Cat despre spartul capului... Dumnezeu stie cate cucuie am. Si n-o spun spre lauda, ci spre rusine, iar acum platesc pentru toate cate le-am facut, nici nu stiu daca din teribilism, placere sau cine stie ce alte influente. Nu dau vina pe nimeni, ci pe mine. Totusi, daca as da timpul inapoi, chiar cu mintea de-acum, nu stiu cum as putea trece anumite obstacole specifice varstei. Poate la varsta mea mi-ar fi mai usor sa vorbesc despre infranare si sa cer celorlalti sa fie altfel de cum am fost eu... Dar oare cum m-as putea numi in acest caz? Nu vreau sa institutionalizez desfraul, dar ca sa-i ceri unui cuplu abia casatorit sa pastreze cu sfintenie canoanele date pe-aici pe la inceputul thread-ului, mie personal mi se pare fatarnicie, nu pentru cei ce le citesc, ci pentru cei care sustin ca ei asa procedeaza...

Printre cunoscutii mei, printre prieteni si desigur chiar in familia mea am sesizat frecvent un interes aparte pentru problema pusa in acest topic. Si mai mereu se discuta aprins...
(Si nu stiu de ce suntem tentati sa discutam mai mereu in contradictoriu, de tipul sau-sau, alba ori neagra. Chiar nu stiu de ce - si observ asta mai mereu, desigur in primul rand la mine, ca sunt mai aproape de ochi...).
Banuiesc ca motivul ar fi in primul rand caracterul aparte al instinctului sexualitatii. El este insotit de placere sau de dorinta ei, de tot felul de emotii si sentimente, de patima deseori. Iar neplacerile, cand apar, sunt dintre cele mai suparatoare si, cum stim cu totii din istorie, nu rareori s-a ajuns la tragedii (imi vine in minte razboiul troian, de pilda!, ca sa nu mai amintesc de crime si sinucideri "din dragoste").
Dar sa va marturisesc ceva: o fi un infantilism al meu, o dereglare pe undeva, dar de cand eram copil, atunci cand ma indragosteam de o fata visam sa fie sotia mea si sa avem multi copii, cat mai multi. Adica, am avut mereu sentimentul acesta firesc al rodului dragostei dintre barbat si femeie: nasterea pruncilor. Nu aveam argumente, ma mira ca unii faceau teorii pe marginea subiectului, pur si simplu asa simteam ca e firesc.
Am aflat insa, cu vremea, ca sunt niste probleme... Ca sunt piedici... Legiferari, interdictii...
Le-am inteles, mare parte din ele si le-am acceptat, ca avind noima, iar rigoarea Bisericii (care se contrapune libertinajului si poftei nesatioase) imi pare cu totul justificata. Dar sentimentul ca, iubind o femeie, vom avea copii impreuna, tot nu mi-a disparut. Eu unul Ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Parca e un pic fara sens sa ai o viata sexuala cu sotia (respectiv cu sotul), ani la rand, si sa nu apara un prunc!... Am sentimentul ca e un fel de ratare. Imi pare dezamagitor. Degeaba.
Si invers, asa cum puncta Mihailc referindu/se la extreme, sa ai o viata sexuala reglata principial, doar cu gandul la finalitatea procrearii. E fad, imi pare artificial si, la drept vorbind, nici nu ma vad functionind in felul acesta "hiperorganizat", dirijat teleologic... Pana la urma, cred ca dorinta de a avea copii ca urmare a vietii sexuale, e un program care ruleaza in oameni implicit, discret... Cand apar piedici devine constient, explicit (si naste dezbateri aprinse, uneori) apoi trece iar pe maniera lui de functionare tainica...
Cred eu ca acolo, in adancul inimii omului care isi iubeste sotul sau soata, sopteste Dumnezeu indemnul fin si stabil catre nasterea de prunci... Dar noi, cand developam Cuvantul prin cuvinte, o facem mai mereu grabit...
Cred ca in viata sexuala binecuvantata de Dumnezeu se impletesc multe... Si atractie fizica, si dorinta de a bucura deplin pe partenerul de viata - omul pe care il iubesti -, si trasaturi de personalitate si atmosfera de ansamblu a cuplului, atat de multe imprejurari care dau mii si mii de culori tabloului dragostei. Haos doar sa nu fie, nici posesie, nici placere patimasa (ca si cum ai fi dependent de tutun, alcool, droguri sau altele...). Iar instinctul sexual poate evolua, prin Duhul care plineste, la act cultural si, cred eu, pur si simplu la dimensiuni teologice. De ce nu poate deveni sfanta/sfintitoare unirea sexuala (adica unirea cu intreaga fiinta, cu tot sufletul, nu doar in plan fizic) dintre soti? Dragoste sa fie, dragoste curata si gandul la Domnul...
Biserica, din cate am citit si auzit, precum si din experienta personala (descutiile cu parintele duhovnic) tine seama de complexitatea vietii conjugale, de intimitatea ei delicata, de pericolul exacerbarii instinctului etc. Nu intamplator este randuit postul, de pilda. Si nu intamplator e condamnat sever (slava Domnului!) avortul, crima cea mai abjecta (dupa inima mea).
Cat priveste asceza monahala sau autocontrolul foarte serios al mirenilor avansati in rugaciune... apoi aici e cu totul alta poveste! Oamenii acestia duc cu totul alta viata decat mine, de pilda, si raportarea sexualitatii noastre la a lor, in ciuda faptului ca suntem cu totii membri ai Bisericii, mi se pare nepotrivita. Cum ei nu au nimic in comun cu noi pe terenul sexualitatii, ar trebui ca nici noi sa nu ne mai raportam la ei ca la niste modele. Modelele lor sunt dintre virtuosii lor, iar modelele noastre consider ca ar fi cuvenit sa fie dintre vituosii nostri, mirenii.
Eu unul imi doresc o viata cumpatata in familie. Sexualitatea are rolul ei bun, partea ei de farmec (de ce nu - un dar al Domnului) si nu vad motive sa consider Biserica o stavila in calea iubirii depline dintre soti.
Biserica nu imi pare o sperietoare sau un tiran. Ci un iubitor imblanzitor de fiare salbatice (cum dealtfel apar deseori instinctele in existenta noastra, perturbind-o prin navala lor sau de-a dreptul sfisiind-o / sa nu fie!). Slava lui Dumnezeu pentru dragostea binecuvantata de El si impartasita, dupa cuviinta, de sot si sotie! AMIN+

[heaven]

Instincte au si animalele,iar la ele chiar apare doar si numai in scopul reproducerii,de doua ori pe an,in momentul in care femela intra in calduri.Atat si nimic mai mult!
La ele nu exista orgasm,cu exceptia delfinului si mi se pare a inca doua animale destul de evoluate.
Faptul ca relatiile acestea sunt lasate doar in scopul reproducerii,mi se pare ca este contrazis de insusi felul in care omul a fost lasat sa functioneze: spre deosebire de animal,el poate avea astfel de relatii pe tot parcursul anului,dpdv fizic,iar femeia,desi se stie bine ca poate ramane insarcinata si fara acest lucru,este capabila sa aiba orgasm.
Intrebarea se pune: oare Dumnezeu nu stia ce face,cand ne-a creat astfel?A lasat in noi lucruri inutile?
Din punctul meu de vedere,cu siguranta relatia dintre un barbat si femeie,chiar si cea fizica,inseamna mult mai mult decat nasterea de prunci,insa si aici e vorba de mai multi factori:daca se intampla datorita robirii omului placerii fizice (si atunci mi se pare un pacat in care te folosesti de celalalt si de tine doar in scopul de a consuma aceasta patima) sau vorbim si de implicarea afectiva,spirituala,ceea ce deja este altceva si situeaza omul mai presus de instincte si placeri.
Oricum,subiectul asta s-a mai discutat si anul trecut,daca nu mai insel si a generat polemici nesfarsite.Pana la urma,fiecare are propria sa parere si nu vad sensul sa incerce sa i-o implementeze cu forta altuia,ci doar sa accepte ca altii pot gandi in mod diferit,ca au propriile lor argumente si sa ii respecte pentru asta.

Imi amintesc acum de povestile romanesti in care Dumnezeu si Sfantul Petru (cel mai frecvent) coboara printre oameni, umbla pe pamant, participa la viata oamenilor (ca intr-un fel de vizita de lucru, pentru informare si, pe ici pe colo pentru indreptare...):) Exista multe povestiri de genul acesta, unele amuzante, toate pilduitoare, mai mult sau mai putin reusite, o stim.
Si ma gandesc ... daca nu cumva ... mesajul central al acetui gen de folclor este ca omul (Petru) poate umbla mereu insotit, aici pe pamant, de Domnul...
Unde vreau sa bat (legat de tema topicului):
Am inteles din experienta personala ca se poate sa ne refugiem intr-o atitudine "detasata", "superioara", cumva "pe deasupra" vietii concrete si depline, integral traite. Intr-o atitudine distanta, elevata... Dincolo de omenesc... Sus, foarte sus... Mai ales la inceputul luarii in serios a Bisericii si credintei, cred ca e un moment, mai binezis o perioada de departare a mintii de realitatea concreta a vietii. Unii se bucura ca traiesc acest gen de experienta. Se considera avansati, sporiti, evoluati spiritual...
Este o postura, cred acum, periculoasa, vadind mai degraba imaturitate, mecanisme de aparare (prin negare, rationalizare etc.), mandrie, inselare...
Polul opus, al "traitorilor", care se lauda cu participarea deplina la toate ale vietii, motivind ca "nimic din ce e omenesc nu mi-e strain", cum a spus Gambetta... Cam stim despre ce e vorba, nimic altceva decat balacire, pofte, trup si simtire groasa...
Acum cred ca viata ortodoxa nu e "detasata" de concretul vietii. Dimpotriva, ortodoxia imi pare atunci cand traiesti existenta ta fiind in acelasi timp cu Domnul in gand, in suflet, mai mult sau mai putin "curat" si deplin. Dar cu Domnul, asa cum poti.
Orice act omenesc poate fi cu Domnul in gand sau fara.
Daca este cu Domnul, intr-adevar, in coordonatele pe care ni le propune Biserica, atunci viata e intr-adevar mai bogata si tinde (prin Duhul) la plinire.
A fi ortodox nu cred ca inseamna a fugi de viata concreta, a te refugia in abstractii livresti si idealuri inalte (astea sunt "imaginatie"), in "detasari" si alte mortificari (care imi par de fapt saraciri nedorite ale inimii), in vidarea mintii si a altor efecte ale unor tehnici si tehnologii psi inventate pe langa miezul lucrurilor, ci: a trai portia ta de viata, asa cum este ea, cu gandul la Domnul, care este alaturi, aproape, si cu nadejdea ca Lui ii este pe plac ce faci acum si ca te ocroteste si indruma si ca te trece peste praguri care iti par prea inalte uneori sau te ridica din cotloane prea terestre...
Cred ca Domnul nu vrea ca viata noastra sa fie mai saraca, schematica, ci dimpotriva, mai bogata (in El!).
De aceea ne bucuram cand facem lucrurile, oricare ar fi, dintre cele cuvenite, la modul pe care il numim "dumnezeiesc".
Ortodoxia este plinire, prin Duhul, a vietii. Sfintire, nu ciuntire. Apropiere, nu indepartare. Plinire, deci, inclusiv a vietii sexuale.
E, astfel, atat bucuria ca traiesti deplin darul vietii cat si frica sfanta de Dumnezeu.
Asa imi pare acum...

P.S. Mi-a parut ca vorbim, parca prea detasat, prea de sus, telectual, despre lucruri care, mai degraba se fac dumnezeieste, cu pricepere si cu dragoste curata, simpla, decat se discuta si paradiscuta... E doar impresia mea, ma iertati!

[anna21]

Poate te lamureste urmatorul link
http://tainacasatoriei.wordpress.com...ilor-placerea/

(nu este mult de citit)

Lore si Ovidiu au spus cam tot ceea ce era de spus.
Placerea are tendinta sa se autoalimenteze, omul cauta din ce in ce mai mult satisfactia.
In momentul in care separi placerea de finalitate (nastere de copii), nimic nu mai poate stavili dorinta de placere si egoismul. Stiu ca oamenii impacheteaza totul in cuvinte ("iubire", "frumusete", "indragostire"), dar egoismul creste in ascuns si forta lui se vadeste cand este suprimata sursa placerii.
Copiii sunt calea prin care ne vindecam de egoism.

[MariS_]

În prealabil postat de ioan cezar

Imi amintesc acum de povestile romanesti in care Dumnezeu si Sfantul Petru (cel mai frecvent) coboara printre oameni, umbla pe pamant, participa la viata oamenilor (ca intr-un fel de vizita de lucru, pentru informare si, pe ici pe colo pentru indreptare...):) Exista multe povestiri de genul acesta, unele amuzante, toate pilduitoare, mai mult sau mai putin reusite, o stim.
Si ma gandesc ... daca nu cumva ... mesajul central al acetui gen de folclor este ca omul (Petru) poate umbla mereu insotit, aici pe pamant, de Domnul...
Unde vreau sa bat (legat de tema topicului):
Am inteles din experienta personala ca se poate sa ne refugiem intr-o atitudine "detasata", "superioara", cumva "pe deasupra" vietii concrete si depline, integral traite. Intr-o atitudine distanta, elevata... Dincolo de omenesc... Sus, foarte sus... Mai ales la inceputul luarii in serios a Bisericii si credintei, cred ca e un moment, mai binezis o perioada de departare a mintii de realitatea concreta a vietii. Unii se bucura ca traiesc acest gen de experienta. Se considera avansati, sporiti, evoluati spiritual...
Este o postura, cred acum, periculoasa, vadind mai degraba imaturitate, mecanisme de aparare (prin negare, rationalizare etc.), mandrie, inselare...
Polul opus, al "traitorilor", care se lauda cu participarea deplina la toate ale vietii, motivind ca "nimic din ce e omenesc nu mi-e strain", cum a spus Gambetta... Cam stim despre ce e vorba, nimic altceva decat balacire, pofte, trup si simtire groasa...
Acum cred ca viata ortodoxa nu e "detasata" de concretul vietii. Dimpotriva, ortodoxia imi pare atunci cand traiesti existenta ta fiind in acelasi timp cu Domnul in gand, in suflet, mai mult sau mai putin "curat" si deplin. Dar cu Domnul, asa cum poti.
Orice act omenesc poate fi cu Domnul in gand sau fara.
Daca este cu Domnul, intr-adevar, in coordonatele pe care ni le propune Biserica, atunci viata e intr-adevar mai bogata si tinde (prin Duhul) la plinire.
A fi ortodox nu cred ca inseamna a fugi de viata concreta, a te refugia in abstractii livresti si idealuri inalte (astea sunt "imaginatie"), in "detasari" si alte mortificari (care imi par de fapt saraciri nedorite ale inimii), in vidarea mintii si a altor efecte ale unor tehnici si tehnologii psi inventate pe langa miezul lucrurilor, ci: a trai portia ta de viata, asa cum este ea, cu gandul la Domnul, care este alaturi, aproape, si cu nadejdea ca Lui ii este pe plac ce faci acum si ca te ocroteste si indruma si ca te trece peste praguri care iti par prea inalte uneori sau te ridica din cotloane prea terestre...
Cred ca Domnul nu vrea ca viata noastra sa fie mai saraca, schematica, ci dimpotriva, mai bogata (in El!).
De aceea ne bucuram cand facem lucrurile, oricare ar fi, dintre cele cuvenite, la modul pe care il numim "dumnezeiesc".
Ortodoxia este plinire, prin Duhul, a vietii. Sfintire, nu ciuntire. Apropiere, nu indepartare. Plinire, deci, inclusiv a vietii sexuale.
E, astfel, atat bucuria ca traiesti deplin darul vietii cat si frica sfanta de Dumnezeu.
Asa imi pare acum...

P.S. Mi-a parut ca vorbim, parca prea detasat, prea de sus, telectual, despre lucruri care, mai degraba se fac dumnezeieste, cu pricepere si cu dragoste curata, simpla, decat se discuta si paradiscuta... E doar impresia mea, ma iertati!

In drumul meu spre iad m-am oprit o clipa sa citesc postarea fratelui Ioan Cezar si sa spun o poveste. Mi-a placut mult postarea lui.
Cica era odata, pe vremea cand Dumnezeu si Sf. Petru coborau si se preumblau pe pamant, un bogat si un sarac. Bogatul era bogat iar saracul era sluga si lucra de dimineata si pana noaptea pe ogorul bogatului pentru un blid de linte cat sa-si intretina familia. Bogatul afla, prin nu stiu ce metode, numai el stie, servicii sau prezicatori sau clarvazatori, Dumnezeu stie, ca Dumnezeu si Sf. Petru sunt in preumblare pe pamant si chiar ca se apropie de mosiile sale. El se pregati de inalta vizita gatind cele mai bune bucate, impodobind camera cea mai spatioasa si confortabila, ma rog, tot dichisul ce se cere la o asa importanta vizita. Saracul nici nu banuia macar ce avea sa se petreaca in apropierea sa. Si, cand Dumnezeu si Sf. Petru ajunsesera pe mosiile bogatului, fiind seara, trasesera mai intai pe la coliba saracului. Acesta vazand ca are musafiri striga repede la nevasta sa sa mai aduca doua blide cu mancare. Nevasta se scuza ca tocmai se termina mancarea facuta in ziua aceea. Atunci saracul nostru, nici una, nici doua, merse la cotet, prinse ultima gaina pe care o mai avea si o taie, aducand-o nevesti sa o gateasca. Dupa ce ospata musafirii, taranul le spuse ca nu are o camera separata, ca in singura lor camera dorm copii, iara el si nevasta dorm pe prispa. Isi trimise apoi nevasta sa doarma cu copii si ii invita pe musafiri sa doarma pe prispa, iar el se intanse pe jos langa ei, pe o rogojina veche si tare. Dimineata, musafiri multumira saracului de gazduire, apoi isi luara ramas bun, iar saracul pleca la lucru pe mosia bogatului. Dumnezeu si Sf. Petru ajunsera si la castelul boierului. Aici au fost primiti cu tot fastul, au fost ospatati numai cu bunataturi si mancaruri alese, serviti cu cel mai bun vin si apoi condusi in camera incalzita si special pregatita oaspetilor de rang inalt. La plecare, inaltii oaspeti au multumit de gazduire si apoi s-au dus numai ei stiu unde. Bogatul afla, insa, iarasi nu se stie cum, ca musafirii sai au fost si pe la taranul cel sarac ce lucra pe mosia sa si curios sa vada cum l-a primit saracul, il chema la el si-l puse sa povesteasca cum si-a tratat oaspetii. Taranul ii povesti cum s-au petrecut lucrurile. Atunci bogatul ii spuse taranului cine erau acei oaspeti si cum s-ar fi cuvenit sa-i fi tratat el, cel sarac, pe asa musafiri de rang inalt.
Pe drum, Dumnezeu il intreba pe Sf. Petru unde s-a simtit cel mai bine: la sarac sau la bogat? Sf. Petru zise: - Doamne, la sarac m-am simtit mai in largul meu, da' nu stiu de ce. - Pentru ca bogatul, spuse Dumnezeu, privea totul ca pe o afacere, el stia ca daca investeste in Mine, eu raspund insutit si inmiit, pe cand saracul a dat din inima, fara sa se gandeasca la rasplata. Egoismul, Sf. Petre, poate sa-ti dea impresia ca esti cel mai pios si virtuos om, dar e numai .. fatada.
Iertare cui nu a placut povestea.
Hristos in mijlocul nostru!
Har, smerenie si jertfa de sine.

[lore86]

Din pacate suntem plini de patimi. Si de multe ori dam sfaturi raportandu-ne la patimile noastre. Si atunci suntem mai ingaduitori cu unele pacate. Am observat tendita asta si la duhovnici de mir. Parintele la care ma spovedeam odata m-a intrebat dupa ce ne-am reintalnit dupa mai multi ani: Mai ai de gand sa faci copii? sper ca te opresti aici. m-a intristat intrebarea lui(parintele are un baiat.)
Pozitia Bisericii e clara, iar aceasta invatatura e relevata in cartile sfintilor parinti. Daca unii preoti se folosesc cum vor de aceasta invatatura, foloseasc din ea doar ce le convine asta e partea a doua. Spre ex a venit un user aducand ca argument hotararile unor sfinti in favoarea feririi de copii, relatia conjugala rezumandu-se doar...la placere. Am citit canoanele si am aflat ca de fapt sfintii indemnau pe cei casatoriti sa respecte randuiala posturilor si nu aiba relatii, ferindu-se de zamislire. Asadar, acea zisa pozitie neoficiala e de fapt o invartire in jurul degetului. repet: invatatura bIsericii e clara si e impotriva feririi de zamislire.
Asta nu inseamna ca scopul unirii trupesti e doar nasterea de prunci. Asta e o extrema periculoasa. Dar asa cum a spus si dl Erethron, atunci cand ai o relatie conjugala nu te feresti , stiind ca exista posibilitatea ca acea frumoasa unire sa se finalizezeze cu ...un suflet.
Mi se pare o greseala sa eviti sa dai sfaturi bune unui tanar care le intreaba pe motiv ca tu nu le poti pune in aplicare. Mi se pare ca se inseala cei care numesc acest lucru o fatarnicie.
o sa pun problema altfel: un bolnav de tbc se duce la medic. "Daca mai fumezi, mori", ii spune medicul fumator.
Acum intrebarea: ar trebui bolnavul sa asculte de medicul fumator, care i-a zis sa nu mai fumeze sau nu?
In funtie de raspunsul dvs, aceeasi raspuns il aplicam si in cazul tanarului cu pacate care da sfaturi unui alt tanar.
Cine stie si nu respecta, cu siguranta va fi tras la raspundere si judecat, dar cine stie si tace de asemenea va fi judecat, ptr ca avea ocazia sa ofere cuvant mantuitor fratelui sau si nu a facut-o.

În prealabil postat de lore86

Asta nu inseamna ca scopul unirii trupesti e doar nasterea de prunci. Asta e o extrema periculoasa.

Oare nu asta incercam eu sa spun? Ideea ca un cuplu casatorit ar trebui sa aiba atatea raporturi cati copii isi doresc sa aiba mie mi se pare iesita din firescul unei casatorii binecuvantate de Dumnezeu.
Cat despre cele doua exemple, nu cred ca se incadreaza vreunul in cazul nostru. "Duhovnicul" care indrazneste sa spuna asa ceva, va raspunde pentru sfaturile sale, iar noi, constienti fiind de inselarea lui, cred ca trebuie sa cautam pe cineva mai apropiat de harul lui Dumnezeu.
Sfatul "medicului fumator" nu are relevanta. Desi el este in masura sa spuna, chiar pacatos fiind, ceea ce trebuie sa spuna, ofera un prost exemplu si astfel ne intoarcem la sfaturile duhovnicului cazut in inselare, de care noi trebuie sa fugim: si unul si celalalt, desi Dumnezeu i-a "uns" si le-a dat un anumit talant, irosesc tot ce au mai de pret. Noi, mirenii de rand, fara pretentii ca am avea harul desavarsirii, suntem uneltele si nu soft-ul. NU sustinem pacatosenia si nu o institutionalizam, dar nici nu putem sa devenim partizanii unei teorii pe care noi insine nu o intelegem fiindca NU O TRAIM. Tot ce putem sa facem este sa ne analizam in intreg ansamblul slabiciunilor noastre, sa stim exact cand suntem in greseala si sa o evitam, cand se poate. Spunem mereu "Faca-se voia Ta, Doamne!", dar cand nu suntem in stare sa facem voia lui Dumnezeu, nu fiindca ne complacem intr-o stare pacatoasa genul "Ei, lasa ca Dumnezeu ma iarta oricum!", ci cand se intampla sa nu rezistam pacatului, macar sa ne caim in adancul sufletului nostru si sa recunoastem ca suntem nevrednici si slabi. Si ce putem face? Mergem la duhovnic si spunem "Parinte am facut asa si-asa si-asa, desi stiu ca Dumnezeu nu ingaduie! Ma rog sa ma intareasca, dar iar cad cand nici nu ma astept!" Si parintele vede daca te prefaci sau chiar te doare ca nu esti in stare de nimic bun si te ajuta cum simte el ca ti se potriveste, dupa fire, fiindca nimeni nu e la fel, iar ceea ce i se potriveste unuia, nu e valabil si pentru altul.

[maria32]

În prealabil postat de ioan cezar

Printre cunoscutii mei, printre prieteni si desigur chiar in familia mea am sesizat frecvent un interes aparte pentru problema pusa in acest topic. Si mai mereu se discuta aprins...
(Si nu stiu de ce suntem tentati sa discutam mai mereu in contradictoriu, de tipul sau-sau, alba ori neagra. Chiar nu stiu de ce - si observ asta mai mereu, desigur in primul rand la mine, ca sunt mai aproape de ochi...).
Banuiesc ca motivul ar fi in primul rand caracterul aparte al instinctului sexualitatii. El este insotit de placere sau de dorinta ei, de tot felul de emotii si sentimente, de patima deseori. Iar neplacerile, cand apar, sunt dintre cele mai suparatoare si, cum stim cu totii din istorie, nu rareori s-a ajuns la tragedii (imi vine in minte razboiul troian, de pilda!, ca sa nu mai amintesc de crime si sinucideri "din dragoste").
Dar sa va marturisesc ceva: o fi un infantilism al meu, o dereglare pe undeva, dar de cand eram copil, atunci cand ma indragosteam de o fata visam sa fie sotia mea si sa avem multi copii, cat mai multi. Adica, am avut mereu sentimentul acesta firesc al rodului dragostei dintre barbat si femeie: nasterea pruncilor. Nu aveam argumente, ma mira ca unii faceau teorii pe marginea subiectului, pur si simplu asa simteam ca e firesc.
Am aflat insa, cu vremea, ca sunt niste probleme... Ca sunt piedici... Legiferari, interdictii...
Le-am inteles, mare parte din ele si le-am acceptat, ca avind noima, iar rigoarea Bisericii (care se contrapune libertinajului si poftei nesatioase) imi pare cu totul justificata. Dar sentimentul ca, iubind o femeie, vom avea copii impreuna, tot nu mi-a disparut. Eu unul Ii multumesc lui Dumnezeu pentru asta.
Parca e un pic fara sens sa ai o viata sexuala cu sotia (respectiv cu sotul), ani la rand, si sa nu apara un prunc!... Am sentimentul ca e un fel de ratare. Imi pare dezamagitor. Degeaba.
Si invers, asa cum puncta Mihailc referindu/se la extreme, sa ai o viata sexuala reglata principial, doar cu gandul la finalitatea procrearii. E fad, imi pare artificial si, la drept vorbind, nici nu ma vad functionind in felul acesta "hiperorganizat", dirijat teleologic... Pana la urma, cred ca dorinta de a avea copii ca urmare a vietii sexuale, e un program care ruleaza in oameni implicit, discret... Cand apar piedici devine constient, explicit (si naste dezbateri aprinse, uneori) apoi trece iar pe maniera lui de functionare tainica...
Cred eu ca acolo, in adancul inimii omului care isi iubeste sotul sau soata, sopteste Dumnezeu indemnul fin si stabil catre nasterea de prunci... Dar noi, cand developam Cuvantul prin cuvinte, o facem mai mereu grabit...
Cred ca in viata sexuala binecuvantata de Dumnezeu se impletesc multe... Si atractie fizica, si dorinta de a bucura deplin pe partenerul de viata - omul pe care il iubesti -, si trasaturi de personalitate si atmosfera de ansamblu a cuplului, atat de multe imprejurari care dau mii si mii de culori tabloului dragostei. Haos doar sa nu fie, nici posesie, nici placere patimasa (ca si cum ai fi dependent de tutun, alcool, droguri sau altele...). Iar instinctul sexual poate evolua, prin Duhul care plineste, la act cultural si, cred eu, pur si simplu la dimensiuni teologice. De ce nu poate deveni sfanta/sfintitoare unirea sexuala (adica unirea cu intreaga fiinta, cu tot sufletul, nu doar in plan fizic) dintre soti? Dragoste sa fie, dragoste curata si gandul la Domnul...
Biserica, din cate am citit si auzit, precum si din experienta personala (descutiile cu parintele duhovnic) tine seama de complexitatea vietii conjugale, de intimitatea ei delicata, de pericolul exacerbarii instinctului etc. Nu intamplator este randuit postul, de pilda. Si nu intamplator e condamnat sever (slava Domnului!) avortul, crima cea mai abjecta (dupa inima mea).
Cat priveste asceza monahala sau autocontrolul foarte serios al mirenilor avansati in rugaciune... apoi aici e cu totul alta poveste! Oamenii acestia duc cu totul alta viata decat mine, de pilda, si raportarea sexualitatii noastre la a lor, in ciuda faptului ca suntem cu totii membri ai Bisericii, mi se pare nepotrivita. Cum ei nu au nimic in comun cu noi pe terenul sexualitatii, ar trebui ca nici noi sa nu ne mai raportam la ei ca la niste modele. Modelele lor sunt dintre virtuosii lor, iar modelele noastre consider ca ar fi cuvenit sa fie dintre vituosii nostri, mirenii.
Eu unul imi doresc o viata cumpatata in familie. Sexualitatea are rolul ei bun, partea ei de farmec (de ce nu - un dar al Domnului) si nu vad motive sa consider Biserica o stavila in calea iubirii depline dintre soti.
Biserica nu imi pare o sperietoare sau un tiran. Ci un iubitor imblanzitor de fiare salbatice (cum dealtfel apar deseori instinctele in existenta noastra, perturbind-o prin navala lor sau de-a dreptul sfisiind-o / sa nu fie!). Slava lui Dumnezeu pentru dragostea binecuvantata de El si impartasita, dupa cuviinta, de sot si sotie! AMIN+

cat de frumos si de adevarat ai scris!

În prealabil postat de OmuBun

Ferice de tine ca esti ceea ce vrea Dumnezeu sa fii: un virtuos. (Cu siguranta trebuie sa fii dintre acei care s-au desprins de Biserica Ortodoxa, fiindca nu vad o anume confesiune la avatar si nu prea am vazut des dintr-acei care se considera gata mantuiti si mereu pregatiti sa dea lectii de virtute celorlalti).

Te grabesti si tragi concluzii pripite. Sunt crestin ortodox (pentru linistea ta). Te intreb, trebuie sa scrie undeva ca sa iti dai seama de ce confesiune sunt? Sincer esti simpatic.

Nu eu fac subiectul acestei dscutii. Nu incerc sa dau lectii nimanui. Dar stiu ca Sfaturile Parintelui sunt directe si la subiect, sunt taioase uneori, dar spun ADEVARUL. Eu am postat niste sfaturi ale unui SFANT. Iar tu le-ai atacat...unde o fi fatarnicia?

În prealabil postat de OmuBun

Dar ca sa sustii ca nunta si casatoria iti ingaduie actul sexual doar atat cat sa desavarsesti actul creatiei, mie unul mi se pare o fatarnicie pe care o sesizeaza si cel mai putin induhovnicit.

În prealabil postat de OmuBun

Eu cred ca daca vrem sa combatem ceva, trebuie sa incepem cu noi insine. Ori eu nu sunt vrednic sa cer celorlalti retinere si infranare totala, atat timp cat "In pacate m-a zamislit maica mea!"

Logica simpla, lumeasca. Tu nu te simti vrednic sa dai sfaturi, dar te simti vrednic de a considera fatarnicie postarea unor sfaturi ale unui parinte. Ce sfaturi ar trebui sa dam celorlalti? Sa traiasca in pacate? Daca vad pacatul si incerc sa ma feresc de el, sa nu il spun si celorlalti? Nu ti se pare egoism a nu impartasi si celorlalti care ti-au cerut un sfat?

În prealabil postat de OmuBun

Nu vreau sa institutionalizez desfraul, dar ca sa-i ceri unui cuplu abia casatorit sa pastreze cu sfintenie canoanele date pe-aici pe la inceputul thread-ului, mie personal mi se pare fatarnicie, nu pentru cei ce le citesc, ci pentru cei care sustin ca ei asa procedeaza...

Incearca sa te detasezi...observ ca te tot aduci in discutie si pe deasupra ma introduci si pe mine in oala. Arata-mi unde eu am sustinut ca asa procedez? Ca eu procedez asa sau nu este strict problema mea (NU EU FAC SUBIECTUL ACESTEI DISCUTII, detaseaza-te!). Fiecare ne luptam cu patimile noastre, asta nu inseamna ca trebuie sa le promovam.

"Ca să ajute Dumnezeu trebuie să existe dispoziţie pentru nevoinţa. Şi când spunem dispoziţie pentru nevoinţa înţelegem să depună cineva puţină străduinţă să-şi depăşească neputinţa sa. Puţină dispoziţie curată de va vedea Dumnezeu, îl va ajuta pe om trimiţându-i cu dărnicie harul Său. Şi atunci omul intră pe făgaşul lui Dumnezeu." - Cuviosul Paisie Aghioritul

Ce sfaturi ar trebui sa dam tinerilor casatoriti? Nu nasterea de prunci? Nu ridicarea casatoriei la rangul de taina? Nu evitarea desfranarii? Unde este TAINA din cadrul casatoriei?

• "Iisus sfinţeşte unirea trupească a bărbatului cu femeia, ridicand casatoria la inaltimea de mare Taina - in Hristos si in Biserica."
• "Iisus vede in casatorie, mai inainte de orice (duhovniceşte vorbind), împreunarea a două trupuri. De data aceasta întăreşte spusa Vechii Legi „nu mai sunt două trupuri ci un singur trup”. Mirele şi mireasa fac un singur trup, cu neputinţă de despărţit. Acel bărbat nu va avea altă femeie; femeia aceea nu va cunoaşte alt bărbat, până nu i-a despărţit moartea. Împerecherea bărbatului cu femeia, când nu-i uşurarea une luxurii vagaboande, ori a unei prostituări furişe, când e întâlnirea şi oferta a două feciorii sănătoase, când e precedată de o alegerea nesilită, de o patimă curată , de-o învoială ştiută de lume şi consfinţită, capătă caracter aproape mistic, pe care nimeni nu nu-l mai poate înlătura. Alegerea e fără schimbare, patima (pasiunea) curată e consfinţită , învoiala e veşnică. În cele două trupuri ce se strâng în dorinţă sunt două suflete ce se regăsesc în iubire. Cele două trupuri se schimbă într-un singur trup , cele două suflete într-un singur suflet.
Cei doi şi-au amestecat sângele; dar din această contopire se naşte o faptură nouă, plămădită din viaţa lor: întruchiparea vădită a contopirii lor. Iubirea-i face asemenea lui Dumnezeu: făurari ai mereu reînoitei şi miraculoasei faceri.
Dar această trupească şi rituală vanitate, cea mai desăvârşită dintre nedesăvârşitele înjghebări omeneşti (nunta creştină), nu trebuie să fie tulburată ori întreruptă niciodată. Adulterul o strică; divorţul o curmă. Adulterul este traducerea (trădarea) vicleană a unităţii, divorţul renegarea-i definitivă. Adulterul este un divorţ sercret, întemeiat pe minciună şi trădare; divorţul, urmat de o nouă căsătorie, e adulterul legiut."

• “Şi iată aşa, furişinu-se în sfatul minţii legea păcatului, care este plăcerea simţurilor, pentru care s-a şi hotărât moartea trupului, de atunci mintea multora dă trupului numai sfaturi împotriva firii, sau sfatul fărădelegii”…”Căci ceea pentru simţuri este lumina şi plăcere, pentru minte este adânc de întuneric. Simţurile nu sunt în stare decât de rătăcire şi nu aprind decât stricăciunea trupurilor, iar mintea împinsă în acestea este nu numai contra firii ci şi împotriva lui Dumnezeu. Iar o minte înnebunită de simţuri şi de poftele contra firii, prin care lucrează toată pofta vrăjmaşă, ce sfaturi poate să dea decât sfaturile tâlharilor care căsăpesc pe cei ce coboara din Ierusalim la Ierihon: copiii ce vin în lumea aceasta.
Oare venirea lui Iisus la nunta din Cana să nu aibă şi un înteles mai adânc? Oare să nu îsemneze ceva mai mult faptul că la nuntă face prima dovadă a dumnezeirii Sale? Oare nu trebuie de aici înainte socotit şi Dumnezeu ca prezent la nuntă? Oare Dumnezeu nu are nici un cuvânt în biologie? Nici un lucru ? Nici un sens? Nici o conducere? A dat legile şi a părăsit lumea? Sau legile îl exclud pe Dumnezeu? De ce a ridicat căsătoria la rangul de Taină între cele şapte, iar Bisericii i-a dat în grijă – deci în răspundere şi în drept – de urmări cu luare aminte roadele tainei, aceşti muguri ai vieţii, copiii? Nu oare de aceea ca ei să fie fiii Săi, întregi la minte şi la trup, şi nu dimpotrivă, puii fărădelegii?” - Tinerii, familia si copiii nascuti in lanturi - Parintele Arsenie Boca