Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei


Mănăstirea Sfântul Panteleimon este una dintre cele mai mari şi mai bine chivernisite din Sfântul Munte. Are o minunată bibliotecă, ce numără până la douăzeci de mii de volume, prinŹtre care nu puţine manuscrise vechi, greceşti şi slavone, multe cărţi vechi foarte valoroase, adevărate rarităţi bibliografice, boŹgate secţiuni theologicc, istorice şi altele. în odăile mari şi bine amenajate ale arhondaricului Mănăstirii sânt primiţi adeseori oaspeţi, cu precădere străini. Părintele V., om cu formare theo-logică, care ştia multe limbi străine, era rânduit să vorbească cu ei.
în 1932 venise la Mănăstire un doctor în theologie, catolic, Păr. Ch. B. Acesta a vorbit mult cu Părintele V. despre diferite probleme legate de viaţa Sfântului Munte şi, între altele, a înŹtrebat:
- Ce cărţi citesc monahii voştri?
- Ioan Scărarul, Avva Dorothei, Thcodor Studitul, Ioan
Cassian Romanul, Efrem Sirul, Varsanufie şi Ioan, Macarie cel
Mare, Isaac Sirul, Simeon Noul Theolog, Nichita Stithatul, Gri-
gorie Sinaitul, Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Isihie,Diadoh, Nil şi alţi Părinţi cuprinşi în Filocalie - a răspuns Părintele V.
- Monahii voştri citesc astfel de cărti!... La noi numai profesorii le citesc, a spus doctorul, neascunzându-şi mirarea.
- La noi ele sânt cărţile de căpătâi ale fiecărui monah, a răspuns Părintele V. Citesc şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi cele ale scriitorilor asceţi mai târzii, ca de pildă Episcopul Ignatie Briancianinov, Episcopul Theofan Zăvorâtul, Cuviosul Nil Sorski, Paisie Velicikovski, Ioan din Kronstadt şi alţii.
Părintele V. a povestit despre această convorbire Stareţului Siluan, pe care adânc îl cinstea. Stareţul a răspuns:
- Ai fi putut spune doctorului aceluia că monahii noştri nu
numai că citesc aceste cărţi, dar ei înşişi ar putea scrie altele la
fel... Monahii nu scriu fiindcă de-acum sânt multe cărţi minunate, iar ei se mulţumesc cu ele; dar de ar fi ca ele să se piardă,
atunci monahii ar scrie altele noi.
în răstimpul îndelungii sale vieţi la Athos Stareţul s'a întâlnit cu mulţi mari nevoitori; unii dintre ei cunoşteau din cercare stările despre care scriu marii nevoitori precum lsaac Sirul, Macarie cel Mare şi alţii; deci cuvântul Stareţului mi s'a părut cât se poate de firesc.

SFÂNTA PREDANIE ŞI SCRIPTURA
Felul Stareţului de a vedea ascultarea ca fiind de neapărată trebuinţă spre a învăţa viaţa duhovnicească era strâns legat de felul cum privea Sfânta Predanie şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Viaţa Bisericii o înţelegea ca viaţa în Duhul Sfânt, iar Sfânta Predanie ca neîntrerupta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică. Predania, ca vecinică şi neschimbată petrecere a Duhului Sfânt în Biserică, este cel mai adânc temei al fiinţării Ei, drept pentru care Predania cuprinde în sine întreagă viaţa Bisericii, până într' acolo încât şi însăşi Sfânta Scriptură nu este decât unul din chipurile ei. De aci urmează că:
Dacă Biserica s'ar lipsi de Predania Ei, ar înceta a fi ceea ce este, căci slujirea Noului Legământ este slujirea Duhului, ŤscriŹsă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu întru lespezi de piatră, ci întru lespezile cele de carne ale inimiiť (2 Cor. 3: 3-6).
Aşadar, de ar fi ca Biserica să se lipsească de toate cărţile ei pentru vreo oarecare pricină, adică de Vechiul şi Noul LegăŹmânt, de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de cărţile de slujbe biseriŹceşti, atunci Predania ar realcătui Scriptura, fie şi nu cuvânt cu cuvânt, fie şi în altă limbă, dar în esenţa sa, şi această nouă Scriptură ar fi înfăţişarea aceleiaşi Ťcredinţe carea o dată s'a Predanisit sfinţilorť (Iuda 1: 3), arătarea aceluiaşi Duh Unul Care neschimbat lucrează în Biserică, arătându-se a fi temeiul Ei, esenţa Ei.
Sfânta Scriptură nu este mai adâncă şi nu este mai însemnată decât Sfânta Predanie ci, precum s'a spus mai sus, unul din chiŹpurile ei. Acest chip este cât se poate de preţios, şi prin uşurinţa lui de a se păstra, şi prin uşurinţa de a se folosi; scoasă însă din şuvoiul sfintei Predanii, Scriptura nu poate fi înţeleasă precum se cuvine de nici un fel de cercetare ştiinţifică.
Dacă Apostolul Pavel avea Ťmintea lui Hristosť, atunci cu atât mai mult Sfânta Biserică, ce-I cuprinde şi pe Pavel, are mintea lui Hristos. Iar dacă scrierile lui Pavel şi ale celorlalţi apostoli se numesc Sfânta Scriptură, atunci şi noua Scriptură a Bisericii, adică cea de după pierderea cărţilor vechi, ar fi tot atât de sfântă, căci, după făgăduinţa Domnului, Dumnezeu - Sfânta Treime - neschimbat petrece în Biserică.
Greşit socotesc cei care, despărţindu-se de Predania BiseŹricii, merg, precum cred, la izvoarele ei, adică la Sfânta ScripŹtură. Nu Sfânta Scriptură este izvorul Bisericii, ci Sfânta PreŹdanie. De-a lungul celor dintâi zeci de ani ai istoriei sale BiseŹrica nu avea Scripturile Noului Legământ şi trăia numai după Predanie, pe care Apostolul Pavel în Epistolele sale îi îndemna pe credincioşi să o păzească (2 Thes. 2: 15).
Este îndeobşte cunoscut că toţi ereziarhii s'au întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu singura deosebire că ei Ťo înţelegeau după sineť. Despre o astfel de stâlcire a înţelesului Sfintei Scripturi prin răstălmăcirea ei după propria lor înţelegere vorbea deja Apostolul Petru (2 Pt. 3: 16).
Osebitele mădulare ale Bisericii, fără a-i exclude nici pe cei mai buni fii şi învăţători ai Ei, nu ajung a cuprinde în sine toată plinătatea darurilor Sfântului Duh, drept pentru care în învăţătuŹrile şi scrierile lor se găsesc unele nedesăvârşiri şi uneori chiar greşeli; însă în întregul ei învăţătura Bisericii, care cuprinde pliŹnătatea darurilor şi a cunoaşterii, rămâne în veci adevărată.
Neclătita credinţă în adevărul învăţăturii Soborniceştii BiŹserici în întregul Ei şi adânca încredere în tot ce Ea a primit şi a întărit în experienţa Sa se află la temeiul vieţii monahului athoŹnit, scutindu-1 de orice amatorism netradiţional şi de căutări orbecăinde. O astfel de intrare prin credinţă în viaţa Bisericii îl face pe monah un împreună-deţinător al nemărginitelor Ei boŹgăţii, împărtăşind de îndată experienţei sale personale o hotărâtă trăsătură de temeinicie.
învăţându-se din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinţilor PăŹrinţi şi din cărţile liturgice, nedeşertate comori de cuprins dogŹmatic şi de rugăciune, monahul se întâlneşte cu o bogăţie neŹgrăit de măreaţă; drept aceea, nu găseşte în sine înclinarea de a scrie şi el despre acestea, neputând adăuga ceva esenţial nou. Dar când în viaţa Bisericii se iveşte o adevărată nevoie, atunci se scriu noi cărţi.
Fiecare nouă carte ce pretinde a se alătura învăţăturii BiŹsericii sau a o înfăţişa, se supune judecăţii Bisericii care, fie şi încet, cearcă şi ispiteşte toate laturile, şi mai cu seamă înrâurirea învăţăturii ei asupra vieţii. Acest criteriu al înrâuririi învăţăturii asupra vieţii are o deosebită însemnătate, în vârtutea strânsei legături între conştiinţa dogmatică şi viaţă; şi Biserica respinge tot ce se dovedeşte a fi potrivnic sau necorespunzător duhului iubirii lui Hristos prin care Ea trăieşte.
Fiecare fiu şi mădular al Bisericii, călătorind către această iubire, se poticneşte, cade, săvârşeşte nelegiuiri; Biserica însă, în adâncul său, cunoaşte în Duhul Sfânt adevărul dragostei lui Hristos, iar când se iveşte fie şi cuvântul iubire, dar cu alt cuŹprins, Biserica nu se lasă ademenită de nici o filosofie, de nici o altă strălucită învăţătură. Biserica nu se înşală.
Socotesc că Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă şi mai temeinic criŹteriu al adevărului în Biserică.
Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmaşi şi smerenia lui Hristos.
Stareţul scria:
ŤNimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-1 va învăţa Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre eať.
ŤDomnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfântť.
ŤNoi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh...ť
ŤSfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cuŹnosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut...ť (vezi Col. 2: 18).
ŤSfinţii nimic nu grăiesc din mintea lorť.


Şi să nu daţi plicticoasa replică: dacă arătăm adevărul nu iubim pe vrăjmaşi. Tocmai dacă îl arătăm, chiar dacă îi doare, le dăm o şansă de mântuire. Le iubim nu confortul linguşitor al confirmării că ei se mântuiesc, ca să nu-i supărăm, că asta durează doar clipa vieţii de aici ci le dorim din toată inima neliniştea cea bună să caute adevărul, să se mântuiască, să se odihnească nu aici ci în veşnicie, chiar dacă pe noi ne consideră fanatici şi neciopliţi.
Noi ne ferim de a da replici de la noi căci noi nu dorim să ne lăudăm cu noi sau cu felul de a replica inteligent ci cu Dumnezeu care este minunat întru sfinţi şi mai ales pentru că dorim cu ardoare să se laude ADEVĂRUL...

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Despre falsa sfinţenie de vest
Un cuvânt al
Sfântului Ignatie Briancianinov
DESPRE ÎNŞELARE
Editată de
Schitul romanesc Lacu,
Sf. Munte Athos,
1999

Preacuviosul Dorotei, recunoscut ca sfant de catre Biserica soborniceasca, unul din cei mai alesi scriitori ascetici, a vietuit in chinovie, printre frati, iar dupa sfarsitul sfintilor povatuitori si-a intemeiat propria sa manastire si a fost intai-statator al ei. Sfantul Ioan Scararul atentioneaza ca cei inclinati spre cugetare semeata si alte patimi sufletesti nu trebuie nicicum sa-si aleaga viata in pustnicie, ci sa petreaca in mijlocul obstii si sa se mantuiasca prin lucrarea poruncilor (Cuvantul 8, cap. 10, 18, 21, 25 - Cuvantul 27, cap. 13, 36): caci orice fel de vietuire, fie in pustie, fie in chinovie, atunci cand este potrivit, atunci cand este potrivit cu voia lui Dumnezeu, si are ca tel a placea lui Dumnezeu, este preafericit (88 de capete ale Preacuviosului Simeon Noul Teolog). Din zavorarea de mai inainte de vreme odrasleste inselarea draceasca, nu numai cea care bate la ochi, ci si cea care este nevazuta la aratare: a cugetului, a sufletului, fara de asemanare mai primejdioasa decat cea dintai, ca una care se tamaduieste foarte anevoie, iar adesea nici nu cunoaste tarriaduire. Acest rod al inselarii, care se intemeiaza pe cugetarea semeata, este numit de catre Sfintii Parinti "parere" (Ale Sfantului Grigorie Sinaitul, capetele 128,131,132), atunci cand nevoitorul primeste pareri mincinoase despre lucrurile duhovnicesti si despre sine, socotindu-le adevarate. Parerilor si vedeniilor mincinoase le urmeaza intotdeauna, potrivit legaturii firesti de simtire si de lucrare dintre minte si inima, simtiri amagitoare, desfatatoare ale inimii: ele nu sunt altceva decat lucrarea unei patimi subtiri a dulcetii si slavei desarte. Cei molipsiti de catre aceasta inselare se fac propavaduitori ai unei invataturi ascetice mincinoase, cateodata si ereziarhi, spre vesnica pieire a lor si a celor apropiati lor. Sfantul Isaac Sirul pomeneste, in cel deal 55-lea Cuvant, ca un oarecare Malpas a dus in pustnicie o viata foarte aspra de nevoitor, cu telul de a atinge o inalta stare duhovniceasca, si a cazut in trufie si inselare demonica vadita, facandu-se intemeietor si capetenie a sectei evhaitilor.
Ca pilda de carte ascetica scrisa in acea stare de inselare numita "parere" putem da lucrarea lui Toma de Kempis, numita "Urmarea lui Hristos". Ea rasufla o patima subtire a dulcetii si o cugetare semeata, care naste in oamenii orbiti si plini pe deasupra peste masura de patimi, o desfatare pe care ei o socot gustare a harului Dumnezeiesc. Nefericitii si intunecatii ! Ei nu pricep, ca adulmecand damful subtire al patimilor care traiesc in ei, se indulcesc de el, socotindu-1 in orbirea lor, mireasma a harului ! Ei nu inteleg ca de desfatarea duhovniceasca sunt in stare doar sfintii, ca inaintea desfatarii duhovnicesti trebuie sa mearga pocainta si curatirea de patimi, ca desfatarea duhovniceasca nu sta in puterea pacatosului, ca el trebuie sa se cunoasca pe sine ca fiind nevrednic de desfatare, sa o alunge, daca aceasta va incepe sa-i dea tarcoale, sa o alunge ca pe un lucru nepotrivit cu el, ca pe o vadita si pierzatoare amagire de sine, ca pe o miscare subtire a slavei desarte, a cugetarii semete si a patimii dulcetii. IIn pustnicie, au ajuns, asemenea lui Malpas, la cea mai vartoasa inselare demonica Francisc de Assisi, Ignatiu de Loyola si alii nevoitori ai latinilor (Dupa caderea Bisericii de Apus de la cea din Rasarit), recunoscuti de ei ca sfinti. "Atunci cand Francisc a fost rapit la cer" spune scriitorul Vietii acestuia, "Dumnezeu Tatal, vazandu-l, S-a intrebat, fiind pentru o clipa in nedumerire: cui sa dea intaietate, Fiului Sau Celui dupa fire, sau fiului dupa har - Francisc". Ce poate fi mai cumplit, mai had decat aceasta hula, ce poate fi mai intristator decat aceasta amagire !
In vremea de astazi, in patria noastra, putem spune cu hotarare ca viata anahoretica intr-o pustie nelocuita este cu neputinta, iar zavorarea - foarte anevoioasa, fiind mai primejdioasa si mai nepotrivita ca oricand. In acest fapt trebuie sa vedem voia lui Dumnezeu si sa ne supunem ei. Daca vrei sa fii un isihast placut lui Dumnezeu, iubeste tacerea si deprinde-te cu ea cu toata osardia care-ti sta in putinta. Nu-ti ingadui sa vorbesti in desert nici in biserica nici la trapeza, nici la chilie; nu-ti ingadui sa iesi din manastire decat la mare nevoie si pentru cat mai putina vreme; nu-ti ingadui a lega cunostinte, mai cu seama apropiate,nici in afara, nici inlauntrul manastirii; nu-ti ingadui o purtare sloboda si destinderi vatamatoare; poarta-te ca un strain si calator, atat in manastire cat si in viata pamanteasca indeobste - si te vei face isihast, pustnic, anahoret, prin dumnezeiasca dragoste.
Iar daca Dumnezeu te va vedea inzestrat pentru pustie sau pentru zavorare, atunci El Insusi, cu negraitele Sale judecati, iti va orandui viata de pustnicie si linistire, precum i-a oranduit-o Fericitului Serafim de Sarov, sau iti va orandui zavorare, .precum a oranduit-o Fericitului Gheorghe, zavoratul din manastirea Zadonsk*.
pag. 22
Staretul arhimandrit Paisie Velicikovski s-a stramutat in Muntele Athos, din Moldova, in anul 1747. In scurta vreme, a cercetat toate manastirile si schiturile, a stat de vorba cu numerosi batrani pe care parerea obsteasca a Sfantului Munte ii tinea de monahi foarte incercati si sfinti. Atunci, insa, cand a inceput sa-i intrebe pe acesti monahi despre cartile Sfintilor Parinti care au scris despre rugaciunea mintii, s-a aratat nu doar ca nu aveau habar ca vor fi fost pe lume asemenea carti, ci si ca nu stiau nici macar numele sfintilor Scriitori; Filocalia nu fusese, inca, tiparita in greceste (Din scrisoarea staretului Paisie catre staretul Teodosie. Scrierile lui Paisie, ed. Pustiei Optina). Rugaciunea cu luare-aminte cere lepadare de sine, si putini se hotarasc sa se lepede de sine. Cel inchis in sine prin luarea-aminte, care se afla in stare de uimire din pricina vederii pacatoseniei sale nu este in stare de vorbire multa si, indeobste, de scene de efect si actorie - unul ca acesta apare inaintea celor ce nu cunosc nevointa lui tainica oarecum ciudat, curios, "neispravit" in~ toate privintele. Usor este, oare, sa te deosebesti de parerea lumii ? Iar lumea, cum sa-1 cunoasca pe nevoitorul adevaratei rugaciuni, cand nevointa aceasta este ea insasi cu totul necunoscuta lumii ? Altfel stau lucrurile cu cel aflat in amagire de sine ! Nu mananca, nu bea, nu doarme, iarna umbla doar in rasa, poarta lanturi, vede vedenii, pe toti ii invata si ii mustra cu o nerusinare plina de indrazneala, fara nici o dreptate, fara rost, cu infierbantare a sangelui, infierbantare trupeasca, patimasa, si indemnat de aceasta infierbantrare nenorocita si pierzatoare. Sfant si gata ! De multa vreme s-au facut bagate de seama gustul si inclinarea pe care le are societatea omeŹneasca spre asemenea lucruri: "rabdati", scrie Apostolul Pavel catre Corinteni, "de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce e al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz" (2 Cor. 11, 20). In continuare, Sfantul Apostol spune ca el, fiind in Corint, nu a putut sa se poarte cu indrazneala si obraznicie: purtarea lui a purtat pecetea smereniei, a "blandetii si ingaduintei lui Hristos" (2 Cor. 10,1). O mare parte dintre nevoitorii Bisericii Apusene, socotiti in sanul acesteia ca foarte mari sfinti - aceasta dupa caderea ei de la Biserica Rasariteana si indepartarea Sfantului Duh de la ea - s-au rugat si au ajuns la vedenii, bineinteles mincinoase, prin metoda pe care am amintit-o. Acesti paruti sfinti se aflau in cea mai cumplita inselare draceasca. Inselarea isi ridica, deja, in chip firesc capul pe temeiul hulirii impotriva lui Dumnezeu prin care este schimonosita la eretici credinta dogmatica. Purtarea nevoitorilor latinilor, cuprinsi fiind de inselare, a fost intotdeauna "extatica" din pricina neobisnuitei lor infierbantari trupesti si patimase. Intr-o asemenea stare se afla(Ignatiu de Loyola, intemeietorul Ordinului iezuitilor. Inchipuirea lui era atat de aprinsa si de atatata, incat, precum el insusi spunea, avea nevoie doar sa o voiasca si sa intrebuinteze oarecare sfortare ca sa-i apara inainte, dupa bunul sau plac, iadul sau raiul. Aparitia raiului si iadului se savarsea nu doar prin lucrarea inchipuirii omenesti; lucrarea inchipuirii omenesti, de una singura, este neindestulatoare pentru aceasta: faptul se savarsea prin lucrarea demonilor, care isi uneau prisositoarea lor lucrare cu lucrarea neindestulatoare omeneasca, adaugand lucrare la lucrare, plinind o lucrare prin cealalta, pe temelia liberei vointe a omului care si-a ales si si-a insusit o indreptare mincinoasa. Se stie ca adevaratilor sfinti ai lui Dumnezeu vedeniile li se daruiesc numai si numai prin bunavointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar nu dupa voia omului si nu prin propriile lui sfortari - se daruiesc pe neasteptate, foarte arareori, cand este neaparata nevoie, potrivit minunatei iconomii a lui Dumnezeu, iar nu la intamplare (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul al 36-lea). Nevointa aspra a celor aflati in inselare se insoteste, de obicei, de o adanca stricaciune sufleteasca. Dupa aceasta se poate masura vapaia care ii mistuie pe cei inselati. In sprijinul celor spuse stau povestirile din istorie si marturia Parintilor. "Cel ce vede duhul amagirii - in vedeniile care-i sunt infatisate", a spus Preacuviosul Maxim Capsocalivitul, "foarte adesea este supus iutimii si maniei; buna-mireasma a smereniei ori rugaciunii, ori lacrimii adevarate nu incape intr-ansul. Dimpotriva, unul ca acesta se lauda mereu cu virtutile sale, este plin de slava desarta si se deda intruna, fara frica, patimilor viclene (Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigore Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7).
pag. 29
Despre papism, deocamdată, atât.
Cu durere şi dragoste, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

15.11.2011, 0610

Erethorn
Senior Member

Data înregistrării: 28.12.2009
Locaţie: Timisoara
Religia: Catolic
Mesaje: 1.750

Domnule doctor, dumneavoastra aveti ca semnatura un citat foarte frumos, cu care sunt intru totul de acord:

SF. MARCU ASCETUL: "Atâta adevăr se află în spusele cuiva câtă siguranţă îi dau smerenia, blândeţea şi dragostea"

Haideti sa aplicam acest criteriu al Sf. Marcu Ascetul la discursul dumneavoastra, si deci sa analizam cam cat adevar se poate afla in urmatoarea expresie smerita, blanda si iubitoare care va apartine:

La urmă arătăm cum din minciună provine sadismul demonic al papalităţii.

Expresia smerită, blândă si iubitoare… în adevăr are aceeaşi rădăcină ca şi expresiile următoare din Sfânta Scriptură:

Apoc.2:2. Ştiu faptele tale şi osteneala ta şi răbdarea ta şi cum că nu poţi suferi pe cei răi şi ai cercat pe cei ce se zic pe sine apostoli şi nu sunt şi i-ai aflat mincinoşi;
Apoc.2:9. Ştiu necazul tău şi sărăcia ta, dar eşti bogat, şi hula din partea celor ce zic despre ei înşişi că sunt iudei şi nu sunt, ci sinagogă a satanei.
II.Ioan 1:6. Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire.
II.Ioan 1:7. Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.
II.Ioan 1:8. Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină.
II.Ioan 1:9. Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul.
II.Ioan 1:10. Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!
II.Ioan 1:11. Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.
Iuda 3 Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.
Iuda 4 Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând ei harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.
Iuda 8 Asemenea deci şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle (cereşti).
Iuda 10 Aceştia însă defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce, - ca dobitoacele necuvântătoare, - ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.
Iuda 11 Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.
Iuda 12 Aceştia sunt ca nişte pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi,
Iuda 13 Valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie.Iuda 16 Aceştia sunt cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste.
Iuda 17 Voi, însă, iubiţilor, aduceţi-vă aminte de cuvintele zise mai dinainte de către apostolii Domnului nostru Iisus Hristos,
Iuda 18 Că ei vă spuneau: În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele lor nelegiuite.
Iuda 19 Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul.

Şi multe altele…
Expresia mea este o palidă contrapondere la mândria, furia şi urâtoarea dâră murdară a papalităţii în istorie. Vedeţi… noi facem apologie, nu asasinate în masă.
Cu durere şi dragoste, chiar şi pentru papa, ca să revină în sfârşit la Sfânta Biserică, să se poată mântui, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Din cartea GEORGES BLOND
FURIOŞII DOMNULUI
Catolici şi protestanţi : patru veacuri de fanatism

paginile 148-158
Dictatura lui Calvin
— în sfîrşit, copiii noştri vor putea învăţa să citească Ouar şi eu vreau sa învăţ să scriu şi să socotesc mai bine: Mulţi oameni sînt foarte mulţumiţi că s-a deschis şcoala asta, ştiu cîteva familii care se duc ia scoală în fiecare zi copii şi părinţi. Cum, încă nu ştiţi unde se găseşte'? Sala „Boytet" la Crucea de Aur. Mai era şi cea ele la Versonnex, in cartier, dar era situată departe pentru copii şi dealtfel şcoala aceea nu era de ajuns.
Fireşte, aceste cuvinte de mai sus, schimbate între gene-vezi în toamna anului 1532, n-au fost înregistrate la mag¬netofon, dar substanţa lor e istorică. Nouă, cărora instruc¬ţiunea ne esie împărţită cu tot atîta dărnicie ca şi apa de băut. ne este greu să ne închipuim foamea şi setea de cunoştinţe a populaţiei de la oraşe m secolul al XVI-lea. Pe măsură ce se dezvoltau industria şi comerţul, analfabeţii sufereau în viata profesională de pe urma ignoranţei lor. înfiinţarea la Geneva a şcolii de la Crucea de Aur a stîrnit entuziasm. Iniţiativa se datora lui Antoine Froment, cleric reformat, venit din Neufchâtel. Copiii, ca şi adulţii, pri-meau acolo o instrucţiune elementară: învăţau să scrie, să citească şi să socotească. Se înghesuiau care mai de care şi nu vedeau nici un rău ca învăţământul să fie com¬pletat cu comentarii pe marginea Noului testament. Iniţia¬tiva lui Froment nu era numai „socială", ci şi dibace, ea râspîndea ideea că între Reformă şi instrucţiune se poate pune semnul egalităţii.
Reforma sosită din Germania a invadat Geneva, ca o armată puternică ce întîmpină puţină rezistenţă. Au fost şi unele tulburări, cîţiva morţi, o intervenţie a trupelor ducelui de Savoia pe sub zidurile oraşului, episcopul a trebuit să fugă, mai curînd intimidat decît alungat de o răzmeriţă populară. Dar oraşul a fost cucerit cu foarte mică vărsare de sînge şi fără nici un martir. în cele din urmă, consiliul general adoptă o hotărîre potrivit căreia populaţia Genevei „va trăi în conformitate cu cuvîntul Domnului". Majoritatea catolicilor care nu se converteau plecau din oraş.
Cu tot acest succes relativ lesnicios, numele Genevei rămîne asociat în istoria antagonismului dintre catolici şi protestanţi cu o idee de violenţă, de asprime necruţătoare. Şi în acest oraş s-au auzit ţipetele schingiuiţilor, a fost văzut înălţîndu-se fumul rugurilor. Putem să ne dăm seama destul de uşor de ce. s-au petrecut acele lucruri şi cum.
în a doua jumătate a lunii iulie 1.536, un călător de vreo treizeci şi cinci de ani, slab, cu faţa gălbejită şi străvezie, cu o barbă lungă, subţire şi foarte ascuţită, se opri la un han de lîngă poarta Cornavin, spunînd că ar dori să înnopteze acolo. Povesti că venea de la Ferrara şi se ducea la Basel şi îşi arătă paşaportul. Se numea Jean Calvin.
Calvin nu avea treizeci şi cinci de ani cînd sosi la hanul de la poarta Cornavin, ci douăzeci şi şapte. Părea mai bătrîn, deoarece organismul său şubred şi bolnăvicios era deja uzat de muncă, de interminabilele călătorii pe drumurile Europei occidentale şi de asemenea, fâră-ndo-îală, de un foc lăuntric intens şi stâpînit, foc şi gheaţă totodată, care avea să facă din el exact contrarul unui om deschis.
De-abîa se instalase la han ca să îmbuce ceva de regim, cînd îi văzu intrînd în sală ca o furtună pe călugărul re¬format Jean Farel. Am mai întîinit acest personaj la Meaux ; părăsind cenaclul, s-a dus să întemeieze la Paris prima biserică luterană clandestină.
Nimic nu-i inspira mai multă silă lui Calvin decît efu¬ziunile, tărăboiul, indiscreţia. Şi iată-i îmbrăţişat, scuturat, asurzit de piticul roşcovan, care îi povestea despre admi¬rabila instaurare a protestantismului la Geneva, care-i spunea în ce măsură a contribuit el, Farel, la această chestiune şi care conchidea — în acea clipă Calvin se trase înapoi, gest care rămase vestit — că cucerirea nu era asi-gurată şi că era nevoie ca el, Calvin, să rămînă la Geneva pentru a evangheliza oraşul pînă în adîncurile lui, pînă la rădăcină.
— Dar, spuse Calvin, eu mă duc la Basel, mă duc să
studiez. Trebuie să mă păstrez disponibil pentru aceste
studii.
Farel scoase un răget cînd auzi un cleric spunînd că vrea să se păstreze disponibil.
— Am să-I rog pe Dumnezeu, sfîrşi el prin a striga,
să blesteme studiile tale dacă refuzi să munceşti aici
pentru cauza lui Dumnezeu !
Calvin se uita la el oarecum îngrozit. în cele din urmă declară că va rămîne.
Prima sa perioadă de şedere ia Geneva a durat ceva mai puţin de doi ani şi s-a încheiat cu un eşec. însărcinat de consiliu să-i determine pe genevezi ca în cel mai scurt termen „să trăiască în conformitate cu cuvîntul Domnului", Calvin redacta pe dată lucrarea Articole despre disciplina ecleziastică. Primul obiectiv : să măture orice urmă a cultului catolic. Era uşor. Echipe de oameni plini de rîvnă despuiau bisericile, devenite temple, de statui şi de toate imaginile. Obiectele nu se apără. Catolicii rămaşi în oraş nu îndrăzneau să crîcneaseă. Dar Calvin întîlni opoziţio-nişti în rîndurile reformaţilor.
Articolele stipulau că toţi locuitorii vor face în public o confesiune de credinţă, că copiii vor urma lecţii de cate¬hism, că împărtăşania cu ambele cuminecături va fi prac¬ticată o dată pe lună, dar că cetăţenii nevrednici vor fi excluşi de la această ceremonie. Excomunicaţi, spunea textul.
— Şi cine vor fi cei nevrednici ?
■— Oamenii cu purtări necuviincioase. :— Şi cine îi va desemna ?
— Preoţii.
Genevezilor li s-a părut prea de tot ca preoţii să instituie o cenzură morală. în ziua de paşti a anului 1538, Calvin, predicînd la catedrala Sfîntul Petru, a proclamat că refuză să acorde împărtăşania cu ambele cuminecături unei asistenţe în care se aflau, desigur, oameni adulteri sau care blestemă. A doua zi, adunarea generală 1-a sur¬ghiunit din oraş.
Opera scrisă a lui Calvin cuprinde cincizeci şi nouă de volume in-octavo, aproape patruzeci de mii de pagini. Totuşi, Karl Barth, unul dintre cei mai mari teologi ai Reformei, s-a ridicat împotriva folosirii termenilor de calvinism şi luteranism, care ar putea lăsa impresia, după părerea lui, că există două doctrine fundamental deose¬bite. Nu vom încerca aici nici măcar să definim calvinis-mul, aşa cum îl consideră cei care acceptă să-I numească astfel. Vom aminti numai ceea ce este îndeobşte admis, şi anume că concepţia lui Calvin despre „mîntuirea prin credinţă şi nu prin fapte bune" era încă şi mai riguroasă decît a lui Luther. „Servul arbitru" al primului reformator este la Calvin împins la extrem în ideea sa centrală a pre¬destinării. „Noi numim predestinare sfatul etern al lui Dumnezeu prin care el a determinat ceea ce trebuie să facă dintr-un om oarecare. Căci nu-i creează pe toţi deopotrivă, ci pe unii îi sorteşte vieţii veşnice, iar pe alţii damnării pe vecie". în concepţia lui Calvin, această doc¬trină, recunoscută chiar de el ca fiind cumplită, nu trebuia să ducă la un fatalism care să îngăduie toate ticăloşiile („Orice aş face, sînt ales sau osîndit dinainte"), ci, dimpo¬trivă, postula o rigoare morală intransigentă. Nu a izbutit să-i convingă pe genevezi să îmbrăţişeze părerile sale.
Se gîndea că nu se va mai întoarce niciodată la Geneva. Plecase la Strasbourg, unde amplifica şi traducea din la¬tină in franceză lucrarea sa Instituţia creştină, carte de teologie dogmatică atît de bine scrisă, încît avea să-i asigure reputaţia unui „foarte mare scriitor, sub raport cronologic primul dintre maeştrii limbii franceze moderne". Muncea din zori şi pînă în noapte, distrugîndu-şi sănătatea de pe atunci şubredă. Emfizematos, hepatic, ar fi diagnosticat un medic din zilele noastre. Discipolii săi îi conjurau să se menajeze şi de asemenea îi spuneau :
— De ce nu te căsătoreşti ? O soţie bună ar avea grijă de dumneata. Dealtfel, din moment ce eşti împotriva celibatului preoţilor, ar trebui să dai exemplu.
Calvin nu avea temperamentul lui Luther. Nu avea temperament deloc din cîte ne putem da seama, dar argu¬mentul doctrinal îi convinse şi declară : „Bine, însura-ţi-mă !". I se găsi o soţie, Idelette de Bure, elegantă, fină, drăguţă ; era aproape păcat să fie căsătorită cu un om care repeta întruna că pentru el singura frumuseţe a femeii era „castitatea, pudoarea, modestia şi grija pentru soţ". O cunoscu totuşi, înlrucît îi născu un fiu, care n-a trăit. Ea muri cu mult înainte de soţul ei.
în octombrie 1540, doi soli de ia Geneva îl vestiră pe Calvin că cele trei consilii votaseră în unanimitate reche¬marea sa. I se cerea, era rugat să se întoarcă.
Cronicarii nu vorbesc prea mult despre evenimentele care determinaseră această hotărîre. Avuseseră loc „mari tulburări, lupte civile şi sfîşieri, omoruri şi ruine" cîtă vreme Reforma se instaurase fără mari complicaţii. Pla¬ciditatea elveţiană fusese tulburată abia într-un tîrziu de marea schimbare religioasă, iar burghezia geneveză mun-citoare şi econoamă, doritoare în primul rînd de ordine, nu avusese răbdare să aştepte ca apele să se liniştească. La. patruzeci de luni după surghiunire, surghiunitul a fost primit cu mari onoruri. Toţi magistraţii oraşului veniseră în întîmpinarea sa, precedaţi de un crainic. Calvin pusese condiţii. Ele se rezumau la două cu¬vinte : autoritate absolută. La 20 noiembrie 1541 populaţia geneveză adunată în piaţa Molard vota prin aclamaţii instaurarea unui „guvern în conformitate cu evanghelia Domnului nostru Iisus Hrîstos". Hristos devenea re¬gele cetăţii, iar Calvin reprezentantul lui. Ne aducem aminte cum s-a încheiat pentru Savonarola, la Florenţa, această strînsă îmbinare a elementului religios cu cei politic. Cum s-a terminat Ia Munster. Faptul că la Ge¬neva nu am asistat la o prăbuşire răsunătoare a profe¬tului dictator rămîne istoriceşte de mirare.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Calvin începuse prin a ridica la rangul de principiu separarea puterilor : cea politică, cea religioasă. De fapt, situaţia stătea astfel : magistraţii (civili) aveau reprezen¬tanţi în consistoriu (religioşi), însărcinaţi să vegheze Ia păstrarea bunelor moravuri ..publice şi private". Spre a supune oraşul autorităţii cuvîntului Domnului, consiliul general începu prin a promulga ordonanţe care con¬damnau hulirea şi beţivăneala, urmate de altele care interziceau balurile, banchetele, luxul şi numeroase pri¬lejuri de petrecere.
Numai după cîteva luni de regim al lui Calvin, totul e reglementat : meniul de Ia ospeţele de sărbătoare, orele ele deschidere ale tavernelor, jocurile de cărţi, îmbrăcă¬mintea, pieptănătura. O tînără care în glumă s-a îmbrăcat în haine bărbăteşti la sărbătorirea unei nunţi a fost dusă ia tribunal mânu militari. Femeile vinovate de a se fi arătat în public cu mîneci bufante erau supuse Ia o amendă. Era amendat şi cel care a adormit la predică şi cel care a cîntat un cîntec ce era socotit deşucheat.
Iscodirea este corolarul obligatoriu al oricărei ordini morale. Corne e un burghez onorabil, pe deasupra şi sin¬dic, cu alte cuvinte o autoritate. El şi soţia lui se vizi¬tează cu familia Perrin, a cărei pietate se află deasupra oricărei bănuieli. Prietenul Perrin a fost chiar un adept înflăcărat al lui Farel. Dar iată că, cu prilejul unei săr¬bători de familie, soţii Corne şi Perrin cad în mrejele ispitei şi dansează. Denunţaţi, se trezesc in temniţă.
— Destul !
într-un oraş se găsesc întotdeauna adepţi fanatici ai ordinii morale. Dar şi mal .lesne se găsesc oameni care se opun acestei ordini, ce] puţin la început. Timp de mai mulţi ani, Calvin a luptat împotriva acestei opoziţii fă-şe sau subterane, trintind ani de puşcărie, amenzi şi amenzi onorabile ( ' Pedeapsă infamantă care consta în mărturisirea publică a unei greşeli, a unei crime'). Persoane de seamă, care în urmă cu c săptămână erau titulare ale unei funcţia municipale sau religioase, erau văzute deodată în stradă, cu capul desco¬perit şi în cămaşă, strigînd că făptuiseră o crimă şi po-câindu-se.
Mînia împotriva dictatorului începu să crească. Calvin fu insultat în stradă. Avem impresia că timp de doi sau trei ani a putut adesea să se întrebe dacă nu va fi nevoi; si renunţe sau chiar dacă nu va fi din nou alungat.
Dar nu. Calvin nu-şi punea niciodată o asemenea întrebare. Genevezii aveau să-şi dea seama că el era hotărît să facă respectată prin orice mijloc domnia iui Iisus Hristos.
La începutul anului 1547, un personaj numit Gruet. foarte probabil neguţător, fiu de notar, posedînd o instruc¬ţiune solidă şi vorbind limba latină, avînd un caracter jovial şi neconformist, se făcuse remarcat după ce lan¬sase fără destulă discreţie mai multe păreri ce făcuseră să-i meargă faima de sceptic, liber-cugetător şi chiar răzvrătit. După cum gândea el. credinţa in nemurirea sufletului era o iluzie naivă, iar normele dictate de gu¬vernanţi nişte hotăriri întâmplătoare sau de circum¬stanţă, fără cea mai mică valoare morală.
In dimineaţa de 25 iunie, slujbaşii de la biserica Sfîntul Petru au găsit lipit pe amvon un afiş scris in dia¬lect, care. tradus, ar fi sunat cam aşa : ..Burtosule. tu şi părtaşii tăi aţi face mai bine să vă ţineţi gura. Dacă rse scoateţi din liţîni. nimeni nu ne va putea împiedica să vă dăm grămadă. Veţi blestema ceasul cînd aţi părăsit -ăăugăria voastră. Mai te: minaţi odată cu mustrările, preoţi v x>roeiţi ce sînteţi. renegaţi care vreţi să faceţi să se ducă dracului totul. Luaţi aminte ! Cine îndură prea mult se răzbună. Băgaţi-vă în cap spusele mele".
în ziua de 2!î iunie s-a vorbit despic acest afiş la şe¬dinţa micului consiliu. Invectiva ...burtosule" nu putea. evident, să-i fie adresată lui Calvin, dar putea să desemneze pe unul dintre predicatorii de la biserica Sfîntul Petru. Cineva a spus :
— Autorul afişului trebuie să fie Gruet. Să-I luăm
la întrebări.
în timp ce-I interogau s-a făcut la el o percheziţie. E greu de ştiut ce s-a găsit cu adevărat. Scrieri ale lui Calvin adnotate într-un fel injurios ? Nimic nu e sigur. Gruet recunoscu totuşi că o frază citată dintr-o ciornă de scrisoare şi în care se vorbea despre un om „ambiţios, mîndru şi trufaş" se referea la Calvin. Dar tăgăduia categoric că ar fi fost autorul afişului din biserica Sfîntul Petru.
La 2 iulie, într-o scrisoare adresată lui Pierre Viret, Calvin (care se interesa pătimaş de această anchetă) re¬cunoscu că afişul într-adevăr nu era scris de mîna iui Gruet. Dar voia ca acest răzvrătit, deţinut în închisoarea episcopiei, să fie în continuare interogat.
Fiecare interogatoriu era însoţit de o şedinţă de estra-padă, supliciu deja descria. De îndată ce fu ameninţat cu această caznă, Gruet, înnebunit, declară că va mărturisi orice, fiind constrîns,
— Bine, au spus judecătorii, să începem.
într-adevăr, la prima şedinţă Gruet a mărturisit tot ce
au vrut anchetatorii. A doua zi a fost supus din nou (şi de mai multe ori) la estrapadă pentru că i se cerea ..numele complicilor". Spuse nişte nume la întâmplare. Magistraţii mai voiau o şedinţă de supliciu, nimeni nu pricepea de ce. Gruet se aruncă în genunchi, îi imploră, în zadar. Torturat încă o dată, vorbi fără şir şi ceru să fie omorît. La 25 iulie un tribunal îl condamnă la moarte. A fost decapitat, iar capul i-a fost ţintuit la stîlpul infamiei.
Gruet, după cum am mai spus, nu era un catolic, ci un liber-cugetător. Supliciul şi moartea sa nu se înscriu exact pe linia de măceluri scandaloase dintre catolici şi protestanţi, dar au o valoare ele exemplu. Intoleranţa religioasă îşi luase zborul ca o monstruoasă pasăre de pradă. Dovada că nu făcea nici o deosebire între o religie şi alta, că ceva, un rău în sine avea să fie dată de procesul lui Michel Servet.
E cu neputinţă să nu rosteşti cuvintele spirit distins cînd vorbeşti despre acest spaniol blond (născut în Navarra în 1508 sau 1511, cu studiile universitare făcute la Saragosa şl la Toulouse), teolog şi totodată medic, astrolog şi alchimist, care vorbea latina şi citea greaca şi ebraica. Dreptatea cere să i se atribuie măcar în parte descoperirea circulaţiei sîngelui. datorită unor aluzii ce se găsesc pe această temă în prima sa lucrare publicată în 1531 : De trinitatis erroribus. Nu era vorba de medicină, ci de teologie. Servet nega dogma treimii, care nu se găseşte în Biblie, după spusele lui. Descoperind această lucrare, doctorii reformaţi de la Geneva se dezlănţuiră în invective şi-i făcură lui Servet o publicitate la care nu spera.
Dinspre partea catolicilor s-a manifestat indiferenţă sau poate că lucrarea nu a stîrnit în Franţa decît prea puţină vîlvă. Ulterior, Michel Servet a fost întîlnit în calitate de medic particular al arhiepiscopului din Vienne, regiunea Dauphine. Prelatul era binevoitor la adresa lui, dar în oraş se afla un inchizitor.
în 1553 Servet tipări Cristianismi restitutio, în care dezvolta ideea că Reforma şi reformatorii „falsificaseră" doctrina creştină primitivă. Lucrarea cuprindea, printre altele, douăsprezece scrisori deschise către Calvin, căruia Servei îi trimise un exemplar de autor. Urmarea comportă o latură poliţistă destul de neplăcută.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

La 5 aprilie 1553 (anul publicării cărţii Cristianismi restitutio), inchizitorul din Vienne, Mathieu Ory, cere audienţă cardinalului de Tournon :
— Iată două scrisori primite de curînd de un anume
Claude Arneys din Lyon. Ele îi sînt adresate de un alt
iionez, Guillaume de Trie, care e actualmente la Geneva
secretarul lui Jean Calvin.
Iată conţinutul frazelor care îl interesează pe inchiziŹtor : „E revoltător să mi se reproşeze că m-am convertit la religia reformată atîta timp cît se îngăduie prezenţa la Vienne, pe lîngă arhiepiscop, a unui eretic de calibrul lui Michel Şervet".
— Ah, exclamă rîzînd cardinalul, poftim, un eretic
care îl denunţă pe altul !
Mecanismul poliţienesc se pune totuşi în mişcare şi Şervet e arestat. Apărarea pe care o adoptă e de a nega eă este autorul lucrării Cristianismi restitutio.
— Lucrarea e semnată Villanueva. Nu e numele meu.
I se răscolesc hârtiile, se compară diverse scrieri. Nu
se găseşte nimic doveditor.
— Să scrie Claude Arneys rudei sale de la Geneva, hotărăşte inchizitorul. Să-I întrebe clacă nu are cumva in sprijinul acuzaţiilor sale nişte probe.
Guillaume de Trie răspunde, trimiţînd mai multe scrisori avînd un conţinut şi un ton foarte eretic, adresate anterior de Şervet lui Calvin. Calvin, pare-se, le-a înŹcredinţat secretarului său „numai cu mari şovăieli".
In tot acest timp, Şervet e ţinut în continuare închis, beneficiind de un tratament bun ; i s-a lăsat slujitorul, poate să primească prieteni. Intr-o noapte fuge. Ancheta va da de înţeles că autorităţile din Vienne au lăsat ele însele cheia în uşă. Nu ţineau să-I ardă pe medicul arhiepiscopului lor, lucru la care ar fi fost constrînşi după citirea scrisorilor lui Şervet adresate lui Calvin. Pentru a da totuşi o satisfacţie morală inchizitorului, se arde efigia lui Şervet, împreună cu cinci baloturi mari de cărţi ale sale.
Nimeni n-a putut pricepe de ce, după ce a stat ascuns patru luni şi s-a hotărît să plece la Neapoie, Michel Şervet s-a oprit la Geneva. E într-adevăr posibil să fi coborît la Hanul Trandafirului, să fi semnat în registru „Michel Villanova, medic spaniol" ? Avea oare un paşaport pe acest nume ? Singurul fapt cert este că a fost arestat în camera sa la cîteva ore după sosire.
Michel Şervet a stat în închisoare la Geneva la secret, lipsit de avocat, de la 13 august la 27 octombrie 1553, în timp ce membrii micului consiliu instruiau procesul său. Mucegăia în sensul propriu al cuvântului : „Păduchii mă mănîncă de viu, mi s-au rupt pantalonii, n-am cu ce să-mi schimb nici vesta, nici cămaşa. Frigul mă chinuie cumplit din pricina colicii mele, care generează şi alte mizerii de care mi-e ruşine să vă scriu".
în acest timp, judecătorii au scris la tribunalul ecleŹziastic catolic din Vienne pentru a li se comunica dosarul adunat de inchizitor împotriva lui Şervet. Nu mai încăpea îndoială că va fi condamnat la moarte ; sentinţa a fost pronunţată la 27 octombrie, Şervet fiind declarat „eretic, schismatic şi hulitor al Sfintei Treimi". La 20 august Calvin îi scrisese lui Farel : „Nădăjduiesc că Şervet va fi osîndit la moarte, dar aş dori să fie cruţat de grozăvia pedepsei". Odată sentinţa pronunţată, nu mai interveni. Moartea lui Şervet a fost cumplită. I se agăţaseră cărti de-ale sale în jurul gîtului. Pe cap i se pusese o coroană de pucioasă. Călăul aprinse rugul şi deodată răsună un ţipăt înfiorător : pucioasa se aprinsese şi flăcările muşcau din carnea obrazului.
Numărul condamnărilor la moarte şi al decretelor de surghiunire in timpul cît a dăinuit autoritatea lui Calvin la Geneva variază oarecum în funcţie de autori. Să spunem vreo şaizeci de execuţii prin ardere, prin sfîşiere în patru sau prin spînzurare şi ceva mai mulţi surghiuniţi.
Am văzut şi, din păcate, vom vedea încă şi mai mult în alte locuri, ceea ce dealtfel e evident, că bilanţul domniei celui ce a scris Instituţia creştină nu poate fi evaluat numai în torturi, execuţii şi alungări. După ce rugul lui Servet s-a stins, teroarea a mai scăzut la Geneva. Dar nu şi ordinea morală. Genevezii acceptau toate constrângerile, pentru că ele le ofereau lucrul la care incontestabil ţineau cel mai mult, şi anume ordinea în cetate. Geneva era preŹtutindeni vestită pentru puritatea moravurilor sale.
Calvin şi consiliul întemeiază universitatea, care avea să devină celebră sub conducerea rectorului Theodore de Beze. Studenţii din Franţa, Flandra, Scoţia, Anglia, Germania, Ungaria, Polonia, Italia, Spania şi, bineînţeles, Elveţia dădeau năvală. Sculaţi din zori. munceau pînă noaptea tîrziu. Unui tată care se interesa de progresele fiului său, Theodore de Beze i-a răspuns că tînărui nu era prea înzestrat pentru stadiu : după numai paisprezece ore de lucru în fiecare zi =c declara istovit. Drept care, Geneva a devenit „Roma protestantismului", de unde misionarii noii religii porneau spre toate ţările Europei.

Iată ce a înţeles Jean Calvin din Biblia lui:

ESTRAPÁDĂ s. f. 1. formă de tortură constând în a ridica pe condamnat la o oarecare înălțime cu o frânghie și apoi a-l lăsa să cadă cu brutalitate, de mai multe ori, până aproape de pământ. (< fr. estrapade)
http://dexonline.ro/definitie/estrapad%C4%83/paradigma



http://ro.wikipedia.org/wiki/Inchizi%C8%9Bie

Va urma?

Vă doresc Sărbători Fericite şi MÂNTUIRE, cu durere şi dragoste, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Vom arăta acum modul de abordare al unui Preot ortodox care, aplicând legea cea duhovnicească a dragostei spusă de Fericitul Augustin: "să urâm păcatul iar nu pe păcătos" arată multă înţelegere şi compătimire lui Calvin ca om, încercând să-l disculpe. Cine însă este cu luare aminte va vedea că gravitatea faptelor lui este cu mult mai mare decât dacă el ar fi făcut cu mâna şi dorinţa lucrurile cele spuse mai sus. El a pus la punct teologia fanatismului protestant care a dezlegat, prin idei demonice, crima sub masca iubirii lui Hristos. Din această cauză el este vinovat de toate crimele celor care, convinşi de argumentele lui sau doar avându-le ca pretext pentru patimile lor nestăpânite, au prigonit, asuprit, torturat, ucis în numele lui Hristos. Unul din motivele pentru care va avea loc Judecata de Apoi la Sfârşitul Lumii este pentru a vedea consecinţele totale ale faptelor şi învăţăturilor noastre care s-au perpetuat în cei ce le-au preluat.
Revista Teologică
http://www.revistateologica.ro/artic...3559#_ftnref37

REVISTA TEOLOGICĂ 4 / 2008
Cum citam: Pr. Dr. Adrian Carebia, "Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus", Revista Teologica, nr.4/2008, p.177-194

Rezumat >> Articol intreg >> PDF >> Despre autor
Navigheaza la sfarsit

Conflictul dintre Jean Calvin şi Michael Servetus
Pr. Dr. Adrian CAREBIA
Jean Calvin a făcut parte din a doua generaţie de reformatori, fiind considerat cel mai important reformator din afara Germaniei, una din figurile dominante din cadrul Bisericii. A fost numit teologul teologilor care a completat şi îmbunătăţit învăţătura despre Sfânta Treime. Cu privire la teologia sa, majoritatea teologilor spun că în centru ei ar sta predestinaţia. Alţii spun că accentul ar cădea pe iertarea păcatelor. Unii critici afirmă chiar că teologia sa nu ar avea nici o profunzime. Cu toate acestea urmărind şirul activităţii sale predicatoriale ne dăm seama că accentul pus de el în cea mai mare parte a vieţii a fost acela de reformare a comunităţii din Geneva. În cea de-a doua perioadă petrecută aici (1541-1564), el va fi implicat însă şi într-o serie de controverse teologice la care a reacţionat prompt, scriind un număr de tratate polemice care i-au permis să precizeze şi să definitiveze sensul învăţăturii protestante contestate atât de romano catolici, cât şi de protestanţi, precum şi de umanişti. Prezentăm în continuare cel mai celebru conflict avut aici, cu umanistul antitrinitar Michael Servetus (1511–1553), care l-a marcat profund până la sfârşitul vieţii. Acest conflict, încheiat cu arderea pe rug a lui Servetus a contribuit enorm la discreditarea lui Calvin în epoca modernă ca un adept al persecuţiei şi intoleranţei. Calvin a fost stigmatizat ca un „inchizitor” protestant şi ca un „papă” genevez, adversar al libertăţii de conştiinţă şi al intoleranţei medievale[1]. Geniul lui Michael Servetus a fost probabil cel mai bine descris de către teologul german Adolf von Harnack care referindu-se la personalitatea sa remarca faptul că: ,,reprezentantul celei mai remarcabile uniuni a celor două tendinţe –misticismul speculativ şi raţionalismul rece – a fost Michael Servetus, gânditorul spaniol care se evidenţiază şi prin pietatea sa profundă. El a descoperit fuziunea a ceea ce era mai bun în dezvoltarea secolului al XVI-lea pe lângă reforma evanghelică. Servetus s-a distins în mod egal şi prin faptul că era un erudit căruia îi plăcea să experimenteze dar şi un ganditor crtitic sau un filosof speculativ fiind totuşi şi un reformator creştin în cel mai bun sens al cuvantului”[2].
Miguel Serveto, latinizat Michael Servetus se născuse în Spania, mai exact în Villanueva din Aragon (de aici şi supranumele său Villanovanus), în 1511 fiind aşadar cu doi ani mai tânăr decât Calvin, marele său adversar. A studiat în Spania la universitatea din Saragosa după care a fost trimis de tatăl său la Touluse, unde a studiat pentru doi sau trei ani dreptul. Aici a luat cunoştinţă cu ideile luterane, iar Scriptura a devenit de acum înainte călăuza sa fundamentală[3]. După terminarea studiilor, dovedind o remarcabil precocitate intelectuală, Servetus a intrat în serviciul franciscanului Juan Quintana, duhovnicul împăratului Carol Quintul, împreună cu care a asistat se pare la încoronarea acestuia de către papa Clement al VII lea la Bologna în 1529 şi apoi la faimoasa dietă de Augsburg din 1530. În toamna lui 1530 a fost însă eliberat de către Quintana din acest serviciu, probabil pentru suspiciuni de erezie. Servetus n a fost niciodată protestant, fie luteran, fie calvin, ci un spirit independent şi anarhic în conflict cu orice fel de „ortodoxie”[4]. Formal el a rămas în Biserica Romano Catolică, conformându-se în exterior fără nici un scrupul riturilor ei. Dar şi a descoperit vocaţia independentă de „reformator al reformei” încă de pe când avea doar 20 de ani. Din Germania, Servetus a plecat în Elveţia rămânând o vreme la Basel, unde şi a exprimat deja opiniile sale heterodoxe despre Treime şi despre divinitatea lui Hristos. L a bombardat cu scrisori şi întrevederi pe Oecolampadius sperând să l convertească. Acesta a povestit îngrozit prietenilor săi Bucer, Zwingli şi Bullinger, aflaţi la Basel în octombrie 1530 despre „tânărul spaniol arian” certăreţ şi orgolios care nega Trinitatea divină şi divinitatea eternă a lui Iisus Hristos[5]. Zwingli l a sfătuit să l convertească sau, dacă nu, să facă tot ce i stă în putinţă să împiedice răspândirea unor blasfemii atât de cumplite. Zwingli însă avea să moară peste un an fără să vadă cartea în care Servetus îşi exprima cu temeritate opiniile sale heterodoxe. Spaniolul a crezut că îl va putea linişti pe Oecolampadius printr o mărturisire de credinţă generală, dar acesta l a somat să L mărturisească pe Fiul lui Dumnezeu coegal şi coetern cu Tatăl, altfel nu l va recunoaşte drept creştin[6]. În loc să retracteze tânărul spaniol a aranjat cu un editor publicarea manifestului său teologic. Acesta a apărut la Hagenau în Alsacia în iulie 1531, sub numele autorului său, cu titlul „Despre erorile Treimii în şapte cărţi”[7]. Cartea era un remarcabil manifest — dată fiind vârsta tânără a autorului ei (care avea doar 20 de ani) — care contesta deschis dogmele tradiţionale ale trinităţii şi întrupării. În prima carte el pleca de la Iisus din Nazaret ca personaj istoric şi încerca să dovedească mai întâi că acest om e Iisus Hristos, apoi că e Fiul lui Dumnezeu şi apoi că Acesta este Dumnezeu. Servetus pleca de la umanitate şi nu de la Logosul divin, anticipând hristologiile umaniste unitariene şi liberale moderne, dar nu într un sens raţionalist, întrucât afirma o locuire specială a lui Dumnezeu în Hristos şi o divinizare a lui Hristos după înălţarea Sa la cer. Respingea însă identitatea Logosului divin cu Fiul lui Dumnezeu şi teoria comunicării însuşirilor. În cartea a doua trata despre Logosul divin, despre Hristos şi Duhul lui Dumnezeu, explicând în principal prologul Evangheliei a patra. Pentru Servetus, Logosul nu este o entitate metafizică, ci un oracol, e glasul lui Dumnezeu şi lumina lumii; e o dispoziţie sau modalitate a lui Dumnezeu. Înainte de Întrupare, Logosul era Dumnezeu Însuşi în actul vorbirii sau revelaţiei Sale, iar după Întrupare Logosul e Iisus Hristos Care ni l face cunoscut pe Dumnezeu. Tot ceea ce Dumnezeu a făcut mai înainte prin Logosul Său, Hristos face în trup, fiindcă Lui i a dat Dumnezeu împărăţia şi puterea de a mântui şi recapitula în El toate[8]. Cartea a treia expune relaţia dintre Hristos şi Logosul divin, iar cartea a patra discută dispoziţiile sau manifestările divine în care Dumnezeu apare ca Fiu şi ca Duh. Tatăl e prezentat când drept însăşi Divinitatea, când ca o simplă dispoziţiei sau modalitate a acesteia. Hristologia ortodoxă a două naturi unite într-o singură persoană e respinsă explicit, întrucât Dumnezeu n are o natură, iar o persoană nu este o realitate compusă, ci o unitate. Cartea a cincea e o speculaţie despre numele ebraice ale lui Dumnezeu. Cartea a şasea arată că Hristos e singurul izvor al adevăratei cunoaşteri a lui Dumnezeu. Incomprehensibil în El Însuşi, Dumnezeu se descoperă pe Sine în Fiul Său, iar cine-L vede pe Fiul vede pe Tatăl Său. Cartea a şaptea răspunde obiecţiilor posibile şi atacă din nou dogma Trinităţii pe care o respinge ca introdusă în Biserică odată cu stăpânirea papei (aluzie probabil la faimoasa „Donaţie a lui Constantin”). Servetus a trimis câte un exemplar lui Erasmus şi episcopului de Saragosa. Dar cartea sa a apărut atât catolicilor, cât şi protestanţilor drept o blasfemie intolerabilă, reuşind să atragă atenţia inchiziţiei. Într-adevăr, limbajul folosit de Servetus era provocator, el numindu i pe trinitarieni „triteişti”, „amăgiţi de diavol”, care se închină unui „monstru tricefal”. Zwingli şi Oecolampadius muriseră la câteva luni după publicarea cărţii, dar cunoscând conţinutul ei o condamnaseră dinainte. În dieta de la Regensburg din 1532, teologul catolic Cochlaeus a atras atenţia lui Quintana asupra cărţii lui Servetus, iar împăratul a interzis o şi a ordonat distrugerea ei. Servetus însă a recidivat publicând tot sub numele său un an mai târziu, în 1532, tot la Hagenau două cărţi de dialoguri despre Treime cu un apendice euharistic despre „dreptatea Împărăţiei lui Hristos”[9]. Servetus şi a conceput scrierea ca un fel de retractare a concepţiilor radicale din prima sa carte. Hristos e acum Fiu al lui Dumnezeu nu numai prin har, ci şi prin natură întrucât slava Tatălui îi aparţine în mod natural; El este totodată identificat acum cu Logosul divin cu precizarea însă că Acesta a fost făcut cunoscut abia de Hristos. Cartea se încheia cu o invocare adresată lui Dumnezeu ca să „piardă pe toţi tiranii Bisericii”.