Iesiti din lume!

[lore86]

În prealabil postat de florin.oltean75

Despre identificarea corecta a sensurilor

Isus nu a sfatuit, nu a indrumat, ci a poruncit si strigat cu durerea si disperarea unei mame care-si vede copiii intr-un mare pericol: “Iesiti din lume!”.


In budism se numeste “renuntare”, iar aceasta virtute speciala are multe nivele de realizare, functie de puterea de patrundere a naturii adevarate a “lumii”.

In ortodoxie numim acest lucru lupta cu tine insuti, lupta cea mai grea pe care o are omul de dus, lupta cu patimile si neputintele lui.
Avantajele castigarii acestei lupte sunt mari mari decat a castigarii lumii intregi.

Imi aducaminte o istorioara referitoare la acesta aspect: moartea fata de lume
"La un călugăr bătrân și înduhovnicit, s-au adunat mai mulți creștini pentru cuvânt de folos. Un om care-și dorea mântuirea zise pustnicului:
-Preacuvioase părinte, spune-mi te rog cum să înțeleg îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai in Crucea Domnului Iisus Hristos prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume”(Galateni 6, 14). Zis-a lui pustnicul: mergi frate creștine la cimitirul din vale și ocărăște morții de acolo cum vei știi tu mai bine și apoi să te întorci la mine. Făcând ascultare creștinul merse la cimitir și începu a ocărâ mormintele bătându-le cu pietre strigând: ,,ocară vouă putreziților, morților putreziți, mișeilor și păcătoșilor, roșilor de viermi, nenorociților….” și așa mai departe. Și așa făcu creștinul o zi întreagă și apoi se întoarse la bătrânul călugăr. Acesta vâzându-l l-a întrebat:

-Ce ți-au răspuns morții când îi ocărai? S-au supărat pe tine? Te-au ocărât și ei? Te-au blestemat?

-Nimic n-au spus, nu m-au ocărât, nu m-au blestemat, nu s-au supărat! răspunse creștinul.

Zis-a lui pustnicul:

-Du-te fratele meu din nou la cimitir și îi slăvește pe morții de acolo, laudă-i, și-i fericește-i cum vei ști tu mai bine și mai frumos!

Se duse din nou creștinul la cimitir și făcu precum îi porunci bătrânul, zicând: ,,laudă vouă morților, slavă și cinste drepților și credincioșilor, sfinților și virtuoșilor!”

Săvârșind porunca după o zi întreagă de laudă se întoarse la bătrânul pustnic.

Zis-a lui pustnicul:

-Ce ți-au grăit morții când îi slăveai, lăudai și cinsteai?

-Nimic! răspunse creștinul

-Acum dragul meu ai înțeles cuvintele Apostolului Pavel, gândind la morții care au tăcut și când îi lingușeai și când îi ocărai. Dacă voiești să te mântuiești fă și tu asemenea lor!

Aceasta este însemnătatea cuvântului ,,prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume”.

Adevăratul creștin în felul acesta trebuie să fie ,,mort față de lume,” față de ispitele ei, față de amăgirile ei, prigoanele ei."
Ideile tale sunt departe de a fi crestine, in ele citindu-se o ura fata de lume:lumea e o incolaceala de serpi, o adunatura de lame taioase etc.
Hristos insusi ne-a invatat sa iubim pacatosul, dar sa uram pacatul.Dar tu se pare ca le urasti pe amandoua.

[Patrie si Credinta]

În prealabil postat de lore86

In ortodoxie numim acest lucru lupta cu tine insuti, lupta cea mai grea pe care o are omul de dus, lupta cu patimile si neputintele lui.
Avantajele castigarii acestei lupte sunt mari mari decat a castigarii lumii intregi.

Imi aducaminte o istorioara referitoare la acesta aspect: moartea fata de lume
"La un călugăr bătrân și înduhovnicit, s-au adunat mai mulți creștini pentru cuvânt de folos. Un om care-și dorea mântuirea zise pustnicului:
-Preacuvioase părinte, spune-mi te rog cum să înțeleg îndemnul Sfântului Apostol Pavel care spune: ,,Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda fără numai in Crucea Domnului Iisus Hristos prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume”(Galateni 6, 14). Zis-a lui pustnicul: mergi frate creștine la cimitirul din vale și ocărăște morții de acolo cum vei știi tu mai bine și apoi să te întorci la mine. Făcând ascultare creștinul merse la cimitir și începu a ocărâ mormintele bătându-le cu pietre strigând: ,,ocară vouă putreziților, morților putreziți, mișeilor și păcătoșilor, roșilor de viermi, nenorociților….” și așa mai departe. Și așa făcu creștinul o zi întreagă și apoi se întoarse la bătrânul călugăr. Acesta vâzându-l l-a întrebat:

-Ce ți-au răspuns morții când îi ocărai? S-au supărat pe tine? Te-au ocărât și ei? Te-au blestemat?

-Nimic n-au spus, nu m-au ocărât, nu m-au blestemat, nu s-au supărat! răspunse creștinul.

Zis-a lui pustnicul:

-Du-te fratele meu din nou la cimitir și îi slăvește pe morții de acolo, laudă-i, și-i fericește-i cum vei ști tu mai bine și mai frumos!

Se duse din nou creștinul la cimitir și făcu precum îi porunci bătrânul, zicând: ,,laudă vouă morților, slavă și cinste drepților și credincioșilor, sfinților și virtuoșilor!”

Săvârșind porunca după o zi întreagă de laudă se întoarse la bătrânul pustnic.

Zis-a lui pustnicul:

-Ce ți-au grăit morții când îi slăveai, lăudai și cinsteai?

-Nimic! răspunse creștinul

-Acum dragul meu ai înțeles cuvintele Apostolului Pavel, gândind la morții care au tăcut și când îi lingușeai și când îi ocărai. Dacă voiești să te mântuiești fă și tu asemenea lor!

Aceasta este însemnătatea cuvântului ,,prin care lumea s-a răstignit față de mine și eu față de lume”.

Adevăratul creștin în felul acesta trebuie să fie ,,mort față de lume,” față de ispitele ei, față de amăgirile ei, prigoanele ei."
Ideile tale sunt departe de a fi crestine, in ele citindu-se o ura fata de lume:lumea e o incolaceala de serpi, o adunatura de lame taioase etc.
Hristos insusi ne-a invatat sa iubim pacatosul, dar sa uram pacatul.Dar tu se pare ca le urasti pe amandoua.

imi aduc aminte acum de o mica rima a parintelui Argatu.ceva de genul:Nu asculta ocarile ca vine mania,nu asculta laudele,ca vine mandria(nu era asa,suna mai bine,dar asa imi aduc eu aminte acum)

Lepădarea de lume înseamnă lepădarea de patimile lumii, nu de lume care e creaţia lui Dumnezeu.

Pentru aceasta ne-am născut în lumea aceasta „ca să învăţăm a ne desprinde de ea”.

Am observat ,din studiul celor afirmate si traite de mai multi oameni ai lui Dumnezeu,faptul ca o viata de credinta traita intr-o disciplina a credintei limiteaza drastic posibilitatile,bineinteles ca nu imediat ci gradual,in concordanta cu urcusul duhovnicesc al fiecaruia,de a-ti imprastia gandurile si a te lega de acele fapte care nu iti aduc nimic bun ci dimpotriva.Categoric se cere perseverenta,cu ajutorul lui Dumnezeu.Rugaciuni facute la anumite ore si in anumite momente,timp destinat lecturilor duhovnicesti si Scripturii si mai ales intelegerea si aplicarea celor citite,fara de care ramin simple notiuni frumoase intelectual dar moarte practic,o infranare a poftelor,nu mai continui,banuiesc ca nu spun nimanui lucruri noi.La teorie stam bine,practica ne ucide.Cred ca daca fiecare ar cauta cu seriozitate,fie si doar in invataturile propriei confesiuni,sfaturi care sa-l indrume in acest sens,nu mai zic de Scriptura,ar gasi din belsug,din ce am verificat, deci teoretic nu ar duce lipsa de o buna temelie a inceputului.Partea grea de aici incepe.

Personal pot spune ca in momentele cand am incercat si reusit,fie si pentru foarte putin timp din vina proprie,sa aplic acele sfaturi,viata mea spirituala era cu mult diferita,ca sa nu zic imbunatatita.La fiecare renuntare si intoarcere la vechile placeri,caderea parca era si mai rea.Am evitat pe cat posibil sa ma avant in demersuri care clar erau mai mult decat ceea ce puteam si am incercat sa dau macar un caracter regulat acestor indeletniciri spirituale.Pot spune fara nici o teama ca vechile reguli functioneaza si cu toate ca drumul devine din ce in ce mai greu pe masura ce urci,aici deja vorbesc cam din presupuneri,nu lasa Cel de Sus isipita fara sa dea si calea de a o invinge.Da sa miste putin si pacatosu' :)

In cazul meu,de exemplu,si cu asta inchei in speranta ca fiecare va cauta acele sfaturi care sa ii foloseasca(in ortodoxism nu se poate nimeni plange ca ar duce lipsa de asa ceva,de sfaturi si mijloace duhovnicesti),de mare ajutor imi sunt devotionalele de seara si dimineata de la noi.Cate doua pe zi pentru fiecare zi a anului.Adica o idee biblica,sustinuta de un text tot biblic in sustinere,pe care o citesti dupa rugaciunea individuala(teoretic obligatorie) si colectiva cu familia(teoretic obligatorie) de dimineta,si la care trebuie sa te gandesti in timpul zilei,sa o intelegi dar mai ales sa intelegi ce efect are in viata ta si cum o poti aplica.Exista doua asemenea pe zi,eu prefer doar una pt ca sunt mai lent in intelegere si aplicare :) Sau ratez complet de regula.Devotionalele pot fi insotite si de texte explicative,un fel de mici predici,exista si acest gen,fiecare de la noi isi alege in functie de ce simte ca-l ajuta mai mult.Se doreste ca pe timpul zilei,in loc sa-ti zburde mintea dupa mancare,decolteuri,masini si bani,ii dai timp Domnului si Cuvantului Sau.La faza asta aghiuta se va opinti cat va putea ca sa te lase cu ochii in soare.Sa dau un exemplu de text.As dori sa precizez ca aceste sfaturi aplicate nu exclud nicidecum prezenta in cadrul Bisericii ci mai mult,presupun participarea efectiva,regulata,in comuniune a credinciosilor,ca fiind baza.Deci nu sunt o alternativa ci o metoda in sustinere,ca nu cumva sa inteleaga cineva gresit.

Devotional de dimineata.

Idee de baza: Dat-am ajutor celui puternic, inaltat-am pe cel ales din poporul Meu.(Psalmul 89:19)

Textul: Eu, Eu sunt Domnul si nu este izbavitor afara de Mine!Caci unul este Dumnezeu, unul este si Mijlocitorul intre Dumnezeu si oameni: omul Hristos Iisus.Si intru nimeni altul nu este mantuirea, caci nu este sub cer nici un alt nume, dat intre oameni, in care trebuie sa ne mantuim noi.Prunc s-a nascut noua, un Fiu s-a dat noua, a Carui stapanire e pe umarul Lui si se cheama numele Lui: Dumnezeu tare.S'a desbracat pe sine insus si a luat un chip de rob, facindu-Se asemenea oamenilor.La infatisare a fost gasit ca un om, S'a smerit si S'a facut ascultator pina la moarte, si inca moarte de cruce.De aceea si Dumnezeu L-a inaltat nespus de mult, si I-a dat Numele, care este mai pe sus de orice nume.Cel micsorat cu putin fata de ingeri, pe Iisus, Il vedem incununat cu slava si cu cinste, din pricina mortii pe care a suferit-o,astfel ca, prin harul lui Dumnezeu, El a gustat moartea pentru fiecare om.Deci, de vreme ce pruncii s-au facut partasi sangelui si trupului, in acelasi fel si El S-a impartasit de acestea, ca sa surpe prin moartea Sa pe cel ce are stapanirea mortii, adica pe diavolul.

Texte biblice in sustinere: Isaia 43:11,I Timotei 2:5,FA 4:12,Isaia 9:6,Filipeni 2:7-9,Evrei 2:9,2:14.

Va doresc tuturor,Tears imi pare bine sa te revad,sa aplicati acele metode,mijloace,pe care le considerati necesare,bune,numai sa ajungeti in fata Domnului cu bucurie si nu sa fim dati rusinii.Dumnezeu sa ne ajute.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de lore86

Ideile tale sunt departe de a fi crestine, in ele citindu-se o ura fata de lume:lumea e o incolaceala de serpi, o adunatura de lame taioase etc.
Hristos insusi ne-a invatat sa iubim pacatosul, dar sa uram pacatul. Dar tu se pare ca le urasti pe amandoua.

Definitia "lumii" din perspectiva Lui Isus este multimea nevirtutilor sub toate aspectele lor, care impanzesc inimile muritorilor.

"Lumea" nu se refera la totalitatea persoanelor asa cum s-ar deduce din cele scrise de tine.

Isus nu a spus "Iubiti lumea", iar eu nu am afirmat si nu am sugerat sub nicio forma sa uram pacatosii, adica sa uram toti oamenii. Este o acuzatie nefondata.

Am folosit metafore violente care sa suscite ura fata de pacat, precautia si alergarea catre Isus.

Aceasta viziune ne pazeste de multe amagiri si ne face sa fim cu bagare de seama in toate intentiile noastre. Unii cred ca vor trai vesnic pe pamant si se lasa prinsi in afaceri si griji, devenind cu totul lumesti, departe de Hristos.


Pe de alta parte avem nevoie sa cultivam si o viziune pura a lumii (de data aceasta intelegand realitatea inconjuratoare inclusiv fiintele), pe care sa o cerem in rugaciunile noastre sa devina realitate.

Fara maturarea acestei polaritati nu stim nici sa ne ferim de duhurile lumii si nici sa cerem, pentru ca nu avem in adancul inimii perceptia clara a unei lumi pure. (nu avem nici cea mai mica idee despre ce este o placere pura sau cum este o fiinta pura pe dinlauntru)

În prealabil postat de florin.oltean75

Definitia "lumii" din perspectiva Lui Isus este multimea nevirtutilor sub toate aspectele lor, care impanzesc inimile muritorilor.

"Lumea" nu se refera la totalitatea persoanelor ...
Aceasta viziune ne pazeste de multe amagiri si ne face sa fim cu bagare de seama in toate intentiile noastre. Unii cred ca vor trai vesnic pe pamant si se lasa prinsi in afaceri si griji, devenind cu totul lumesti, departe de Hristos.

Sustin si eu o parte din acest mod de a vedea lumea si ma gandesc, totodata, ca nevirtutile, pacatele etc. nu exista atat in sine, rupte de persoane, cat mai degraba fac parte din viata unor oameni vii, in carne si oase.
Tocmai de aceea, la Judecata nu sunt judecate pacatele sau nevirtutile pacatosului ci viata pacatosului, persoana lui, asa cum a trait el in carne si oase.
Ce rost are sa abstragem, ce sens si impact asupra vietii, nevirtutile si pacatele, lasind de-o parte persoana care le traieste?...
Asadar lumea e si ansamblu de persoane care traiesc, isi intretes vietile, comunica etc.
Tocmai de aceea, isihia are drept componenta cheie insasi retragerea, fizica, din campul grupurilor si relatiilor umane concrete. Iar monahii scad la maximum ponderea interactiunilor interumane pe care noi le dezvoltam cu atat de multa risipa, usuratate.
In fine, comunitatea crestina care participa la Sfanta Liturghie e formata din oameni, care au lasat afara, in spatiul si timpul profan, toate grijile, ambitiile desarte, mania, razbunarea etc.
A fi din lume inseamna pentru mine a nu face parte din Biserica, a trai in afara unei legaturi personale, concrete si statornice cu Hristos si Biserica Lui. Fiul risipitor se intoarce acasa din lume. Pocainta este retragerea, fie si pentru o perioada prea scurta, a mersului personal din cai largi si laturalnice.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de ioan cezar

Sustin si eu o parte din acest mod de a vedea lumea si ma gandesc, totodata, ca nevirtutile, pacatele etc. nu exista atat in sine, rupte de persoane, cat mai degraba fac parte din viata unor oameni vii, in carne si oase.
Tocmai de aceea, la Judecata nu sunt judecate pacatele sau nevirtutile pacatosului ci viata pacatosului, persoana lui, asa cum a trait el in carne si oase.
Ce rost are sa abstragem, ce sens si impact asupra vietii, nevirtutile si pacatele, lasind de-o parte persoana care le traieste?...
Asadar lumea e si ansamblu de persoane care traiesc, isi intretes vietile, comunica etc.
Tocmai de aceea, isihia are drept componenta cheie insasi retragerea, fizica, din campul grupurilor si relatiilor umane concrete. Iar monahii scad la maximum ponderea interactiunilor interumane pe care noi le dezvoltam cu atat de multa risipa, usuratate.
In fine, comunitatea crestina care participa la Sfanta Liturghie e formata din oameni, care au lasat afara, in spatiul si timpul profan, toate grijile, ambitiile desarte, mania, razbunarea etc.
A fi din lume inseamna pentru mine a nu face parte din Biserica, a trai in afara unei legaturi personale, concrete si statornice cu Hristos si Biserica Lui. Fiul risipitor se intoarce acasa din lume. Pocainta este retragerea, fie si pentru o perioada prea scurta, a mersului personal din cai largi si laturalnice.

Pacatele nu exista in sine, asa cum nici persoanele nu exista in sine.

Trebuie facuta o distinctie clara intre persoana si pacatele ei.
Numai asa putem intoarce si celalalt obraz cand suntem loviti.
Daca percepem persoana unita cu pacatul atunci o uram instantaneu.

Acest discernamant nu poate veni decat prin Duhul Lui Dumnezeu, prin rugaciuni staruitoare si cugetari iscusite facute timp indelungat.

În prealabil postat de florin.oltean75

Pacatele nu exista in sine, asa cum nici persoanele nu exista in sine.

Daca persoanele nu exista in sine... .................................................. .......

omule al lui Dumnezeu.................

pai.... atunci... asadar...

cum alegi tu sa continuam?........................................ ......................................



Florin: daca persoana nu exista, atunci nu exista nici Dumnezeu (care este Persoana).

Asadar te intreb foarte serios, cum nu se poate mai serios:
oare tu existi? eu exist?... Exista ceva, cumva, undeva?...............

De raspunsul TAU la aceasta intrebare atarna viata.
Iarta-ma ca imi iau avant si precizez: viata TA.



P.S. Ai afirmat recent ca te preocupa psihologia. Daca te preocupa cu adevarat, banuiesc ca stii care e PRIMA dilema in dezvoltarea ontologica a omului (a copilului in etapa sugarului: oare eu exist?...)

Hai, curaj... Haide, DA!
DA, existi cu adevarat!!!!!!!!!!!!+

Tu esti , eu sunt, noi suntem, ei sunt.... Suntem cu totii. Fiinta e in noi si noi suntem FIINTA!
AMIN+

[Florin-Ionut]

Florine,

Creaţia "după Chip" presupune că noi am fost făcuţi după modelul Lui Dumnezeu, iar Părinţii Bisericii tîlcuiesc ce presupune asta:

- în primul rînd, existăm. Sîntem, fiinţăm prin pronia divină care ne ţine ca să nu dispărem în nimicul dinainte de a fi ceva. O dată ce anulezi această idee, teologia ortodoxă devine altceva, poate filosofie budistă plină de iluzii şi fără Dumnezeu.
- apoi sîntem eterni. Nimic nu poate să ne curme exiistenţa, adică să ne facă să dispărem anihilaţi în neant. Nici îngerii cei răi nu pot să dispară, nici oamenii păcătoşi nu vor fi exterminaţi după Judecată. Dumnezeu este bun, iar iubirea Sa face posibilă existenţa în libertate deplină, exact pe versiunea preferată de fiecare. Dacă nu credem în ideea de nemurire, alunecăm în greşeala adventistă (şi poate că nu numai a lor), ei crezînd că cei răi vor fi distruşi şi numai cei buni vor rămîne în continuare.
- sîntem raţionali, înzestraţi cu posibilitatea de a gîndi. Altfel ne-am asemăna cu animalele.
- sîntem liberi. Dacă nu am avea liber arbitru, am fi roboţei sau păpuşele în mîna Lui Dumnezeu. Multe grupări creştine eterodoxe cred în predestinare, interpretînd greşit unele pasaje mai dificile din Scripturi.
- avem sentimente. Totul orbitează în jurul alegerii fiecăruia de a iubi mai mult sau mai puţin, acesta fiind criteriul principal al Judecăţii Universale care va urma. Toate acţiunile vieţii noastre sau ale vieţii îngerilor sînt funcţii de iubire, mai simple sau mai complicate. Doar dragostea face trecerea de la chipul la asemănarea cu Creatorul nostru - dar asta numai noi o hotărîm.
- avem capacitatea de a crea. Prin participare, evident. Putem construi o casă sau chiar mai mult de atît, putem scrie cărţi, putem aduce copii la existenţă, putem recupera suflete pierdute, putem avea fii duhovniceşti şamd. Astfel ne asemănăm din ce în ce mai mult cu Hristos, înmulţindu-ne talanţii.
- avem capacitatea de a ne jertfi. Puţini sînt în stare de jertfa supremă pentru aproapele, pentru o cauză nobilă sau pentru binele celorlalţi. Dar putem să ne sacrificăm totuşi zilnic orgoliul şi mîndria, putem arăta dragoste faţă de semeni chiar dacă asta presupune puţină nevoinţă proprie, putem - dacă vrem.

Mai sînt probabil şi alte caracteristici ale chipului divin după care sîntem gîndiţi şi clădiţi, dar cele de mai sus sînt cele mai importante. Şi prima este existenţa sau ESTE-le.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de ioan cezar

Daca persoanele nu exista in sine... .................................................. .......

omule al lui Dumnezeu.................

pai.... atunci... asadar...

cum alegi tu sa continuam?........................................ ......................................


Florin: daca persoana nu exista, atunci nu exista nici Dumnezeu (care este Persoana).

Asadar te intreb foarte serios, cum nu se poate mai serios:
oare tu existi? eu exist?... Exista ceva, cumva, undeva?...............

De raspunsul TAU la aceasta intrebare atarna viata.
Iarta-ma ca imi iau avant si precizez: viata TA.



P.S. Ai afirmat recent ca te preocupa psihologia. Daca te preocupa cu adevarat, banuiesc ca stii care e PRIMA dilema in dezvoltarea ontologica a omului (a copilului in etapa sugarului: oare eu exist?...)

Hai, curaj... Haide, DA!
DA, existi cu adevarat!!!!!!!!!!!!+

Tu esti , eu sunt, noi suntem, ei sunt.... Suntem cu totii. Fiinta e in noi si noi suntem FIINTA!
AMIN+

Buna Cezar,

Nu am afirmat ca nu existam,
ci ca nu existam intr-un mod inerent sau ca nu existam in sine.

Citeste cu atentie inca o data.

Perceptia faptului ca existam prin noi insine, ca fiecare obiect al realitatii exista prin el insusi, este cauza tuturor pacatelor.

Definitia persoanei in crestinism...nu avem asa ceva. Crestinismul nu poate defini persoana (pentru ca nu are termeni filosofici ) dar iti indica cum poti sa o intelegi pe dinlauntru.

Se spune ca Dumnezeu este Persoana dar nu se spune ce este Persoana...asa ca se pleaca de la o intelegere ordinara a termenului.

Nu avem o explicatie, in scrierile exegetilor crestini, ci ramanem la o perceptie dogmatica, axiomatica -pe care o are si o persoana nereligioasa sau fara Dumnezeu. Orice om iti spune ce este o persoana si o poate indica cu degetul, oricine iti spune ca existam - dar nu oricine stie ce este cu adevarat persoana sau fiintarea.

Definitia budista:
"Persoana" reprezinta constientizarea unui "eu intrinsec" (gandit ca existand in sine sau prin sine) imputat in continuumul experientei mentale, intr-un mod fluctuant, pe cele 5 agregate generice tranzitorii (trup, simtire, discriminare mentala, reactivitate mentala, constientizari). Eul poate fi imputat pe un trup de copil sau pe un trup de batran, pe o idee (ideea mea), diferite forme de amintiri...toate fiind in fapt tranzitorii, adica inconsistente. Insa perceptia ordinara le vede clipa de clipa ca fiind permanente - fiintand in sine.

Noi existam, insa nu in sensul ordinar al termenului.

Matematic, doar Dumnezeu exista in Sine, in vastitatea Sa necuprinsa fara nicio obstructie.

Asa zice Sfantul Maxim Marturisitorul: daca vrei sa-L cunosti pe Dumnezeu, trebuie sa renunti la tot, sa-ti golesti mintea si inima, sa vezi in fata ta abisul divinitatii si sa te arunci in el .

Este o forma crestina de instruire pentru intelegerea miezului fiintarii - miezului persoanei.


P.S.

In budism, intelegerea ordinara a fiintarii (prin sine si nu prin Dumnezeu) se numeste "extrema existentiala" sau "extrema reificarii".
Sustinerea ideii ca nimic nu exista se numeste "extrema nihilista".

Amandoua sunt la fel de periculoase si evitate prin educarea mintii in Viziunea de Mijloc sau Calea de Mijloc - Madhyamaka.