Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU IUBIREA DE VRĂJMAŞI
Precum fiecare concepţie raţionalistă a lumii îşi are propria desfăşurare logică, propria dialectică, tot astfel şi lumea duhovnicească îşi are - exprimându-mă, fireşte, convenţional - propria structură, propria dialectică. însă dialectica experienţei duhovniceşti este cât se poate de originală şi nu coincide cu demersul obişnuit al gândirii.
Astfel, raţionaliştilor li s-ar putea părea straniu criteriul adevăratei credinţe, adevăratei părtaşii cu Dumnezeu, însemnul adevăratei lucrări a harului, pe care îl învaţă Fericitul Stareţ -anume, iubirea de vrăjmaşi.
Aci, cu toată dorinţa mea de a vorbi cât mai pe scurt şi de a ocoli tot ce este de prisos, socotesc de trebuinţă a spune câteva cuvinte de lămurire.
Omului îi este dată nădejdea că în veacul ce vine va primi darul marii asemănări cu Dumnezeu şi deplinătatea fericirii, dar aci el nu cunoaşte decât Ťarvunať stării ce va să fie. în hotarele experienţei pământeşti, omului îmbrăcat în trup îi este dat în vremea rugăciunii să împreune petrecerea în Dumnezeu cu pomenirea lumii; dar când petrecerea în Dumnezeu îşi atinge o mai mare deplinătate, atunci Ťlumea este uitatăť, la fel cum cel ce este deplin Ťlipit de pământť uită de Dumnezeu.
Dar dacă în starea mai deplină a petrecerii în Dumnezeu lumea Ťeste uitatăť, este oare cu putinţă a vorbi despre iubirea de vrăjmaşi ca fiind criteriul adevăratei părtaşii cu Dumnezeu? Căci desigur, uitând lumea, omul nu se mai gândeşte nici la prieteni, nici la vrăjmaşi.
Dumnezeu, Care în esenţa Sa este mai presus de lume, dincolo de hotarele lumii (transcendent), prin lucrarea Sa petrece în lume (este imanent lumii). Deplinătatea şi desăvârşirea stării mai-presus-de-lume a lui Dumnezeu nu se încalcă nicidecum prin neîncetata Sa lucrare în lume. însă omul pe pământ, îmbrăcat în trup, nu are o astfel de desăvârşire; şi deci, atunci când este deplin afundat în Dumnezeu, adică din toate puterile minţii şi inimii sale, nu mai are în conştiinţa sa nimic din lume. Totuşi de aci nu trebuie înţeles că deplina petrecere în Dumnezeu nu are legătură cu iubirea de vrăjmaşi. Stareţul, dimpotrivă, afirma cea mai strânsă legătură a uneia cu cealaltă.

Prin faptul că Domnul i S-a arătat i se dăduse acea stare a cunoaşterii ce nu mai lasă loc îndoielii sau clătinării. întărea categoric că cel ce iubeşte pe Dumnezeu în Duhul Sfânt, iubeşte neapărat şi întreaga facere a lui Dumnezeu, şi mai întâi de toate omul. Această dragoste el o ştia ca darul Duhului Sfânt; o înţelegea ca lucrarea lui Dumnezeu ce se pogoară de sus. Şi dimpotrivă, el cerca deplina adâncire în Dumnezeu ca venind în vârtutea iubirii de aproapele după har.
Vorbind de vrăjmaşi, Stareţul folosea limbajul mediului său, unde mult se vorbea şi scria despre vrăjmaşii credinţei. El însuşi nu despărţea omenirea în vrăjmaşi şi prieteni, ci în cei ce cunosc pe Dumnezeu şi cei ce nu-L cunosc. Dacă împrejurările istorice ar fi fost altele, presupun că şi Stareţul s-ar fi exprimat altfel, ceea ce se şi întâmpla adesea când vorbea despre dragostea pentru om în general, adică pentru toţi oamenii, şi cei ce fac bine, şi cei ce fac rău. în aceasta vedea el asemănarea cu Hris-tos, Care Ťmâinile pre cruce Şi-a întinsť pentru a aduna pe toţi.
în ce constă puterea poruncii lui Hristos, ŤIubiţi pre vrăjmaşii voştriť? De ce spunea Domnul că cei ce vor păzi porunca Sa vor cunoaşte de unde vine această învăţătură (vezi Io. 7: 17)? Cum o înţelegea Stareţul?
Dumnezeu este dragoste, dragoste absolută ce îmbrăţişează cu prisosinţă întreaga facere. Dumnezeu, ca dragoste, şi în iad este de faţă. Duhul Sfânt, dând omului cu adevărat a cunoaşte această dragoste în măsura putinţei sale de a o purta, îi şi deschide calea către deplinătatea fiinţării.
Acolo unde există Ťvrăjmaşť, există şi respingere. Respingând, omul numaidecât cade din deplinătatea Dumnezeiască şi nu se mai află în Dumnezeu. Cei ce au dobândit împărăţia Cerului şi petrec în Dumnezeu, văd în Duhul Sfânt toate străfundurile iadului, pentru că nu este în toată fiinţarea tărâm unde Dumnezeu să nu fie de faţă. ŤTot cerul Sfinţilor viază în Duhul Sfânt, iar Duhului Sfânt nimic în întreaga lume îi este ascunsť... ŤDumnezeu este dragoste; şi în Sfinţi, Duhul Sfânt este dragosteť (cap. XII, ŤPentru Sfinţiť). Petrecând în cer, Sfinţii văd iadul, şi îl îmbrăţişează şi pe acela în dragostea lor.
Cei ce urăsc şi leapădă pe fratele sânt ciuntiţi în fiinţarea lor şi pe adevăratul Dumnezeu, Care este dragoste atotcuprinzătoare, nu L-au cunoscut, şi calea către El nu au aflat.
Faptul că omul nicidecum nu poate deplin a petrece în acelaşi timp şi în Dumnezeu şi în lume face ca întrebarea: Oare va fi fost adevărată contemplarea sa, sau, dimpotrivă, o visătorie? - să fie cu putinţă de-abia Ťdupă întoarcereať la pomenirea şi simţământul lumii. Stareţul spunea că dacă după o stare duhovnicească, luată drept contemplare a lui Dumnezeu şi părtăşie cu Dumnezeu, nu se trăia iubirea faţă de vrăjmaşi şi, prin urmare, şi faţă de întreaga facere, aceasta era un semn sigur că vedenia nu fusese adevărată, adică nu în Dumnezeul adevărat.
ŤRăpireať în vedenie poate veni omului mai nainte ca el saşi dea seama. în însăşi starea răpirii, chiar când ea nu este de la Dumnezeu, omul poate să nu înţeleagă ce s-a petrecut cu dânsul. Iar dacă rodul vedeniei Ťdupă întoarcereť s-a arătat a fi mândria şi nepăsarea faţă de soarta lumii şi a omului, atunci neapărat ea fusese mincinoasă. Astfel, adevărul sau minciuna contemplării se cunoaşte după rodurile sale.
Amândouă poruncile lui Hristos, adică cea pentru iubirea lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui, alcătuiesc o viaţă-una. Aşadar, cel ce socoteşte că trăieşte în Dumnezeu şi îl iubeşte, iar pe fratele urăşte, acela petrece în înşelare. Astfel, a doua poruncă ne dă putinţa de a cerca în ce măsură trăim cu adevărat în Dumnezeul cel adevărat.
Va urma cu
DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI

[ALEXANDRU ANASTASIU]

DEOSEBIREA BINELUI ŞI A RĂULUI
Stareţul socotea că aşa cum pentru a cerceta adevărul căii noastre către Dumnezeu principiul călăuzitor de încredere este a doua poruncă, cea pentru iubirea aproapelui, tot astfel criteriul sigur spre a deosebi binele de rău este nu atât scopul în sine, oricât de sfântă şi înaltă ar fi expresia sa exterioară, cât mijloacele alese pentru atingere acelui scop.
Singur Dumnezeu este absolut. Răul, nefiinţând prin sine însuşi, ci fiind doar împotrivirea făpturii slobode faţă de Fiinţa cea dintru început, faţă de Dumnezeu, nu poate fi absolut, drept care răul în stare pură nu există şi nu poate exista. Tot răul săvârşit de către făpturile slobode trăieşte neapărat ca parazit pe trupul binelui; el neapărat trebuie să-şi afle o îndreptăţire, să se înfăţişeze învestmântat în haina binelui, şi nu arareori în cea a binelui celui mai înalt. Răul întotdeauna şi neapărat se va împleti într-o oarecare măsură cu o căutare aparent pozitivă, şi aceasta este latura sa care «ademeneşte» omul. El încearcă să înfăţişeze aspectul său pozitiv omului ca pe o valoare atât de însemnată încât, pentru a fi atinsă, toate mijloacele sânt îngăduite.
în viaţa empirică a omului nu este cu putinţă a ajunge la binele absolut; în toată facerea omului este prezentă o oarecare nedesăvârşire. Prezenţa nedesăvârşirii în binele omenesc pe de-o parte şi, pe de altă parte, neapărata prezenţă a aparentului bine pe care şi-1 atribuie răul, face ca deosebirea binelui de rău să fie cât se poate de anevoioasă.
Stareţul socotea că răul întotdeauna lucrează ca «înşelare», ascunzându-se sub chipul binelui; pe când binele, spre a se înfăptui, nu are nevoie de împreună-lucrarea răului. Drept aceea, acolo unde se ivesc mijloace nu bune (viclenie, minciună, silnicie, şi altele asemenea), începe un tărâm străin duhului lui Hristos. Binele nu se atinge prin mijloace rele, iar scopul nu îndreptăţeşte mijloacele. «Binele dobândit nu prin mijloace bune nu este un bine» - iată legământul lăsat nouă de către Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Dacă binele nu arareori biruieşte, şi prin prezenţa sa îndreptează ceea ce fusese rău, ar fi nedrept a gândi că răul ar fi adus binele, că binele ar fi rezultatul răului. Aceasta este cu neputinţă. însă puterea lui Dumnezeu face ca acolo unde ea se iveşte totul să se tămăduiască fără urmă căci Dumnezeu este plinătatea vieţii şi făureşte viaţa dintru nimic.
CALEA BISERICII
«Bisericii noastre îi este dat în Duhul Sfânt a înţelege tainele lui Dumnezeu, şi puternică este Ea prin gândul Său cel sfânt şi răbdarea Sa»... (p. 301)
Taina lui Dumnezeu, pe care Biserica o înţelege în Duhul Sfânt, este dragostea lui Hristos.
Sfânta gândire a Bisericii este ca «toţi să se mântuiască». Iar calea pe care merge Biserica spre acest sfânt tel este răbdarea adică jertfa.
Propovăduind în lume dragostea lui Hristos, Biserica cheamă pe toţi la plinătatea vieţii dumnezeieşti, dar oamenii nu înţeleg chemarea şi o leapădă. Chemând pe toţi spre a păzi porunca lui Hristos: «Iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce vrăjmăşuiesc între ele, iar mânia de care sânt pîine acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra Ei. Biserica însă, înfăptuind lucrul lui Hristos pe pământ adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara obşteştii mânii, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, despre care a vorbit însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumnezeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «Toţi carii voiesc cu bunăcinstire a vieţui întru Hristos Iisus pngom-se-vor» (2 Tim. 3: 12).
Iar aceasta totdeauna şi pretutindenea, în lumea întreagă oriunde se află păcatul.
«Fericiţi de-pace-făcătorii, că aceia fii lui Dumnezeu se vor chema». Domnul spune aci că aceia care propovăduiesc pacea lui Dumnezeu se aseamănă Lui, Celui Unul-Născut Fiul lui Dumnezeu; şi se aseamănă întru toate, adică nu numai întru slava şi învierea Sa, ci şi în defăimare şi moarte. Despre aceasta mult se vorbeşte în Scripturi, şi de aceea cei ce propovăduiesc într-adevăr pacea lui Hristos să nu uite niciodată de Golgotha.
Şi toate acestea numai pentru cuvântul: Iubiţi-vă vrăjmaşii. «Voi căutaţi să Mă omorâţi, căci cuvântul Meu nu încape întru voi», grăieşte Hristos iudeilor (Io. 8: 37). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «Iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică, a ucis şi va ucide pe slujitorii Ei.
în toate convorbirile cu Fericitul Siluan niciodată nu am avut vreo umbră de îndoială că graiurile sale sânt «graiuri ale vieţii vecinice» pe care le auzise de sus, şi că nu prin «basme meşteşugite» învăţase acel adevăr căruia îi purta mărturie întreaga sa viaţă. Foarte mulţi grăiesc cu uşurătate despre dragostea lui Hristos, dar faptele lor sânt sminteală lumii, drept care şi cuvintele lor sânt lipsite de putere de-viaţă-făcătoare.
Viaţa Stareţului, pe care am văzut-o atât de îndeaproape de-a lungul mai multor ani, şi pe care acum, în nechibzuinţa mea, încerc să o înfăţişez, era o uriaşă nevoinţă, şi atât de minunată, încât nu sânt în putere a afla cuvinte omeneşti ca să-mi exprim minunarea; şi, în acelaşi timp, era atât de simplă, atât de firească şi cu adevărat smerită, că tot cuvântul fălos şi oricât de puţin afectat nu va face decât să introducă un element străin, şi de aceea îmi este atât de greu să scriu despre ea.
Există oameni ce nu sânt în stare a vedea îndărătul unui cuvânt simplu adevăratul său cuprins, dar sânt şi unii al căror auz se scârbeşte de nefirescul cuvintelor pretenţioase. Sfântul şi curatul cuvânt al Stareţului fiind, din păcate, de neînţeles multora, în vârtutea simplităţii lui, am hotărât să-I însoţesc până la un punct cu cuvântul meu sec şi urât, presupunând - poate greşit - că astfel voi putea să-i ajut să-I înţeleagă pe cei obişnuiţi cu un alt chip al vieţuirii şi cu un alt grai.
Să luăm drept pildă scurta învăţătură a Stareţului:
«Ce trebuie să faci spre a avea pace în suflet şi în trup?
Pentru aceasta trebuie pe toţi să iubeşti ca însuţi pe tine şi în fiecare ceas să fii gata de moarte».
De obicei, la gândul apropiatei morţi sufletul oamenilor se turbură de frică, şi adesea şi de deznădejde, până la a se îmbolnăvi şi trupeşte din suferinţa sufletească. Şi atunci cum de zice Stareţul că a fi neîncetat gata de moarte şi a iubi pe toţi umple de pace nu numai sufletul, ci şi trupul? Străină şi neînţeleasă învăţătură!
Vorbind aci de pace în suflet şi în trup Stareţul are în vedere o asemenea stare când nu numai sufletului, ci şi trupului, în chip simţit i se împărtăşeşte lucrarea harului. Cu toate acestea, în cazul de faţă el vorbeşte de o măsură mai mică decât cea pe care o cercase în vremea arătării Domnului. Atunci harul, şi în suflet, şi în trup, prinsese atâta putere, încât şi trupul îşi simţea sfinţirea, iar dulceaţa Duhului Sfânt insufla o atât de puternică dragoste de Hristos, încât însuşi trupul dorea să sufere pentru Domnul.
Va urma cu
PENTRU DEOSEBIREA DINTRE IUBIREA CREŞTINĂ ŞI DREPTATEA OMENEASCĂ

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU DEOSEBIREA DINTRE IUBIREA CREŞTINĂ ŞI DREPTATEA OMENEASCĂ
Oamenii au cel mai adesea o înţelegere juridică asupra dreptăţii. A împovăra pe cineva cu răspunderea pentru vina altcuiva ei o resping ca pe o nedreptate. Aceasta nu îşi are locul în conştiinţa lor juridică. Dar alta grăieşte duhul iubirii lui Hristos. In duhul acestei iubiri, a împărtăşi răspunderea pentru vina celui iubit, ba chiar deplin a o purta, nu numai că nu este străin, ci întru totul firesc. Mai mult, prin faptul de a purta vina străină se vădeşte adevărul iubirii şi se ajunge la conştientizarea ei. Dacă este a ne folosi numai de latura îndulcirii iubirii, atunci unde mai este latura noimei sale? Dar când se adaugă libera luare asupră-şi a vinei şi a suferinţelor celui iubit, atunci dragostea îşi atinge desăvârşirea atotcuprinzătoare.
Mulţi nu pot sau nu voiesc să ia asupra lor şi să poarte de bună voie urmările păcatului strămoşului Adam. Ei spun: «Adam şi Eva au mâncat din rodul oprit, dar ce mă priveşte pe mine? Sânt gata să răspund pentru păcatele mele, dar numai pentru ale mele personale, şi nicicum pentru cele străine». Şi nu înţelege omul că printr-o astfel de mişcare a inimii repetă în sine păcatul Strămoşului, care devine propriul său păcat şi propria cădere. Adam s-a lepădat de răspundere punând vina asupra Evei şi a lui Dumnezeu Care îi dăduse acea femeie, rupând astfel unimea Omului şi unirea sa cu Dumnezeu. Astfel, de fiecare dată când ne împotrivim a purta vina pentru răul obştesc, pentru faptele celor apropiaţi, noi repetăm acelaşi păcat şi rupem la rândul nostru unimea Omului. Domnul a întrebat pe Adam mai nainte de Eva. Şi trebuie înţeles că dacă el nu s-ar fi îndreptăţit, ci ar fi luat asupră-şi răspunderea pentru păcatul lor obştesc, alta ar fi fost soarta lumii, tot aşa cum ea se schimbă atunci când luăm asupră-ne povara vinei celor apropiaţi.
Fiecare om poate spune multe spre propria-i îndreptăţire în orice faptă, dar de va cerceta cu luare aminte în inima sa va vedea că, îndreptăţindu-se, nu scapă de viclenie. Se îndreptăţeşte omul mai întâi fiindcă nu voieşte să se recunoască fie şi în parte vinovat pentru răul din lume; se îndreptăţeşte fiindcă nu înţelege că este înzestrat cu o libertate asemănătoare cu cea a lui Dumnezeu, ci se vede doar ca un fenomen, ca un lucru al acestei lumi, şi deci ca atârnând de ea. într-o astfel de conştiinţă iese la iveală mult din conştiinţa robului: drept aceea îndreptăţirea este proprie robului, iar nu fiilor lui Dumnezeu.
La fericitul Stareţ nu am văzut înclinarea de a se îndreptăţi. I )ar în chip ciudat tocmai acest fel de a face, adică a lua asupră-şi vina şi a cere iertare, li se pare multora a fi o atitudine de rob. lată cât de deosebită este înţelegerea fiilor Duhului lui Hristos şi a celor neduhovniceşti. Celui neduhovnicesc îi pare de necrezut că întreagă lumea oamenilor poate fi resimţită ca un tot ce este cuprins în fiinţa proprie a fiecărui om, fără a exclude celelalte persoane. întregul fiinţei atot-omului, după înţelesul celei de-a doua porunci: «Să iubeşti pe aproapele ca însuţi pre tine», trebuie şi se poate cuprinde în propria-i fiinţă. Atunci tot răul ce se petrece în lume va să se înţeleagă nu ca fiind ceva străin, ca al său propriu.
Dacă fiecare persoană-ipostas omenesc, zidit după chipul Ipostaselor absolute dumnezeieşti, este în stare a cuprinde în sine plinătatea fiinţei atot-omului, aşa cum şi fiecare Ipostas Dumnezeiesc este purtător a toată plinătatea Fiinţei Dumnezeieşti - acesta fiind înţelesul adânc al celei de-a doua porunci -atunci şi lupta cu răul, cu răul cosmic, fiecare o va face începând cu sine însuşi.
Stareţul însuşi vorbea totdeauna numai despre dragostea lui Dumnezeu, şi niciodată despre dreptate, dar eu înadins l-am provocat la o convorbire despre aceasta. El a spus, mai mult sau mai puţin, următoarele:
«Despre Dumnezeu nu se poate spune că este nedrept, sau că în El se află nedreptate, dar nici nu se poate spune că este drept, aşa cum înţelegem noi dreptatea. Sfântul Isaac Sirul zice: „Nu îndrăzni a numi pe Dumnezeu drept. Căci unde este acea dreptate: noi am greşit, iar El Şi-a dat pe Fiul cel Unul-Născut crucii?" Iar la cele spuse de Cuviosul Isaac se poate adăuga: Noi am greşit, iar Dumnezeu pe Sfinţii îngeri i-a pus în slujba mântuirii noastre. Dar şi îngerii, plini fiind de dragoste, ei înşişi au dorinţa de a ne sluji, şi în această slujire primesc asupră-şi durerile. Dar iată că şi vietăţile necuvântătoare, şi tot restul făpturii au fost date de către Domnul legii stricăciunii, căci nu li se cuvenea a rămâne slobode de acea lege, atunci când omul, pentru care ea fusese făcută, prin păcatul lui ajunsese rob stricăciunii. Astfel că unii de bunăvoie, iar alţii nu de bunăvoie, însă „toată zidirea împreună-suspină şi împreună-chinuieşte până acum" (Rom. 8: 20-22), împreună-pătimind cu omul. Iar aceasta nu este legea dreptăţii, ci legea iubirii».
Dragostea lui Hristos, ca Dumnezeiască putere, ca dar al Duhului Sfânt Care singur lucrează în toţi, adună fiinţial totul întru una; iubirea îşi însuşeşte viaţa celui iubit. Cel ce iubeşte pe Dumnezeu este cuprins în viaţa Dumnezeirii; cel ce iubeşte pe aproapele cuprinde în fiinţa sa ipostatică viaţa fratelui; cel ce iubeşte întreaga lume, în duh îmbrăţişează întreaga lume.
Acea mare rugăciune pentru lume cu care se ruga Fericitul, marele Stareţ Siluan, duce tocmai la o astfel de înţelegere sau, mai bine zis, simţire a părtăşiei fiinţiale a propriei fiinţe personale cu fiinţa atot-omenirii. Dacă se poate spune, cum fac mulţi filosofi contemporani, că perceperea prin simţirile noastre a oricărui obiect nu este doar un act psihic subiectiv, străin de fiinţarea obiectivă a însuşi obiectului, ci este însuşi obiectul care prin lucrarea sa reală pătrunde în conştiinţa noastră, înfiripându-se astfel o părtăşie în fiinţă, atunci cu atât mai mult trebuie să vorbim despre părtăşie în fiinţă acolo unde lucrează unul harul dumnezeiesc a-toate-pătrunzător al Sfântului Duh - Atotţiitorul.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PENTRU LINIŞTIREA MINŢII ŞI RUGĂCIUNEA CURATA
Toată viaţa Fericitului Stareţ Siluan era rugăciune. Se ruga neîncetat, schimbând de-a lungul zilei chipul rugăciunii după împrejurările vieţii zilnice. Avea şi darul înaltei rugăciuni a minţii, căreia îi închina cu precădere vremea nopţii, când putea avea deplina linişte şi întunerecul prielnice unei astfel de rugăciuni.
Feluritele forme sau chipuri ale rugăciunii sânt îndeobşte unul din punctele cele mai însemnate ale nevointei; la fel era şi pentru Stareţ, drept care îmi îngădui să mă aplec asupra lor.
PENTRU CELE TREI CHIPURI ALE RUGĂCIUNII
Rugăciunea este făurire, cea mai înaltă făurire, făurirea cu precădere, şi în vârtutea acestui lucru este nesfârşit de felurită; şi totuşi este cu putinţă o împărţire a ei în diferite chipuri, în legătură cu aşezarea sau îndreptarea puterilor duhovniceşti mai de seamă ale omului, ceea ce fac şi Părinţii Bisericii.
în această privinţă rugăciunea coincide cu treptele fireşti ale dezvoltării duhului omenesc. Prima mişcare a minţii este o mişcare în afară; a doua - întoarcerea asupră-şi; iar a treia -mişcarea către Dumnezeu prin omul lăuntric.
Potrivit acestei rânduieli Sfinţii Părinţi au deosebit trei chipuri ale rugăciunii: primul, în vârtutea neputinţei minţii de a se înălţa nemijlocit către curata gândire la Dumnezeu, poartă trăsătura închipuirii; al doilea - a cugetării; iar al treilea - a afundării în contemplare. Cu adevărat drept, cuvenit şi roditor, Părinţii îl socotesc numai pe cel de-al treilea; dar având în vedere neputinţa omului la începutul căii sale către Dumnezeu, le socotesc fireşti şi pe celelalte două chipuri ale rugăciunii şi, la vremea lor, folositoare. Cu toate acestea ei arată că dacă omul se mulţumeşte cu primul chip al rugăciunii şi îl cultivă în viaţa sa duhovnicească, pe lângă nerodire, sânt cu putinţă şi adânci tulburări duhovniceşti. în ce priveşte al doilea chip, deşi depăşeşte cu mult pe primul prin vrednicia sa, totuşi rămâne de asemenea puţin roditor, şi nu scoate pe om din neîncetata luptă cu gândurile, şi nu îi dă să atingă nici slobozirea de patimi, şi cu atât mai puţin curata contemplare. Al treilea şi cel mai desăvârşit chip al rugăciunii este acea stare a minţii în inimă, când cel ce se roagă din adâncul fiinţei sale stă slobod de chipuri, cu mintea curată înaintea lui Dumnezeu.
întâiul chip al rugăciunii ţine pe om într-o necontenită rătăcire, într-o lume închipuită, în lumea visătoriei şi, dacă vreţi, a înfăptuirii poetice; cele dumnezeieşti şi, îndeobşte, tot ce este duhovnicesc este înfăţişat în felurite chipuri de-ale fanteziei, iar apoi chiar şi viaţa reală a omului se pătrunde treptat de elemente din sfera fanteziei.
Cu al doilea chip al rugăciunii intrările lăuntrice ale inimii şi ale minţii rămân larg deschise spre a fi pătrunse de tot ce este străin, ceea ce face ca omul să trăiască neîncetat suspus celor mai felurite înrâuriri din afară; astfel, neînţelegând ce se petrece în realitate cu dânsul în chip obiectiv, adică în ce fel răsar în el toate aceste gânduri şi lupte, se dovedeşte neputincios a se împotrivi navalei patimilor aşa cum se cuvine. Cu o astfel de rugăciune omul primeşte uneori har şi dobândeşte o stare sufletească bună, dar starea sa lăuntrică, nefiind cea dreaptă, nu poate rămâne în ea. Ajungând la o oarecare înclinare spre cunoaşterea religioasă şi o relativă bună-cuviinţă în purtarea sa, şi mul-ţumindu-se cu această stare, treptat el se lasă atras către theolo-ghisirea intelectuală. Pe măsura sporirii acesteia, lupta lăuntrică cu patimile subţiri - slava deşartă şi mândria - devine tot mai întortocheată şi sporeşte măsura pierderii harului. în desfăşurarea sa, acest chip al rugăciunii, a cărei principală trăsătură este concentrarea atenţiei în minte, îndreaptă pe om spre contemplarea raţionalist-filosofică, ducându-1, la fel ca şi cel dintâi chip al rugăciunii, într-o lume închipuită, abstractă. Desigur, acest fel de închipuire abstractă a minţii este mai puţin naiv, mai puţin grosolan şi mai puţin depărtat de adevăr decât cel dintâi.
Al treilea chip al rugăciunii - împreunarea minţii cu inima - este pe deplin starea duhovnicească firească a duhului omenesc, dorită, căutată, dăruită de sus. împreunarea minţii cu inima o cunoaşte tot credinciosul, atunci când se roagă cu luare-aminte, «din inimă»; într-o mai mare măsură o cunoaşte când îi vine umilinţa şi dulcele simţământ al iubirii de Dumnezeu. Plânsul umilinţei în rugăciune este semnul credincios că mintea s-a unit cu inima şi că rugăciunea şi-a aflat locul cel dintâi, cea dintâi treaptă a înălţării către Dumnezeu; iată de ce el este atât de preţuit de către toţi nevoitorii. Dar în cazul de faţă, vorbind despre cel de-al treilea chip al rugăciunii, am în vedere un alt lucru încă şi mai mare: mintea ce stă cu rugăciune şi luare-aminte în inimă.
Urmarea caracteristică, proprie acestei mişcări şi a sălăşluirii minţii înlăuntru este curmarea lucrării închipuirii şi slobozirea minţii de tot chipul ce ar pătrunde-o. Astfel mintea devine întreagă auz şi vedere, şi vede şi aude fiece gând ce se apropie din afară, înainte ca acesta să pătrundă în inimă. Săvârşind rugăciunea într-o astfel de stare, mintea nu numai că nu îngăduie gândurilor a pătrunde în inimă, dar le şi respinge, păzin-du-se astfel a se amesteca cu ele, lucru prin care se ajunge la tăierea a toată lucrarea patimii încă din cel dintâi al ei stadiu, din însăşi zămislirea ei. Problema este cât se poate de adâncă şi complexă, şi nu putem aci decât să o pomenim în treacăt.
PENTRU DESFĂŞURAREA GÂNDULUI
Păcatul se înfăptuieşte trecând prin anume trepte ale înfiripării sale lăuntrice.
Cea dintâi treaptă este apropierea din afară a unei oarecari înrâuriri duhovniceşti, care la început poate să nu fie deloc limpede şi închegată. Prima treaptă a închegării - ivirea vreunui chip în câmpul vederii lăuntrice a omului - neatârnând de voia lui, nici nu i se socoteşte păcat. In unele cazuri chipurile acestea poartă un caracter cu precădere văzut, în altele, cu precădere gândit, dar cel mai adesea al amândurora. Dar fiindcă şi cele văzute atrag după sine un anume tip de gând, nevoitorii numesc toate chipurile «gânduri».
La omul nepătimaş mintea «stăpânitoare», fiind puterea cunoscătoare a fiinţei, poate să se plece asupra gândului ce vine, rămânând totuşi slobodă de stăpânirea lui. Dacă însă în om se află «loc», teren potrivit, cum ar fi o înclinare către duhul ce se cuprinde în gând, atunci energia lui încearcă să pună stăpânire pe lumea sufletească, adică pe inima omului; aceasta o dobândeşte trezind în sufletul mai nainte înclinat către patimă un oarecare simţământ de desfătare propriu unei anume patimi. Tocmai în această desfătare constă «ispita». însă nici clipita desfătării, deşi vădeşte mărturia nedesăvârşirii omului, nu i se socoteşte încă drept păcat: este doar «îmbierea» păcatului.
Mai departe, desfăşurarea gândului păcătos se poate înfăţişa în linii generale precum urmează: desfătarea la care îmbie patima atrage către sine atenţia minţii, clipită de o deosebită însemnătate şi plină de răspundere, căci împreunarea minţii cu gândul alcătuieşte o condiţie prielnică dezvoltării lui, dacă mintea nu se rupe de la îmbiere printr-un act de voire lăuntrică, ci petrece mai departe cu atenţia în ea; atunci începe înclinarea către dânsa, un dialog plăcut cu ea, apoi «legătura», care poate trece la un deplin «consimţământ» activ. Mai departe, tot crescând desfătarea pătimaşă, ea poate stăpâni mintea şi voinţa omului, ceea ce se numeşte «robie». După aceasta toate puterile celui robit de patimă se vor îndrepta către o mai mult sau mai puţin hotărâtă înfăptuire a păcatului, de nu vor fi piedici din afară în calea înfăptuirii lui.
O asemenea robie poate rămâne singura, fără a se mai reînnoi vreodată, dacă ea nu a fost decât urmarea lipsei de experienţă a omului ce petrece în nevoinţă şi în luptă. Dar dacă robirea se tot repetă, ea poate deveni «deprindere» a patimii şi atunci toate puterile fireşti ale omului încep a-i sluji.
De la cea mai timpurie ivire a lucrării îndulcitoare a patimii, numită mai sus «îmbiere», trebuie să înceapă lupta care se poate prelungi pe toate treptele desfăşurării gândului păcătos; şi la fiecare treaptă gândul poate fi biruit, şi astfel a nu se săvârşi în faptă; dar totuşi, încă din clipa clătinării voii este de faţă un element al păcatului, şi va fi nevoie de pocăinţă spre a nu pierde harul.
Omul necercat duhovniceşte, de obicei întâmpină gândul păcătos de-abia după ce el a trecut neobservat de primele trepte ale desfăşurării sale, adică atunci când a căpătat de acum o oarecare putere, sau chiar mai mult: când se apropie de primejdia de a săvârşi faptic păcatul.
Pentru a nu ajunge aci, neapărat trebuie ca mintea să se aşeze cu rugăciune în inimă. Aceasta este o nevoie esenţială pentru fiece nevoitor ce doreşte, printr-o pocăinţă adevărată, a se întări în viaţa duhovnicească, deoarece, precum am spus mai sus, într-o astfel de stare păcatul se taie din însăşi zămislirea sa. Aci s-ar cuveni a pomeni cuvântul Prorocului: «Fiica Vavilonului ticăloasă ... fericit carele va cuprinde şi va repezi pruncii tăi de piatra» numelui Iisus Hristos (vezi Ps. 136: 8-9).

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Până aici am arătat cu nu orice lucrare în duh este de la Duhul Sfânt. Nu orice rugăciune este rugăciune scăpată de înşelare. Şi aceasta chiar dacă omul este bine ancorat în Ortodoxie. Vă daţi seama dacă în Ortodoxie se poate greşi aşa dacă nu există atenţie, smerenie, dragoste şi foarte, foarte multă experienţă darămite în medicina culeasă de aiurea cu cine ştie ce idei păgâne cocoţate prin ea şi fructificată demonic prin închipuire şi cugetare nepăzite de dogmele Ortodoxe.
Sinistru şi în teorie şi mai ales după cum vom vedea şi în practica ascuns vrăjitorească a "medicinei" alternative.
Va urma cu
GEORGES BLOND
FURIOŞII DOMNULUI
Catolici şi protestanţi : patru veacuri de fanatism

Pentru a încheia cu ciclul înşelării în creştinism.
Înainte de a purcede la concreta înşelare din medicină, şi câte avem de spus aici! vom mai insista un pic şi despre înşelarea care se strecoară în anumite practici ortodoxe datorită mândriei sau prostiei. Toate acestea numai şi numai pentru a înţelege ce ne zicea Avva Pimen:
Cine vrea să se mântuiască este suficient să dobândească trezvia!!!

[ALEXANDRU ANASTASIU]

SAU O MICĂ ÎNCHEIERE LA "PAPALITATE"

Dragii mei, cu bucurie vă anunţ şi mulţumesc domnului administrator că s-a închis, după atâtea sute de ani de rătăcire… Papalitatea. De dragul coforumiştilor noştri, combativi pe frontul de vest, le dorim să se închidă nu doar în lumea virtuală ci şi în cea reală, prin revenirea la Sfânta Biserică din care au plecat de atâta amar de ani. Vor putea şi ei, în sfârşit să se mântuiască. Dar, după cum spun proorociile Sfinţilor Părinţi aceasta se va petrece de abia după Marele Prăpăd. Să sperăm că vor supravieţui. Atunci vor supravieţui doar cei ce caută cu sinceritate Adevărul, indiferent de ce confesiune vor fi pentru că doar ei vor putea primi Ortodoxia în dogmă şi Sfinte Taine la Sinodul al VIII-lea ecumenic.
Părerea de rău este că nu am putut termina, măcar pe scurt, arătarea adevărului, în această problemă. De aceea am şi scris domnului administrator să dea dreptul la replică. Cum însă domnia sa se află între ciocan şi nicovală nu a putut răspunde acestei cerinţe şi îl asigurăm de înţelegerea şi dragostea noastră. Sunt convins că este foarte greu să administrezi un focar atât de mare de informaţii, cu impact maxim, tocmai în inima opiniei publice. Mulţumim şi pentru atât cât este aici şi îi dorim ca la Înfricoşata Judecată să aibă răspuns bun ştiind bine că:

Iac.3:1. Nu vă faceţi voi mulţi învăţători, fraţii mei, ştiind că (noi, învăţătorii) mai mare osândă vom lua.
Iac.3:2. Pentru că toţi greşim în multe chipuri; dacă nu greşeşte cineva în cuvânt, acela este bărbat desăvârşit, în stare să înfrâneze şi tot trupul.

Cine doreşte să afle adevărul îl poate citi, foarte bine documentat, în cărţile Papalitatea schismatică şi Papalitatea eretică. http://www.sfantuldaniilsihastrul.ro...-ereticaq.html.
Cum însă şi în acest lung şir de postări este vorba de înşelare mă voi strădui să le îmbin răspunsurile pe scurt. Dacă Dumnezeu va vrea să le citească să le citească.
Dacă însă Dumnezeu va vrea să se închidă şi acest lung şir de postări numit bioterapia sau vom fi proscrişi (=banned) vă invit la Traian Bădărău, pe blog, pentru continuare, dacă şi duhovnicul meu va blagoslovi. Linkul se găseşte pe semnătură. E adevărat că nu este traficul de aici dar în schimb vom avea avantajul liniştii dogmatice şi vom putea posta cu adevărat doar pentru cei ce cu sinceritate (indiferent de ce confesiune ar fi, dar nu cu duh viclean ci cu sinceritate) caută Adevărul, adică Ortodoxia. Vom căuta duhul bucuriei comunicării în sinceritate iar nu duhul certurilor de cuvinte sau crizelor de personalitate. Dar poate că vom reuşi să ducem aici, până la capăt, misiunea ce ne-a fost încredinţată, ca să nu ne complicăm cu transhumanţa....


Theodor_de_Mopsuestia
Senior Member

Data înregistrării: 24.04.2008
Religia: Catolic
Mesaje: 509

Domnule doctor, am obosit parcurgand, fie si in diagonala, maldarul de citate luate aiurea dupa autori anticatolici, despre care, daca sunteti intr-adevar medic, ar fi trebuit sa va dati seama ca au grave probleme de perceptie a realitatii si relationare cu semenii de alte convingeri. Pana si eu, paralel cu medicina psihiatrica, mi-am dat seama. Ceva autentic puteti produce? altceva decat copy/paste din carti expirate si bolnave si/sau derivate ale predicilor ex-duhovnicului dvs.? Dumnezeu sa il odihneasca cu dreptii; ceva imi spune ca un duhovnic mare cu adevarat nu isi lasa ucenicii sa apuce pe calea fanatismului, fie el (fanatismul) si cerularian, adica parut ortodox.
__________________
Dragul meu, îţi mulţumesc că ai tras exact concluzia pe care o aşteptam. Defectul tău este că citeşti pe diagonală şi deci nu îţi poţi forma gândirea autentică în căutarea serioasă a adevărului. Dacă ai fi avut dorinţa nu de apărarea unor idei preconcepute de papă ai fi văzut că autorul acelor citate este un fost iezuit confirmat de un fost popă iezuit. Dacă nu este aşa şi este o minciună, iar citatele aparţin unor protestanţi nu trebuie să te superi, ei sunt tot producţia papalitaţii, ca o contrareacţie la fanatismul ei, arătând acelaşi fanatism. Ca atare, duhul care nu-ţi place ţie nu-mi place nici mie, dar nu e Ortodox, e duhul fanatismului papal răsfrânt în contemporaneitate, azi transformat viclean prin agiornamento în rânjet politicos pentru a fi corect politic, dar am citat cartea pentru a arăta informaţii despre iezuiţii (pe care îi ridicai mai demult în slăvi) folosind sursele voastre cele fanatice. Nu este greu să găseşti astfel de informaţii pentru că ei au făcut o carieră în sadism şi este presărată istoria cu bălţile de sânge lăsate de ei. Ei au ars pe rug, din ordinul papei, şi oameni care sunt azi consideraţi sfinţi de către voi.
Pentru că într-adevăr numai numele de iezuit provoacă groază şi scârbă, având duhul pe care tu tocmai l-ai criticat, o să dau nişte texte de la Sfinţii Părinţi despre acest subiect, pe scurt, deoarece aici nu dorim a dezvălui Papalitatea (bine că am scăpat de Ea, măcar virtual, măcar pe forumul nostru) ci înşelarea în general pentru a vedea că dacă în domeniul religios este atâta înşelare cu atât mai mult în medicină. Prin parcurgerea studiului mecanismelor înşelării vom putea discerne pe adevăraţii medici, ce practică adevărata medicină, faţă de multitudinea de înşelaţi şi înşelători.
În ceea ce priveşte pe fratele Traian nu el şi nici eu n-am scris cartea de mai sus ci oamenii voştri. Noi însă nu putem să nu sesizăm că singura Biserică nepătată de sânge este Biserica Ortodoxă. Aici nu este vorba de fanatism ci de o constatare istorică, necesară atunci când se face propaganda fide pe la noi, pentru maşinăriile de fanatism religios papal şi protestant care au tocat mii de oameni, din care şi foarte mulţi mucenici ortodocşi. Dar este o tehnică a celor de pe frontul de vest ca atunci când nu au argumente să atace persoane…
Pentru citatele dese folosite am să-ţi dau tot un citat de la Sfântul Siluan care, dacă de sigur nu-l vei citi chinezeşte, adică cu ochii oblici, te va lămuri îndeajuns… dacă vrei.
Cu durere şi dragoste… dar întru adevăr, Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

ARHIMANDRITUL SOFRONIE
CUVIOSUL
SILUAN ATHONITUL
Traducere din limba rusă de Ierom. Rafail (Noica)
Tipărită cu binecuvântarea înalt Preasfinţitului
ANDREI
Arhiepiscopul Alba-Iuliei


Mănăstirea Sfântul Panteleimon este una dintre cele mai mari şi mai bine chivernisite din Sfântul Munte. Are o minunată bibliotecă, ce numără până la douăzeci de mii de volume, prinŹtre care nu puţine manuscrise vechi, greceşti şi slavone, multe cărţi vechi foarte valoroase, adevărate rarităţi bibliografice, boŹgate secţiuni theologicc, istorice şi altele. în odăile mari şi bine amenajate ale arhondaricului Mănăstirii sânt primiţi adeseori oaspeţi, cu precădere străini. Părintele V., om cu formare theo-logică, care ştia multe limbi străine, era rânduit să vorbească cu ei.
în 1932 venise la Mănăstire un doctor în theologie, catolic, Păr. Ch. B. Acesta a vorbit mult cu Părintele V. despre diferite probleme legate de viaţa Sfântului Munte şi, între altele, a înŹtrebat:
- Ce cărţi citesc monahii voştri?
- Ioan Scărarul, Avva Dorothei, Thcodor Studitul, Ioan
Cassian Romanul, Efrem Sirul, Varsanufie şi Ioan, Macarie cel
Mare, Isaac Sirul, Simeon Noul Theolog, Nichita Stithatul, Gri-
gorie Sinaitul, Grigorie Palama, Maxim Mărturisitorul, Isihie,Diadoh, Nil şi alţi Părinţi cuprinşi în Filocalie - a răspuns Părintele V.
- Monahii voştri citesc astfel de cărti!... La noi numai profesorii le citesc, a spus doctorul, neascunzându-şi mirarea.
- La noi ele sânt cărţile de căpătâi ale fiecărui monah, a răspuns Părintele V. Citesc şi alte scrieri ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, şi cele ale scriitorilor asceţi mai târzii, ca de pildă Episcopul Ignatie Briancianinov, Episcopul Theofan Zăvorâtul, Cuviosul Nil Sorski, Paisie Velicikovski, Ioan din Kronstadt şi alţii.
Părintele V. a povestit despre această convorbire Stareţului Siluan, pe care adânc îl cinstea. Stareţul a răspuns:
- Ai fi putut spune doctorului aceluia că monahii noştri nu
numai că citesc aceste cărţi, dar ei înşişi ar putea scrie altele la
fel... Monahii nu scriu fiindcă de-acum sânt multe cărţi minunate, iar ei se mulţumesc cu ele; dar de ar fi ca ele să se piardă,
atunci monahii ar scrie altele noi.
în răstimpul îndelungii sale vieţi la Athos Stareţul s'a întâlnit cu mulţi mari nevoitori; unii dintre ei cunoşteau din cercare stările despre care scriu marii nevoitori precum lsaac Sirul, Macarie cel Mare şi alţii; deci cuvântul Stareţului mi s'a părut cât se poate de firesc.

SFÂNTA PREDANIE ŞI SCRIPTURA
Felul Stareţului de a vedea ascultarea ca fiind de neapărată trebuinţă spre a învăţa viaţa duhovnicească era strâns legat de felul cum privea Sfânta Predanie şi Cuvântul lui Dumnezeu.
Viaţa Bisericii o înţelegea ca viaţa în Duhul Sfânt, iar Sfânta Predanie ca neîntrerupta lucrare a Duhului Sfânt în Biserică. Predania, ca vecinică şi neschimbată petrecere a Duhului Sfânt în Biserică, este cel mai adânc temei al fiinţării Ei, drept pentru care Predania cuprinde în sine întreagă viaţa Bisericii, până într' acolo încât şi însăşi Sfânta Scriptură nu este decât unul din chipurile ei. De aci urmează că:
Dacă Biserica s'ar lipsi de Predania Ei, ar înceta a fi ceea ce este, căci slujirea Noului Legământ este slujirea Duhului, ŤscriŹsă nu cu cerneală, ci cu Duhul lui Dumnezeu celui viu, nu întru lespezi de piatră, ci întru lespezile cele de carne ale inimiiť (2 Cor. 3: 3-6).
Aşadar, de ar fi ca Biserica să se lipsească de toate cărţile ei pentru vreo oarecare pricină, adică de Vechiul şi Noul LegăŹmânt, de scrierile Sfinţilor Părinţi şi de cărţile de slujbe biseriŹceşti, atunci Predania ar realcătui Scriptura, fie şi nu cuvânt cu cuvânt, fie şi în altă limbă, dar în esenţa sa, şi această nouă Scriptură ar fi înfăţişarea aceleiaşi Ťcredinţe carea o dată s'a Predanisit sfinţilorť (Iuda 1: 3), arătarea aceluiaşi Duh Unul Care neschimbat lucrează în Biserică, arătându-se a fi temeiul Ei, esenţa Ei.
Sfânta Scriptură nu este mai adâncă şi nu este mai însemnată decât Sfânta Predanie ci, precum s'a spus mai sus, unul din chiŹpurile ei. Acest chip este cât se poate de preţios, şi prin uşurinţa lui de a se păstra, şi prin uşurinţa de a se folosi; scoasă însă din şuvoiul sfintei Predanii, Scriptura nu poate fi înţeleasă precum se cuvine de nici un fel de cercetare ştiinţifică.
Dacă Apostolul Pavel avea Ťmintea lui Hristosť, atunci cu atât mai mult Sfânta Biserică, ce-I cuprinde şi pe Pavel, are mintea lui Hristos. Iar dacă scrierile lui Pavel şi ale celorlalţi apostoli se numesc Sfânta Scriptură, atunci şi noua Scriptură a Bisericii, adică cea de după pierderea cărţilor vechi, ar fi tot atât de sfântă, căci, după făgăduinţa Domnului, Dumnezeu - Sfânta Treime - neschimbat petrece în Biserică.
Greşit socotesc cei care, despărţindu-se de Predania BiseŹricii, merg, precum cred, la izvoarele ei, adică la Sfânta ScripŹtură. Nu Sfânta Scriptură este izvorul Bisericii, ci Sfânta PreŹdanie. De-a lungul celor dintâi zeci de ani ai istoriei sale BiseŹrica nu avea Scripturile Noului Legământ şi trăia numai după Predanie, pe care Apostolul Pavel în Epistolele sale îi îndemna pe credincioşi să o păzească (2 Thes. 2: 15).
Este îndeobşte cunoscut că toţi ereziarhii s'au întemeiat pe Sfânta Scriptură, cu singura deosebire că ei Ťo înţelegeau după sineť. Despre o astfel de stâlcire a înţelesului Sfintei Scripturi prin răstălmăcirea ei după propria lor înţelegere vorbea deja Apostolul Petru (2 Pt. 3: 16).
Osebitele mădulare ale Bisericii, fără a-i exclude nici pe cei mai buni fii şi învăţători ai Ei, nu ajung a cuprinde în sine toată plinătatea darurilor Sfântului Duh, drept pentru care în învăţătuŹrile şi scrierile lor se găsesc unele nedesăvârşiri şi uneori chiar greşeli; însă în întregul ei învăţătura Bisericii, care cuprinde pliŹnătatea darurilor şi a cunoaşterii, rămâne în veci adevărată.
Neclătita credinţă în adevărul învăţăturii Soborniceştii BiŹserici în întregul Ei şi adânca încredere în tot ce Ea a primit şi a întărit în experienţa Sa se află la temeiul vieţii monahului athoŹnit, scutindu-1 de orice amatorism netradiţional şi de căutări orbecăinde. O astfel de intrare prin credinţă în viaţa Bisericii îl face pe monah un împreună-deţinător al nemărginitelor Ei boŹgăţii, împărtăşind de îndată experienţei sale personale o hotărâtă trăsătură de temeinicie.
învăţându-se din Sfintele Scripturi, din scrierile Sfinţilor PăŹrinţi şi din cărţile liturgice, nedeşertate comori de cuprins dogŹmatic şi de rugăciune, monahul se întâlneşte cu o bogăţie neŹgrăit de măreaţă; drept aceea, nu găseşte în sine înclinarea de a scrie şi el despre acestea, neputând adăuga ceva esenţial nou. Dar când în viaţa Bisericii se iveşte o adevărată nevoie, atunci se scriu noi cărţi.
Fiecare nouă carte ce pretinde a se alătura învăţăturii BiŹsericii sau a o înfăţişa, se supune judecăţii Bisericii care, fie şi încet, cearcă şi ispiteşte toate laturile, şi mai cu seamă înrâurirea învăţăturii ei asupra vieţii. Acest criteriu al înrâuririi învăţăturii asupra vieţii are o deosebită însemnătate, în vârtutea strânsei legături între conştiinţa dogmatică şi viaţă; şi Biserica respinge tot ce se dovedeşte a fi potrivnic sau necorespunzător duhului iubirii lui Hristos prin care Ea trăieşte.
Fiecare fiu şi mădular al Bisericii, călătorind către această iubire, se poticneşte, cade, săvârşeşte nelegiuiri; Biserica însă, în adâncul său, cunoaşte în Duhul Sfânt adevărul dragostei lui Hristos, iar când se iveşte fie şi cuvântul iubire, dar cu alt cuŹprins, Biserica nu se lasă ademenită de nici o filosofie, de nici o altă strălucită învăţătură. Biserica nu se înşală.
Socotesc că Fericitul Siluan, credincios fiu al Bisericii, în scrierile sale îndrumă către cel de pe urmă şi mai temeinic criŹteriu al adevărului în Biserică.
Criteriul acesta este dragostea lui Hristos pentru vrăjmaşi şi smerenia lui Hristos.
Stareţul scria:
ŤNimenea poate cunoaşte de la sine ce este dragostea lui Dumnezeu, dacă nu-1 va învăţa Duhul Sfânt; dar în Biserica noastră dragostea lui Dumnezeu este cunoscută în Duhul Sfânt, şi de aceea vorbim despre eať.
ŤDomnul este bun şi milostiv, dară noi a grăi despre iubirea Sa nimic am putea în afara Scripturii, de nu ne-ar fi învăţat Duhul Sfântť.
ŤNoi nu putem judeca decât în măsura în care am cunoscut harul Sfântului Duh...ť
ŤSfinţii grăiesc despre ceea ce cu adevărat au văzut şi cuŹnosc. Ei nu vorbesc despre ceea ce nu au văzut...ť (vezi Col. 2: 18).
ŤSfinţii nimic nu grăiesc din mintea lorť.


Şi să nu daţi plicticoasa replică: dacă arătăm adevărul nu iubim pe vrăjmaşi. Tocmai dacă îl arătăm, chiar dacă îi doare, le dăm o şansă de mântuire. Le iubim nu confortul linguşitor al confirmării că ei se mântuiesc, ca să nu-i supărăm, că asta durează doar clipa vieţii de aici ci le dorim din toată inima neliniştea cea bună să caute adevărul, să se mântuiască, să se odihnească nu aici ci în veşnicie, chiar dacă pe noi ne consideră fanatici şi neciopliţi.
Noi ne ferim de a da replici de la noi căci noi nu dorim să ne lăudăm cu noi sau cu felul de a replica inteligent ci cu Dumnezeu care este minunat întru sfinţi şi mai ales pentru că dorim cu ardoare să se laude ADEVĂRUL...