experiment care infirma teoria relativitatii

[bogdan81]

Flavius,
Esti un om inteligent. De aceea realizezi foarte bine ca nevoia omului de Dumnezeu este sadita adanc in sufletul sau, ca omul nu isi poate da cu adevarat un sens al vietii daca il scoate din ecuatie pe Dumnezeu. Omul e insetat dupa iubire, dupa vesnicie, dupa nemurire.
El vrea sa fie vesnic, sa iubeasca vesnic, sa fie vesnic constient de sine insusi si de propria sa existenta. El vrea sa fie iubit, vrea sa fie pentru totdeauna cu cei pe care ii iubeste.
Un profund ganditor francez, pe numele sau Gustave Thibon, spunea ca omul nu stie ce vrea, dar stie sigur ca nu vrea ceea ce are.
Cu alte cuvinte, omul e insetat mereu dupa mai mult, vrea sa stie mai mult, sa fie mai bun, sa iubeasca si sa fie iubit mai mult. Mereu mai mult. Omul e insetat dupa nesfarsit, dupa infinit. Acest dor e sadit in adancul sau cel mai adanc. Pascal spune intr-un celebru aforism:
"Alina-te. Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit." Este un dor al omului dupa sens, dupa iubirea vesnica, dupa Dumnezeu. El este atat de puternic incat face parte din insasi natura omului. Si cred ca omul nu isi poate nega acest dor, aceasta sete dupa sens, fara a pierde ceva din umanitatea lui. Nu e oare concludent faptul ca atatea decenii de ateism comunist in care s-a interzis si predarea religiei, nu au reusit totusi sa nimiceasca din sufletul omului aceasta chemare profunda?
Stiu ca sunteti un om inteligent. Se simte asta dupa cum scrieti.
Stiu ca nu v-a ocolit nici pe dvs. aceasta intrebare profunda si nici nu are cum sa va ocoleasca.
Ceea ce conteaza, pentru mine, nu e atat daca un om este sau nu credincios.
Ci daca el cauta. Daca ii este foame si sete. Daca inseteaza dupa ceva mai presus de lume, caci aceasta e insasi umanitatea lui.
Unamuno, in setea lui dupa nemurire, a spus candva o fraza care ma bantuie fara incetare, fara odihna: "Poate ca Dumnezeu ne va judeca dupa nazuintele noastre si ne va harazi sa fim, in eternitatea eternitatii, nu cei care am fost, ci cei care am vrut sa fim."

În prealabil postat de bogdan81

Flavius,
Esti un om inteligent. De aceea realizezi foarte bine ca nevoia omului de Dumnezeu este sadita adanc in sufletul sau, ca omul nu isi poate da cu adevarat un sens al vietii daca il scoate din ecuatie pe Dumnezeu. Omul e insetat dupa iubire, dupa vesnicie, dupa nemurire.
El vrea sa fie vesnic, sa iubeasca vesnic, sa fie vesnic constient de sine insusi si de propria sa existenta. El vrea sa fie iubit, vrea sa fie pentru totdeauna cu cei pe care ii iubeste.
Un profund ganditor francez, pe numele sau Gustave Thibon, spunea ca omul nu stie ce vrea, dar stie sigur ca nu vrea ceea ce are.
Cu alte cuvinte, omul e insetat mereu dupa mai mult, vrea sa stie mai mult, sa fie mai bun, sa iubeasca si sa fie iubit mai mult. Mereu mai mult. Omul e insetat dupa nesfarsit, dupa infinit. Acest dor e sadit in adancul sau cel mai adanc. Pascal spune intr-un celebru aforism:
"Alina-te. Nu m-ai cauta daca nu m-ai fi gasit." Este un dor al omului dupa sens, dupa iubirea vesnica, dupa Dumnezeu. El este atat de puternic incat face parte din insasi natura omului. Si cred ca omul nu isi poate nega acest dor, aceasta sete dupa sens, fara a pierde ceva din umanitatea lui. Nu e oare concludent faptul ca atatea decenii de ateism comunist in care s-a interzis si predarea religiei, nu au reusit totusi sa nimiceasca din sufletul omului aceasta chemare profunda?
Stiu ca sunteti un om inteligent. Se simte asta dupa cum scrieti.
Stiu ca nu v-a ocolit nici pe dvs. aceasta intrebare profunda si nici nu are cum sa va ocoleasca.
Ceea ce conteaza, pentru mine, nu e atat daca un om este sau nu credincios.
Ci daca el cauta. Daca ii este foame si sete. Daca inseteaza dupa ceva mai presus de lume, caci aceasta e insasi umanitatea lui.
Unamuno, in setea lui dupa nemurire, a spus candva o fraza care ma bantuie fara incetare, fara odihna: "Poate ca Dumnezeu ne va judeca dupa nazuintele noastre si ne va harazi sa fim, in eternitatea eternitatii, nu cei care am fost, ci cei care am vrut sa fim."

Extraordinar. E fraza pe care am cautat-o in atatea carti, teologice sau nu. E pur si simplu, esenta sperantei umanitatii. Si este exact ce marturisise intodeauna cel de la care mi-am luat nick-ul. Va multumesc, domnule!

[FlaviusM]

Bogdan81,
Foarte sincer va spun ca nu am simtit niciodata acea "nevoie de Dumnezeu" despre care vorbiti. Stiu ca multi oameni simt o nevoie de a avea o credinta religioasa, dar asta nu inseamna ca obiectul credintei este real.
Intr-un mod filozofic, pot intelege discutia pe marginea subiectului "sensul vietii omului", dar eu nu simt in nici un fel nevoia de a trai avand in minte vreun scop mai inalt al vietii. Eu personal sunt foarte impacat stiind ca viata nu are nimic metafizic si ca nu am un suflet care sa supravietuiasca dupa moarte.
Pentru mine, inexistenta lui Dumnezeu (si a oricaror alte forme de supranatural) a fost pozitia naturala de la inceput. Nu am avut nici o perioada in viata in care sa fi crezut in Dumnezeu si nici in familia mea nu am vazut vreo forma de credinta religioasa. In copilarie, religia era pentru mine doar o poveste, ale carei detalii nu le stiam decat foarte aproximativ, in care unii oameni cred din ignoranta.
Pentru mine ateismul este starea naturala si personal imi este foarte greu sa inteleg cum pot oamenii sa creada in lucruri pentru care nu exista dovezi obiective.

[daniil96]

În prealabil postat de bogdan81

...
Unamuno, in setea lui dupa nemurire, a spus candva o fraza care ma bantuie fara incetare, fara odihna: "Poate ca Dumnezeu ne va judeca dupa nazuintele noastre si ne va harazi sa fim, in eternitatea eternitatii, nu cei care am fost, ci cei care am vrut sa fim."

credinta fara fapte e moarta ... si eu am niste "nazuinte" grozave ... dar mi-e lene sa ma scol din pat si mi-e lehamite sa ajut pe cineva


Dumnezeu sigur va aprecia efortul meu

[bogdan81]

Flavius,
Vreti sa spuneti ca nu ati simtit niciodata dorinta de a exista pentru totdeauna?
Unamuno, pe care l-am citat inainte, ne propune tuturor sa facem o experienta.
Sa incercam sa ne imaginam pentru o clipa ca am inceta sa existam, ca am inceta sa fim constienti de noi insine. Vom constata imediat ca nu putem face asta pentru ca ne cuprinde ameteala. Nu ne putem concepe ca incetand de a exista.
Pentru mine, omul este facut sa-si doreasca nemurirea, vesnicia.
Eu nu cred ca se poate altfel.
Ati incercat vreodata sa va puneti la modul adanc aceasta problema?

[FlaviusM]

În prealabil postat de bogdan81

Flavius,
Vreti sa spuneti ca nu ati simtit niciodata dorinta de a exista pentru totdeauna?
Unamuno, pe care l-am citat inainte, ne propune tuturor sa facem o experienta.
Sa incercam sa ne imaginam pentru o clipa ca am inceta sa existam, ca am inceta sa fim constienti de noi insine. Vom constata imediat ca nu putem face asta pentru ca ne cuprinde ameteala. Nu ne putem concepe ca incetand de a exista.
Pentru mine, omul este facut sa-si doreasca nemurirea, vesnicia.
Eu nu cred ca se poate altfel.
Ati incercat vreodata sa va puneti la modul adanc aceasta problema?

Sigur ca teoretic mi-am pus problema nemuririi, dar intr-un mod complet nereligios.
Ca raspuns la problema pusa de Unamuno, nu cred ca e vreo diferenta intre a inceta sa exist odata cu moartea fizica si felul similar in care nu am existat in 1800, de exemplu. Eu pot banui ca dorinta de a nu muri/ de a exista pentru totdeauna este o consecinta a instinctului de supravietuire cuplat cu faptul ca oamenii, spre diferenta de celelalte specii, sunt perfect constienti de inevitabilitatea mortii. Biologic suntem "fortati" sa evitam moartea, dar in acelasi timp stim ca nu vom putea face acest lucru la nesfarsit.
In orice caz, sunt curios de ce vedeti in aceasta dorinta pentru nemurire a omului (dorinta care presupun ca se manifesta diferit la fiecare individ) o dovada a existentei Dumnezeului biblic?

[bogdan81]

Flavius,
Cu siguranta, omul este singura faptura care stie ca va muri. In acest sens, constiinta de sine e cea care il "forteaza" practic sa-si caute un sens, sa-si caute nemurirea.
Referitor la intrebarea dvs., eu personal nu vad in aceasta sete de nemurire a omului dovada existentei lui Dumnezeu, dar in schimb vad altceva. Eu vad in asta faptul ca omul este practic fortat sa caute nemurirea, sa caute sensul existentei.
Este fortat sa creada pentru a-si da un sens. Si mai profund decat atat, este fortat sa spere. Speranta este constitutiva naturii umane.
Omul trebuie sa-l caute pe Dumnezeu si sa pastreze speranta ca-l va gasi.
Speranta nu poate fi anihilata din sufletul omului fiindca omul si-ar nega astfel propria sa natura, care este aceea de a avea un sens al vietii.

[richard_d]

În prealabil postat de bogdan81

Flavius,
Cu siguranta, omul este singura faptura care stie ca va muri. In acest sens, constiinta de sine e cea care il "forteaza" practic sa-si caute un sens, sa-si caute nemurirea.
Referitor la intrebarea dvs., eu personal nu vad in aceasta sete de nemurire a omului dovada existentei lui Dumnezeu, dar in schimb vad altceva. Eu vad in asta faptul ca omul este practic fortat sa caute nemurirea, sa caute sensul existentei.
Este fortat sa creada pentru a-si da un sens. Si mai profund decat atat, este fortat sa spere. Speranta este constitutiva naturii umane.
Omul trebuie sa-l caute pe Dumnezeu si sa pastreze speranta ca-l va gasi.
Speranta nu poate fi anihilata din sufletul omului fiindca omul si-ar nega astfel propria sa natura, care este aceea de a avea un sens al vietii.

Argumentul tau poate fi contrazis prin faptul ca Flavius exista; si este om.
Nu-l forteaza nimeni sa creada nimic, nu crede si totusi exista, este fericit, are o viata normala ca si noi si pe strada nu se distinge cu nimic de cel mai inflacarat credincios.
El nu spera, nu cauta si nu crede si totusi exista.

[AlinB]

În prealabil postat de richard_d

Argumentul tau poate fi contrazis prin faptul ca Flavius exista; si este om.
Nu-l forteaza nimeni sa creada nimic, nu crede si totusi exista, este fericit, are o viata normala ca si noi si pe strada nu se distinge cu nimic de cel mai inflacarat credincios.
El nu spera, nu cauta si nu crede si totusi exista.

Un om poate fi aparent fericit in ciuda unei acute degradari a persoanei sale ca fiinta spirituala.

Omul are capacitatea de a-si defini fericirea in multe moduri, unele chiar degradante pentru el ca fiinta spirituala, asta nu inseamna ca toate acelea sunt valide.

Nu cred ca trebuie sa mai dau exemple..

[bogdan81]

Filozoful american William James, un alt insetat de sens, il numea pe Dumnezeu, "producatorul nemuririi noastre".
Intelegeti acum de ce practic omul este fortat sa spere si sa caute pe Dumnezeu.
El isi cauta astfel sensul fara de care totul in jurul lui se prabuseste in absurd.
Asa este facut omul: sa caute si sa spere, chiar in pofida tuturor oprelistilor, de orice natura ar fi ele.