Cei care-si sacrifica viata pentru idei gresite...

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de laurastifter

Doamne ajută!
Aşa cum ştim, au existat în istorie numeroase persoane care, aflate în situaţii critice, şi-au jertfit cariera, întreaga avere sau chiar viaţa din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru semeni, devenind astfel martiri/mucenici (cei care s-au sacrificat pentru mărturisirea lui Dumnezeu) sau eroi (aceia care şi-au jertfit vieţile pentru alte cauze nobile). Toţi aceşti fericiţi fii şi robi credincioşi ai lui Dumnezeu au dobândit viaţa eternă în comuniune cu Tatăl nostru Cel din Ceruri. Referindu-se la aceştia, Apostolul ne îndeamnă, inspirat fiind de Duhul Sfânt: "Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare-aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa" (Evrei13, 7).
În afară de aceste cazuri impresionante şi dătătoare de nădejde, există şi o altă realitate mult mai complicată, pe care vă propun să încercăm a o analiza, din perspectiva moralei creştine, în acest topic: situaţia celor care, cu sinceritate şi convingere, se sacrifică pentru idei incorecte, neimportante sau chiar dăunătoare societăţii. Desigur, nouă, celor ce suntem "muşti de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul" (Mihai Eminescu), oameni supuşi greşelilor, tainele lui Dumnezeu ne sunt necunoscute, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: "Acum cunosc în parte. Atunci însă deplin voi cunoaşte, aşa cum şi eu deplin sunt cunoscut". Nu este al nostru a şti modul în care aceste persoane vor fi judecate de către Domnul nostru Iisus Hristos. Totuşi, cred că nu vom păcătui împotriva credinţei noastre, dacă vom încerca să medităm puţin şi să ne exprimăm opinia în privinţa acestei situaţii dramatice a celor care, mânaţi de neştiinţă, de fanatism sau de o educaţie defectuoasă, jertfesc totul (chiar şi propria viaţă) pentru cauze inutile sau chiar negative, contrare voii divine.
Îi am în vedere, în acest sens, pe cei care, în diverse împrejurări critice, au ales să se lase torturaţi şi/sau ucişi, doar pentru a nu-şi renega vreo convingere politică nesemnificativă sau chiar incompatibilă cu învăţătura creştină. De asemenea, în această categorie i-aş încadra pe membrii anumitor secte (de exemplu, martorii lui Iehova) care, convinşi fiind că anumite tratamente medicale ar fi potrivnice poruncilor dumnezeieşti, preferă să moară, decât să apeleze la acele practici ştiinţifice. Ce credeţi despre acest tip de atitudine? Dar despre cei care, mai grav, îşi riscă viaţa pentru a-şi putea ucide adversarii?

Să luăm un caz ipotetic: în anumite state islamice, există o lege, potrivit căreia toţi cetăţenii, care îndrăznesc să rostească "blasfemii" împotriva lui Allah şi a lui Muhammad, sunt condamnaţi la pedeapsa capitală. Să presupunem că un ateu convins, cetăţean al uneia dintre acele ţări, ar începe să nege în public existenţa lui Allah, dar nu din dragoste pentru Hristos (nici prin gând nu i-ar trece aşa ceva), ci pentru că, din punctul său de vedere, toate religiile ar fi doar forme de manipulare a celor naivi şi needucaţi, iar intelectualii ar avea misiunea de a-i lumina pe aceşti nefericiţi ţinuţi în neştiinţă. Astfel, personajul nostru fictiv ar fi ucis pentru o idee în mod evident falsă (inexistenţa oricărei divinităţi), dar socotită de către el drept corectă, conformă adevărului. În acest caz, cel ucis este o victimă, o persoană periculoasă pedepsită cu dreptate, sau un erou care a murit cu demnitate şi vitejie pentru convingerile sale?

Nădăjduiesc că ideea acestui topic ne va fi de folos. :)

Doamne ajută!

Este vorba de situaţii diferite. În multe, însă, există ceva comun: păcătoşi (răzbunătorii care îşi sacrifică viaţa pentru răzbunare) sau ignoranţi (sectanţi, atei, musulmani) care fac acelaşi lucru. În aceste cazuri, accentul nu trebuie pus pe "îşi sacrifică viaţa", ci pe faptul că sunt păcătoşi sau ignoranţi: osânda nu vine ca urmare a primejdiuirii vieţilor lor, ci ca urmare a faptului că au fost păcătoşi sau ignoranţi (presupunând că Judecătorul, Care cunoaşte inimile, descoperă că este vorba de păcat formal şi de ignoranţă vinovată). Mai clar spus, iehovistul va fi judecat nu fiindcă a refuzat transfuzia la apendicita lui, ci fiindcă, auzind Evanghelia, a rămas iehovist.

Legat de Giordano Bruno, am observat de pe alt topic că sunteţi victima propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii. Mă bucur că aţi recunoscut că eraţi până acum convinsă că a fost condamnat "pentru idei ştiinţifice". Nu e niciodată târziu să ne schimbăm părerile, mai ales când sunt deformate nu de noi, ci de o maşină de deformare bine pusă la punct, căreia atât de mulţi i-au căzut victime.

Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare. Ei vor fi judecaţi, spre mântuire sau spre damnare, pe alte considerente.

[laurastifter]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Este vorba de situaţii diferite. În multe, însă, există ceva comun: păcătoşi (răzbunătorii care îşi sacrifică viaţa pentru răzbunare) sau ignoranţi (sectanţi, atei, musulmani) care fac acelaşi lucru. În aceste cazuri, accentul nu trebuie pus pe "îşi sacrifică viaţa", ci pe faptul că sunt păcătoşi sau ignoranţi: osânda nu vine ca urmare a primejdiuirii vieţilor lor, ci ca urmare a faptului că au fost păcătoşi sau ignoranţi (presupunând că Judecătorul, Care cunoaşte inimile, descoperă că este vorba de păcat formal şi de ignoranţă vinovată). Mai clar spus, iehovistul va fi judecat nu fiindcă a refuzat transfuzia la apendicita lui, ci fiindcă, auzind Evanghelia, a rămas iehovist.

Legat de Giordano Bruno, am observat de pe alt topic că sunteţi victima propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii. Mă bucur că aţi recunoscut că eraţi până acum convinsă că a fost condamnat "pentru idei ştiinţifice". Nu e niciodată târziu să ne schimbăm părerile, mai ales când sunt deformate nu de noi, ci de o maşină de deformare bine pusă la punct, căreia atât de mulţi i-au căzut victime.

Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare. Ei vor fi judecaţi, spre mântuire sau spre damnare, pe alte considerente.

Doamne ajută!
Este foarte interesant punctul de vedere pe care l-aţi exprimat!
Mi-a atras atenţia în special acest pasaj din mesajul dumneavoastră: "Există, deci, un singur fel de suferinţă şi un singur fel de moarte care mântuieşte: aceea pentru Mântuitorul şi, prin extensie, asupra icoanelor Lui care sunt oamenii. În cazul celor care suferă şi mor pentru altceva, cum ar fi Libertatea, Democraţia, Patria, Cauza, Căpitanul, Allah, Buddha-Sakya-Muni, opera lor, etc, etc, suferinţele nu sunt expiatorii şi moartea nu e mântuitoare. Dar nici nu sunt spre damnare".
Sunt întru totul de acord cu dvs.

În privinţa "propagandei împotriva Sfintei Inchiziţii"... cred că este foarte posibil ca anumite persoane - incapabile de a urma principiul cercetării istorice "sine ira et studio" - să exagereze sau chiar să deformeze anumite realităţi din trecut (precum existenţa şi activitatea Inchiziţiei). De exemplu, cred că unii atei sunt ispitiţi să deformeze anumite adevăruri istorice legate de perioada Evului Mediu creştin, astfel încât să poată demonstra că practicarea religiei noastre ar avea efecte negative pentru progresul omenirii. Cunosc personal un ateu care, după ce a citit anumite cărţi de istorie foarte dubioase, a ajuns la concluzia (evident falsă) că Biserica ar fi ucis o mulţime de adversari ai religiei şi că, din acest motiv, promovarea ateismului ar rămâne cea mai indicată soluţie pentru combaterea acestei "atitudini extremiste" a credincioşilor. Aşa cum aţi spus, mulţi cad victime acestei mentalităţi... iar noi, credincioşii creştini (indiferent de confesiune), avem datoria de a rămâne vigilenţi faţă de încercările de manipulare exercitate asupra noastră şi de a le propune celorlalţi să observe aspectele pozitive ale istoriei creştinismului, realizările spirituale incontestabile ale Bisericii, fără de care noi, cei de astăzi, am fi rămas, probabil, păgâni politeişti, stăpâni de sclavi şi spectatori pasionaţi ai luptelor de gladiatori.
Îmi amintesc că, la topic-ul dedicat Inchiziţiei, discutasem despre păcatul de a ucide în numele religiei creştine. Ştiu că nu m-am exprimat împotriva Bisericii Catolice şi nici chiar împotriva instituţiei Inchiziţiei în sine, ci am pus accentul pe ideea că faptul de a condamna şi ucide oameni în numele credinţei noastre creştine reprezintă o crimă. Astfel, sunt gata să-mi schimb fără probleme orice opinie neconformă adevărului istoric, având în vedere faptul că, aşa cum am mai spus, ispita de a deforma realitatea în vederea susţinerii propriilor ideologii sigur i-a urmărit pe mulţi istorici. Dacă s-au realizat crime sub pretextul apărării credinţei creştine, responsabilitatea le aparţine în mod individual ucigaşilor, iar nicidecum unei întregi instituţii şi cu atât mai puţin creştinilor autentici contemporani cu acele evenimente.
Mă bucur şi vă mulţumesc pentru că mi-aţi trezit în suflet dorinţa de a-mi îmbogăţi mai mult cunoştinţele despre istoria medievală a Bisericii - epocă istorică plină de evenimente interesante şi controversate, vrednice de a fi cercetate în mod serios şi aprofundat. Mă preocupă şi mă interesează foarte mult istoria, încă de când eram în şcoala generală. :)

Dumnezeu să fie cu dumneavoastră!

Cu deosebit respect,
Laura Stifter

Hristos în mijlocul nostru!