Argumentele in privinta existentei lui Dumnezeu

[HoratiuM]

În prealabil postat de bogdan81

Intr-adevar, seria de lucruri determinate nu poate subzista prin ea insasi. Asta daca ne gandim la lucruri luandu-le pe fiecare individual. Intr-o carte a sa, "Dumnezeu si filozofia", Etienne Gilson vorbeste despre acest argument al contingentei astfel: ca intrucat nu se intrevede nici o ratiune de a fi a unui lucru luat in particular, el trebuie sa aiba o ratiune in afara lui, ca sa-i justifice propria existenta. El spune ca putem lua la rand lucrurile particulare si sa observam astfel necesitatea de a afla fiecarui lucru o ratiune de a fi, care este dincolo de lucrurile insele.
Ceea ce cred eu insa ca nu remarca Etienne Gilson, este faptul pe care l-am gasit intr-o alta carte, a unui filozof polonez, Leszek Kolakovski, care in cartea sa intitulata "Religia", combate acest argument al contingentei spunand ca noi, folosindu-ne de acest argument, consideram lucrurile in mod individual, luandu-le pe fiecare la rand sau separat, asa cum se exprima Etienne Gilson. Dar noi nu putem avea experienta totalitatii acestor lucruri, si nu putem sti in mod empiric ce este aceasta totalitate. Astfel, daca lucrurile luate indiviual cer intr-adevar o ratiune a lor, nu putem spune acelasi lucru despre totalitatea lumii, a carei experienta nu o avem. Nu stim ce este de fapt totalitatea.
De aceea am spus mai inainte ca mie mi se par toate argumentele niste variante deghizate ale argumentului ontologic. Deoarece peste tot este vorba de Dumnezeul nostru, Dumnezeul pe care il concepem ca dumnezeu viu si personal.
Spre exemplu, atunci cand un om se intreaba ce inseamna sa fii, sa existi, el face acest lucru deoarece mai intai se simte pe sine insusi ca existand. Adica are constiinta propriei lui existenta. De aceea, pentru om ca fiinta constienta de sine, a exista inseamna a fi constient ca existi. Omul nu poate gandi existenta fara constiinta de sine personala.
De aceea pentru om, existenta suprema si cauza propriei lui existente nu poate fi decat tot o fiinta personala si cu constiinta de sine. Omul nu poate concepe altfel existenta suprema.
De aceea am spus ca pentru om, ateismul este de neconceput. Cam asa ar suna pentru mine argumentul ontologic.
Numai ca, asa cum am spus mai inainte, nimic nu ne garanteaza ca aceasta constiinta a mea personala, la care tin atat de mult, deoarece fara ea nu as mai fi eu, nu este o absurditate. Iar in secolul 20, niste filozofi pe care de altfel eu nu ii iubesc prea mult, chiar au afirmat acest lucru, ca existenta omului deopotriva cu constiinta lui sunt lipsite de sens si fara scop.
Mai ramane totusi, din punctul meu de vedere o intrebare: daca pentru acesti filozofi Dumnezeu nu exista, atunci cum a putut produce lumea ceva care o depaseste, si care este constiinta de sine personala?

Argumentul lui Kolakowski nu ţine. Deoarece Kolakowski nu a făcut reducţia fenomenologică/ontologică şi confundă determinarea cu nedeterminarea. Singurul lucru pe care îl observă Kolakowski, cu oarecare dreptate, este faptul că ar exista o diferenţă între lucrurile determinate izolate, pe de o parte, şi totalitatea lor, pe de alta. Dar aici, modul în care vorbim despre „totalitatea lucrurilor determinate” implică o omonimie:
1. Pe de o parte, se poate vorbi despre această totalitate ca şi cum ar fi nimic altceva decât o însumare a determinărilor. Dar, în acest caz, când adăugăm determinare la determinare, fie şi în sau la infinit, nu obţinem decât o mulţime determinată sau, dacă ne plac oximoroanele, o „totalitate determinată” — ceea ce e o contradicţie în termeni. Căci nu am face decât să adunăm determinare cu determinare, fapt care ne-ar pune strict în posesia unei progresii, eventual, cantitative, căci, sub aspectul determinării, am fi în stază calitativă: fiecărui nivel al „totalităţii determinate” atins i-ar corespunde o privaţie, o lipsă (definiţia determinării este tocmai faptul că e un element care are o anumită lipsă — „omnis determinatio est negatio”, Spinoza).
2. Pe de altă parte, ar fi vorba despre o totalitate absolută. Numai că o totalitate absolută, prin chiar definiţia ei, nu mai admite determinarea, adică lipsa. Ci ea ţine de un continuum absolut între două elemente care, tocmai pentru că ar fi într-un asemenea continuum, nu ar mai fi elemente distincte în sens propriu-zis.

Comparaţia pe care o pot face pentru a fi înţeles mai bine:
— Mulţimea numerelor naturale este infinită, dar nu real infinită, ci potenţial infinită! Adică, oricât am socoti şi am aduna, niciodată nu am putea să dăm peste cel mai mare număr natural căci, oricât de mare ar fi acesta, el ar fi un număr căruia i-ar corespunde o colecţie determinată, încheiată de obiecte. Deci şi numărul ar fi tot determinat. Asta înseamnă că, după cel mai mare număr natural pe care l-am concepe, ar urma exact aceeaşi limită, deci lipsă, deci determinare, pe care o găsim după oricare număr natural subordonat lui. Adică, cel mai mare număr natural pe care l-am concepe, nu ar fi cel mai mare număr natural căci ar fi urmat de aceeaşi prăpastie negativă a determinării care desparte, disjunge orice alt element natural de oricare altul.

Gândirea noastră, întemeiată principial pe distincţie negativă, are mari dificultăţi în a sesiza diferenţa dintre două elemente, dar fără a considera odată cu diferenţa respectivă şi o negaţie ireductibilă, o privaţie, o lipsă, o prăpastie fundamentală între ele. Pentru noi, diferenţa şi negaţia se suprapun.

Perspectiva explicată mai sus, în exemplul cu mulţimea numerelor naturale, este cea care le aparţine tuturor criticilor argumentului ontologic — începând cu Aristotel şi încheind cu Imm. Kant. Îndeosebi în raţionamentele lui Gaunilon acest sistem de gândire este foarte clar prezent. Dacă ne amintim, Gaunilon îi obiectează Sfântului Anselm spunând că acel „id quo majus cogitari nequit” („acela decât care, ceva mai mare nu se poate concepe”) se poate aplica şi unei... insule. Şi, dacă am concepe „cea mai mare insulă pe care am putea-o concepe”, atunci, după Gaunilon, ar urma, în termenii lui Anselm, că insula ar putea să-L egaleze pe Atotputernicul şi, mai mult, că doar gândind-o, ea ar exista cu necesitate.

Gugumănie şi confuzie mai mare nici că se poate. Căci discursul lui Gaunilon avea loc în cadrul unui infinit potenţial a cărui definiţie este: progresia infinită a determinării sau augmentarea infinită a determinării. Or, este cât se poate de evident că, la orice stadiu ne-am opri în această progresie sau creştere, nu am obţine decât ceva strict determinat, oricât de mare ar fi! (Nu există, prin definiţie, „cea mai mare insulă”, căci, oricât de mare am proiecta-o, întotdeauna ne-am putea augmenta imaginaţia proiectând una şi mai mare!)

Mai mult, înăuntrul elementului astfel obţinut, am avea, în orice punct am alege, disjuncţie exclusivă, deci separaţie, divorţ între elementele componente. Adică, o mulţime sau un element determinat, prin chiar aceea că e determinat, ar fi, totodată, compus, eterogen. Prin urmare, decompozabil, adică destructibil sau pieritor. Elementele determinate sunt, prin definiţie, reductibile. Adică, pot fi descompuse în alt-ceva mai simplu decât ele însele. Adică, determinarea este pieritoare, condiţionată, relaţionată, dependentă mereu de o alteritate; şi, adunând determinările, nu am obţine niciodată nimic altceva decât o determinare mai mare. Poate mai complexă şi mai impresionantă, dar fudamentalmente decompozabilă, destructibilă.

Acesta a fost punctul 1.