Invidia

[cristiboss56]

Pe cei care merg în soare îi urmează în mod necesar umbra; iar pe cei care păşesc prin glorie îi însoţeşte invidia.( SOCRATE )






Invidiosul îşi pricinuieşte suferinţa ca unui duşman. ( DEMOCRIT )







Invidioşii nu se bucură atât de propria lor fericire, cât mai ales de nenorocirea altora. ( AGATHON )







După cum fierul e ros de rugină, astfel e ros invidiosul de propriul său caracter. ( ANTISTHENES)

[cristiboss56]

Am zis că nu există păcat și nu există viciu și nu există iad. Invidia? Există o invidie sfântă. Invidia, ca și toate păcatele și viciile, este numai o deformare a unui lucru bun, a unei dreptăți, a unei virtuți. Ce este sfânta invidie? Un nevoitor s-a dus la Sfântul Antonie cel Mare și îi spune: „Antonie, eu mă nevoiesc mai mult decât tine, dar tu ai mai mult har. Cum se face?“. Antonie nu i-a ascuns-o, ci i-a zis: „Fiindcă eu iubesc pe Dumnezeu mai mult decât tine“. I-a arătat taina lui pentru ca nevoința acestui om să fie mai deplină. Nevoitorul acesta invidia harul pe care-l avea Antonie, dar pentru această invidie îl iubea (!) pe Antonie, astfel încât a avut încrederea să se ducă la el și să-i spună: tu cum ai ajuns la asta și eu nu? O zicală a românului zice: „Dacă a murit capra mea, să moară și cea a vecinului“. Ce tâmpenie! De ce? Dacă erați prieteni și tu nu mai ai capra ta, îți dă vecinul câte puțin lapte, cât ai nevoie; dacă moare și a lui ce faceți? Ce tâmpenie este păcatul! Ce întuneric! Ce urâciune! Am văzut două lucruri în invidie: poftesc lucrul pe care eu nu-l am și celălalt îl are, iar al doilea este că îl urăsc și vreau să moară și capra lui. Dacă e vorba de un lucru material, aurul pe care-l are aproapele nu-l pot avea, ci trebuie să găsesc altul. Însă când e vorba de lucruri duhovnicești, darul sau harul pe care-l are cineva nu-l pot avea și eu? E sărăcit Dumnezeu? Nu poate să dea același tuturor? Ca lumina: o lumânare poate să aprindă sute și mii de alte lumânări și nu-și pierde focul. Așa și cu cele duhovnicești mai ales, că vorbesc de cele duhovnicești întâi, care au importanță veșnică. Există însă și o invidie duhovnicească despre care spunea Părintele Sofronie că e periculoasă și foarte greu de biruit în unele cazuri. Aș putea zice despre o nevoință a invidiei: „Doamne, dă-i însutit și înmiit, dar – cum zice prochimenul – nu uita pe săracii tăi până în sfârșit“. Asta mi-a fost rugăciunea și cu asta ai putea să te bucuri pentru bucuria aproapelui. Ce înseamnă a doua poruncă: „Să iubești pe aproapele ca însuți pe tine“? Cine nu este în mine în lumea întreagă? Cine-mi este aproapele sau cine-mi este departele într-o lume în care pot să vorbesc acum pe internet în Japonia sau Australia și să ne vedem față către față? Chiar fără internet tot aproape mi-ar fi duhovnicește și esențial.