Despre viclenia sectantilor

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de nutucutu

Stiu, dar ideea era urmatoarea: Catalin 2 sustine ca in BO pacatul impotriva Duhului Sfint se iarta. Eu stiam ca sinuciderea este considerata un astfel de pacat

Orice păcat se iartă. Dar, ca să ne ierte Dumnezeu, este necesar ca mai întâi să ne căim şi să cerem iertare. Problema păcatelor contra Duhului Sfânt este că pun sufletul într-o dispoziţie de a nu mai se căi şi cere iertare. Deci, ele nu se iartă nu fiindcă nu vrea Dumnezeu să le ierte, ci fiindcă acel nefericit alege să nu se mai căiască şi să nu mai ceară iertare.

Astfel, catehismele catolice dau ca un exemplu de păcat contra Duhului Sfânt fapta cuiva care păcătuieşte cu gândul că oricum se va spovedi şi va cere iertare. Un asemenea sacrilegiu adus chiar Tainei iertării ne pune în dispoziţia de a nu fi iertaţi. Cum să funcţioneze spovada în cazul unui asemenea (im)penitent ?

De aceea şi sinuciderea este, de regulă, păcat împotriva Duhului Sfânt, adică păcat teologic la urma urmei. Un om care a ajuns să omoare cel mai mare dar pe care i l-a făcut Domnul cum să se căiască, cum să ceară iertare ? Deci, când spunem că "Dumnezeu nu-i iartă pe sinucigaşi" spunem, de fapt, că sinucigaşii ajung într-o stare spirituală de a nu mai cere iertare.

Motivul pentru care îi pomenim şi, cu dezlegare arhierească, ne rugăm pentru ei făcându-le Ultima Missă este firava speranţă pe care o avem că, între momentul gestului sinucigaş şi cel al morţii, s-a petrecut o schimbare în inima lor şi s-a produs o căinţă perfectă. Sau că, nefiind în deplinătatea minţilor, nu au ales în mod liber păcatul.