Duhul Sfant este irezistibil ?

[dobrin7m]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Este Duhul Sfânt irezistibil ? Sau "se lasă respins", după cum trebuie doi ca să vorbim de un tango ? Sau uneori e aşa, iar în alte situaţii altfel ?

Dumnezeu lucreaza in oameni si pentru oameni prin Duhul Sfant. Insa oamenii au libertatea de alegere. Citatul lui adam000 din engleza explica exact aceasta libertate si de ce Dumnezeu ne-a dat-o. Asa este, din iubire desavarsita ne-a dat si libertatea.
Duhul Sfant este simtit doar daca oamenii isi doresc asta si fac pentru asta totul. Daca omul este intors cu spatele la Dumnezeu , El ii lasa libertatea de alegere. Nu va veni niciodata sa forteze omul sa il intoarca cu fata spre El. Il lasa in pace si asteapta rabdator sa isi doreasca sa se intoarca la Dumnezeu.
In clipa in care omul isi doreste asta, Dumnezeu il ajuta sa se intoarca spre El pentru ca vede dorinta omului, ii vede nevointa , ii vede efortul de cautare a lui Dumnezeu. Apoi Duhul Sfant incepe sa fie simtit. In clipa in care omul a simtit Duhul Sfant , omul se topeste. inima lui se topeste de dor si de iubire de Hristos.

Dumnezeu exista. Si se face si simtit prin Duhul Sfant. Scopul omului pe acest pamant asta este, dobandirea Duhului Sfant si atunci omul va trai in comuniune cu Dumnezeu.
Duhul Sfant se retrage daca vede doar si o urma de tradare a iubirii pentru El.
Sfantul Teofan Zavoratul spunea in acest sens ca Dumnezeu isi doreste ca toata iubirea ta sa fie daruita Lui si atunci El iti va da suficienta iubire pentru toti oamenii. Atat vrea, iubirea si dragostea deplina a unui om si El da inzecit omului sa poata da la toti oamenii.

Daca iubesti cu adevarat ceva atunci si vorbesti despre acel ceva spune Sf. Siluan Atonitul. Cand iubirea ta pentru Domnul este mare atunci Domnul iti umple gandurile si viata. Dar iubirea trebuie sa fie simtita, sa plece din inima nu de pe buze.
Omul trebuie sa darame bariera gandirii abstracte, a unei idei doar, si sa participe cu toate simturile sale, cu toata inima sa. Atunci va avea puterea curatirii pregatind inima pentru Hristos.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de dobrin7m

Duhul Sfant este simtit doar daca oamenii isi doresc asta si fac pentru asta totul. Daca omul este intors cu spatele la Dumnezeu , El ii lasa libertatea de alegere. Nu va veni niciodata sa forteze omul sa il intoarca cu fata spre El. Il lasa in pace si asteapta rabdator sa isi doreasca sa se intoarca la Dumnezeu.
In clipa in care omul isi doreste asta, Dumnezeu il ajuta sa se intoarca spre El pentru ca vede dorinta omului, ii vede nevointa , ii vede efortul de cautare a lui Dumnezeu. Apoi Duhul Sfant incepe sa fie simtit. In clipa in care omul a simtit Duhul Sfant , omul se topeste. inima lui se topeste de dor si de iubire de Hristos.

În linii mari, aceasta este şi părerea mea. Duhul Sfânt nu este irezistibil fiindcă, deşi poate fi irezistibil (El poate orice), alege să nu fie irezistibil. Cel puţin în covârşitoarea majoritate a cazurilor.
Pe de altă parte, "dorinţa omului" de a se întoarce spre Dumnezeu îmi pare ea însăşi lucrare a Duhului Sfânt. Eu mă rog mult timp ca să cred şi iată că, la un moment dat, Dumnezeu îmi zâmbeşte şi mă cheamă, născând în mine credinţa, umplându-mi inima de pornirea de a mă lăsa purtat de braţul Lui, aprinzându-mi sufletul de sete de El. Dar însăşi dorinţa mea de a crede, însăşi imboldul de a mă ruga ca să cred, însăşi tăria de a face rugăciune stăruitoare, ce altceva decât tot o lucrare a Duhului Sfânt este, deja premergătoare lucrării mele ? "El dă şi dorinţa, şi putinţa" spuneu vechii părinţi. Prin urmare, lucrarea Duhului Sfânt premerge lucrării omului.

Da, dar atunci apare întrebarea: dacă e aşa, de ce totuşi unii oameni simt acest imbold spre zâmbetul lui Dumnezeu, pe când alţii nu îl simt în inima lor ? Am putea crede că Duhul Sfânt îi mângâie şi întăreşte numai pe unii, pe când asupra altora nu vrea să facă primul pas ? Nu pot crede asta, fiindcă dacă Duhul Sfânt nu mă animă să fac primul pas, eu nu-l voi face, deoarece am stabilit în paragraful trecut că orice pas "al meu" spre El este, în realitate, insuflat de El, ca prim autor: El mă ia pe mine de mânuţă şi nu eu pe El. Şi atunci, cum se face că unii oameni (trist de mulţi, cel puţin în zilele noastre) sunt "cu spatele la El" aşa cum spuneţi, nici prin cap netrecându-le să ştie de El ?

Aşa cum văd eu lucrurile, explicaţia este că, iniţial, Duhul Sfânt dă tuturor la fel, aşa cum ploaia cade şi peste unii, şi peste alţii. Ceea ce dă iniţial, de regulă nu este foarte mult, ci atâta cât e strict necesar că să începem noi să urcăm spre El. Pe urmă, ne dă mai mult, ca să urcăm mai departe. Şi tot aşa. Cât trăim, urcuşul ăsta e reversibil, adică putem să mergem şi înapoi: prin păcate mici, sau poate şi prin cooperare materială la păcate mari. Putem să şi cădem şi să ajungem de unde am plecat, ba chiar mai jos de atât: se poate face asta foarte uşor, printr-un singur păcat mare.

Modelul acesta are, însă, un cusur: nu este chiar universal valabil. Reţeta asta a mea nu e a tuturor. Nu toţi oamenii urcă prin paşi mărunţi. Unora le suflă Duhul Sfânt aşa de tare cu trâmbiţa la urechi, încât oricât ar fi de împietriţi şi tot urcă îndată cât urc eu în zece ani. Cam cât de împietrit să fii, ca să rezişti Duhului Sfânt atunci când El adoptă un mod de manifestare ca asupra lui Pavel în deşertul Damascului ? Pavel, doar era stâlp al fariseilor şi cărturarilor, om chitit să facă praf cât mai mulţi creştini (se pare că asta şi căuta la Damasc). De ce, atunci, Duhul Sfânt acţionează aşa de discret în cazul meu, şi atât de irezistibil în cazul lui Pavel ? De ce a avut el (şi alţi câţiva) asemenea şansă excepţională, de a fi plesniţi de Duhul Sfânt peste ochi, ca să Îl vadă mai bine ? De ce rabinul-şef Israel Zolli al Romei L-a văzut pe Cristos aievea, I-a vorbit şi L-a auzit vorbinu-i, pe când atâţia alţi rabini nu au asemenea şansă ? Cred şi eu că s-a convertit instant şi s-a botezat, dar unde este meritul lui şi unde vina celorlalţi ?

Prin urmare, eu înclin să cred că, de regulă, Duhul Sfânt preferă să nu acţioneze irezistibil, ci în consonanţă cu noi, dar că există situaţii excepţionale, pesemne în cadrul unor planuri excepţionale, când El zgâlţâie conşiinţele care devin incapabile de a I se opune.

[fallen]

Daca ar fi sa adopt "materialismul vulgar" as zice ca pe vremea lui Pavel, Duhul sfant se gasea in "concentratie" mai mare pe Pamant. In traducere, avea de savarsit o lucrare foarte imortanta, la vremea aceea. Sf. Pavel, ca si altii asemeni lui, a fost un fel de profet, care a avut de indeplinit o misiune cruciala, pe plan spiritual. Au fost si alti oameni 'vestiti" in alte domenii, (oameni de stiinta, artisti), care au facut lucruri marete, tot prin intermediul Duhului Sfant, pana la urma. Poate ca pe noi nu ne "paleste in moalele capului" Duhul Sfant pentru ca noi nu suntem meniti sa fim nici prooroci, nici alt fel de oamnei luminati, ci simpli muritori, dar care facem lucrarea Duhului Sfant, pana la urma, chiar involuntar de cele mai multe ori.

Daca "Nea Caisa" se trezeste intr-o dimineata, ce zice el : "trebuie sa merg la munca, dar n-am nici un chef, mai degraba m-as duce la carciuma... dar totusi, trebuie sa merg la munca sa aduc paine la copii". Si de cele mai multe ori se duce, indiferent ca o face din dragoste, din obligatie sau de frica. In prima situatie, e mai usor, in celelalte, e mult mai tentant sa te mai abati si pe la carciuma.

Unul care nu are nici o obligatie, se duce la carciuma de cate ori are chef, dar la un moment dat realizeaza ca ceva lipseste din viata lui. Si atunci se adanceste si mai mult in pacat sau, involuntar, "striga" catre Dumnezeu si acesta ii da darul Sau, descoperindu-i ceva care sa-l motiveze : o "misiune", o indeletnicire sau, pur si simplu, iubirea unei alte persoane. Si s-ar putea in aceasta categorie sa se fi aflat si Sf. Pavel.

Poate ca noi avem toate aceste elemente care sa ne motiveze ( o misiune, o familie, etc), dar simtim ca ne lipseste ceva, situatie in care acel "ceva" este credinta in iubirea lui Dumnezeu pentru noi si totodata lipsa iubirii noastre pentru el. Dar se pare ca in acest caz noi suntem cei care trebuie sa facem primul pas.

Spuneti ca nu simtiti "chemarea" Duhului Sfant la o intensitate satisfacatoare; stati linistit, nici noi, ceilalti (sau cel putin eu). Poate ca asta este tot ce putem face si El nu ne cere mai mult; poate cand o sa ne-o ceara, o sa o simtim. Sau poate deja o face, dar nu intelegem noi exact ce vrea de la noi. Poate nu vrea El nimic, ci vrea doar sa ne satisfacem propriile noastre idealuri si sa fim fericiti („Și cel ce se luptă, se luptă numai pentru sine. Dumnezeu e prea avut, ca să aibă nevoie de lume.” - spune o alta carte sfanta; poate au si ei dreptate). Sau poate e dracul ce care ne "pune pe jar". Poate ar trebui, cand nu stim ce e de facut, sa luam o pauza si sa ne rugam si sa-L lasam pe el sa-si faca treaba, fara sa-L incurcam, si noi sa ne vedem de treaba noastra. Atunci cand nu stim care din gandurile noastre sunt cele bune si care sunt cele rele, mai bine sa ne lasam 'bunul simt" sa actioneze, si cu siguranta Duhul Sfant va fi cel care-si va face lucrarea.