minte ocupata

[fallen]

Nu-mi face bine, normal. Intre timp mi-am mai schimbat parerea. Sefa pare ok, si mi-a zis ca e perfect constienta ca la ea in pravalie nu e locul visurilor noastre (ale celor tineri, cu facultate si cu planuri mai marete).
Pe de alta parte, nu sunt o adepta a auto-amagirii, cu toate ca vad multi oameni in jurul meu care fac chestia asta, si se vede ca e ceva "fortat"; nu vreau a ma gandesc cum o sa fie in momentul trezirii la realitate; multumirea de sine trebuie sa vina din suflet, nu sa ti-o auto-sugerezi si trebuie sa fie, zic eu, oarecum justificata.
Poate ca atitudinea mea poate fi considerata prea critica, si mai ales autocritica; intr-adevar nimeni nu ma condamna pentru ceea ce nu am realizat in viata mai mult decat o fac eu, iar multi oameni mi-au zis ca daca eu am atitudinea asta fata de persoana mea ii determin si pe ceilalti sa aiba aceeasi atitudine (adica de dispret, desconsideratie, sila, etc.). Si cu toate acestea, ceea ce m-a oprit sa fac ceea ce mi-am propus a fost (teama de) propriile neputinte, chiar daca s-au plasat si intr-o conjunctura sa zicem nefavorabila, nu cred ca dand vina pe imprejurari o sa imi linistesc constiinta. Pana la urma va trebui sa imi accept conditia, daca nu sunt in stare sa fac mai mult. Poate atat a randuit Dumnezeu pentru mine; nu am dreptul sa urasc lucrarea Lui, sau poate mai am de platit niste pacate, dar pana nu mi le iert eu, nu voi beneficia nici de iertarea Lui.