Mantuirea la protestanti!

[osutafaraunu]

În prealabil postat de Savonarola

Bineinteles ca le revizuiesc. Problema nu este asta ci faptul ca nu spun ca le revizuiesc si dupa cine se "inspira" la revizuirea "dogmelor". O alta problema este ca ei nu recunosc ca s-au inselat. Eu insumi cu ochii mei am vazut alta doctrina a mantuirii intr-un tratat de teologie crestina evanghelica, tratat in care doctrina mantuirii este tot mai apropiata de doctrinele romano-catolica si ortodoxa, chiar daca mai este totusi diferenta intre ele. Problema protestantilor sau poate a neoprotestantilor este ca isi dau tot mai mult seama ca in aceasta doctrina s-au inselat, adica au cazut in erezie, dar multi nu vor pur si simplu sa recunoasca acest lucru public, si mai nou incearca sa concstruiasca o alta doctrina, mai apropiata de adevar, dar pe sub masa pentru a nu isi pierde increderea furnizorilor de zeciuiala si implicit zeciuiala aferenta.

Deoarece faceţi trimitere la zecime, bănuiesc că vă referiţi la Biserica Penticostală ori la Biserica Adventistă (ori la ambele). Enumeraţi vă rog aici care doctrine au fost "modificate" în bisericile respective.
Ori aţi vrut doar să vă exprimaţi o părere habarnistă de sfertodoct... Vă felicit, aţi reuşit!

În prealabil postat de osutafaraunu

Deoarece faceţi trimitere la zecime, bănuiesc că vă referiţi la Biserica Penticostală ori la Biserica Adventistă (ori la ambele). Enumeraţi vă rog aici care doctrine au fost "modificate" în bisericile respective.
Ori aţi vrut doar să vă exprimaţi o părere habarnistă de sfertodoct... Vă felicit, aţi reuşit!

Eu am aprobat parerea luiSavonarola, insa nu am nuantat: NU e vorba, in ce priveste interpretarea mea, de BPenticostala: fenomenul charismatic imi este cunoscut, il apreciez, ca si pe penticostalii insisi, si este recunoscut de Biserica Catolica. Gasesc trairea, in extazul mistic al rugaciunii in scopul perpetuei actualizari a Pentecostului, ceva normal si cu sustinere scripturistica, desi personal nu sunt inclinat spre acest mod de rugaciune. Daca as avea ceva anti-carismatic, as lovi in propria mea credinta in Biserica, as fi ilogic. Vezi si: http://www.reinnoirea-carismatica.ro/
Insa da, ma refream la adventisti. Doctrinele specific adventiste nu sunt neoprotestante, nu sunt apostolice, nu sunt...crestine. Sorry. Penticostalii poate nu imi sunt frati, ci veri, dar cultul dvs si altele similare sunt efectiv straini. Ati inteles figura de stil.

[osutafaraunu]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Eu am aprobat parerea luiSavonarola, insa nu am nuantat: NU e vorba, in ce priveste interpretarea mea, de BPenticostala: fenomenul charismatic imi este cunoscut, il apreciez, ca si pe penticostalii insisi, si este recunoscut de Biserica Catolica. Gasesc trairea, in extazul mistic al rugaciunii in scopul perpetuei actualizari a Pentecostului, ceva normal si cu sustinere scripturistica, desi personal nu sunt inclinat spre acest mod de rugaciune. Daca as avea ceva anti-carismatic, as lovi in propria mea credinta in Biserica, as fi ilogic. Vezi si: http://www.reinnoirea-carismatica.ro/
Insa da, ma refream la adventisti. Doctrinele specific adventiste nu sunt neoprotestante, nu sunt apostolice, nu sunt...crestine. Sorry.

Nu aveţi de ce să vă scuzaţi. Am aceeaşi părere despre unele dogme catolice...

[Savonarola]

Un fragment pe care eu îl consider fundamental pentru înţelegerea mântuirii şi a raportului nostru cu mântuirea este Ioan 15:1-11. Acesta este unul dintre fragmentele biblice nou testamentale care vorbeşte despre necesitatea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, şi în speţă a poruncii iubirii, pentru mântuirea noastră sau a creştinilor, dar nu ca şi cum mântuirea în Hristos ar avea cauza ultimă în noi sau faptele noastre, pentru că Dumnezeu este mântuitorul nostru iar mântuirea este lucrarea Dumnezeirii, cum spune şi sfântul Chiril al Alexandriei. Pentru mai buna înţelegere a acestui fragment voi face apel la texte ale sfântului Chiril al Alexandriei, cât şi pentru ca înţelegerea noastră să se aşeze pe piatra interpretării Sfinţilor Părinţi.

Texte biblice fundamentale pentru înţelegerea valorii faptelor creştinilor pentru mântuirea lor sunt astfel:

Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. [Ioan 15:2]

Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. [Ioan 15:6]

Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. [1 Ioan 2:17]

Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat. [1 Ioan 3:23-24]

Acum câteva citate de la sfântul Chiril, ca şi comentarii la versetele evangheliei după Ioan.

„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” şi: „Tatăl Meu este lucrătorul” (In 15,5; In 15, 1)

Voind să arate că se cuvine să fim uniţi cu El prin iubire şi cât de mare folos câştigăm din alipirea la El, Se înfăţişează ca viţă, iar pe cei uniţi cu El, articulaţi în oarecare fel şi întăriţi în El, făcuţi părtaşi ai firii Lui (II Pt. l, 4) prin împărtăşirea de Sfântul Duh, îi numeşte mlădiţe. Căci Cel ce ne uneşte pe noi cu Mântuitorul Hristos este Duhul cel Sfânt al Lui. Alipirea la viţă a celor ce vin la ea este voită, iar unirea ei cu noi este prin relaţie, fiindcă prin voinţa noastră cea bună am venit la El prin credinţă şi ne-am făcut de un neam cu El, primind de la El demnitatea înfierii. De fapt, după Sfântul Pavel: „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (I Cor. 6, 17), căci precum în alte părţi S-a numit, prin glasul Proorocului, fundament şi temelie (fiindcă pe El ne zidim, numindu-ne şi noi pietre vii şi duhovniceşti, spre a fi templu sfânt, locaş al lui Dumnezeu în Duh, neputându-ne zidi în alt mod spre aceasta dacă nu S-a făcut Hristos temelie în noi - I Cor. 3, 16), aşa şi aici, printr-un înţeles asemănător, Se numeşte pe Sine viţă a mlădiţelor ce răsar din ea, ca maică şi hrănitoare a lor, fiindcă ne-am renăscut din El şi în El în Duhul spre rodirea vieţii, nu a celei vechi, ci în înnoirea credinţei şi a iubirii în şi faţă de El. Suntem păstraţi în existenţă, alipiţi de El şi păzind sfânta poruncă dată nouă, silindu-ne să păstrăm binele nobleţei dobândite, adică să nu supărăm pe Duhul cel Sfânt sălăşluit în noi, prin Care se înţelege că locuieşte în noi Dumnezeu. Iar în ce mod suntem în Hristos şi El în noi, însuşi înţeleptul Ioan ne-a arătat, zicând: „Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său” (I In 4, 13), sau: „Prin aceasta cunoaştem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble” (I In 2, 5- 6). Şi ceea ce a spus în mod clar, repetă: „Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el” (I In 3, 24). Căci dacă păzirea poruncilor sporeşte iubirea faţă de El, iar prin iubire ne alipim de El, cum nu se va arăta în aceasta adevărat ceea ce a spus? Precum rostul viţei stă în a face mlădiţele să se bucure de calitatea ei naturală, aşa Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu-Tatăl procură Sfinţilor, uniţi cu Sine prin credinţă şi evlavie, înrudirea cu Sine, dându-le Duhul Său, căci îi hrăneşte spre dreapta credinţă şi lucrează în ei toată virtutea şi priceperea facerii de bine.

Sursa: Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan - Editura IBMBOR, 2000, pag. 923-924

Din acest prim verset şi din acest prim fragment din comentariu de vede că "altoirea" în Hristos, ca mlădiţe ale viţei, se face prin Duhul Sfânt, prin harul lui Dumnezeu, dar şi prin credinţa în El şi voia de a se uni cu Hristos prin credinţă. După cum se va vedea mai departe însă, rămânerea creştinului în Hristos nu este posibilă fără ca acesta să aducă roadele vrednice de înfiat prin Hristos, astfel mântuirea, deşi ne este dată de Dumnezeu şi de Hristos, rămânerea în starea de mântuire, în Hristos, în starea de mlădiţă în viţă, depinde de rodirea sau nu în urma acestei altoiri, în urma îndreptăţirii prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu în sfântul botez. După cum se vede din versetele următoare, cine nu aduce roadă potrivit acestei înfieri, este tăiat din viţă, se usucă şi este aruncat în foc, semn că mântuirea în Hristos depinde, chiar şi numai în sensul rămânerii în această mântuire, de rodirea faptelor şi a poruncii iubirii. Deşi fără de Hristos nu se poate face nimic, iar Hristos dă puterea şi harul ca "mlădiţa" sau credinciosul să aducă roadă, totuşi creştinul are această obligaţie, pentru a rămâne în Dumnezeu de a împlini poruncile Lui [1 Ioan 3:24], "şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul" [1 Ioan 3:23]

„Toată mlădiţa care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă” (In 15, 2)

Alipirea noastră de Hristos devine obişnuită când câştigă prin voinţă puterea înţelegerii şi se desăvârşeşte prin iubire şi credinţă. Sălăşluindu-Se El în sufletele noastre, ne face vădită cunoştinţa de Dumnezeu. Modul iubirii cere păzirea poruncilor date nouă de El. Căci aşa l-a socotit pe cel ce-L iubeşte, zicând: „Cel ce Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele.” Deci trebuie ştiut că, unindu-ne cu El prin credinţă şi înfăptuind chipul alipirii prin simple mărturisiri, dar încă nestrângând prin faptele bărbăteşti ale iubirii legătura unirii, ne numim mlădiţe, dar moarte şi neroditoare. „Căci credinţa fără fapte este moartă,” după cuvântul unui Sfânt (Iac. 2, 20). Dacă deci mlădiţa este în acest mod, atârnând, ca să spun aşa, degeaba de tulpina viţei, va fi expusă cuţitului lucrătorului, căci o va tăia cu siguranţă şi o va da ca gunoi deşert focului. Aceasta e osânda celor neroditori, precum socotesc că spune, în chip de parabolă, stăpânul către lucrător, despre smochin: „Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar?” (Lc. 13, 7). Aşa socotesc că şi Dumnezeu, Tatăl tuturor, taie mulţimea uscată şi neroditoare a mlădiţelor care atârnă fără folos de viţa spirituală. Căci cred că îngrijitorul de sufletele noastre, adică Dumnezeu, vrea să arate prin parabola de aici ce şi câtă pagubă suportă sufletul tăiat din comuniunea cu El. Căci va fi aruncat spre nimic cel ce nu se va folosi spre nici o facere de bine, predându-se în mod neîndoielnic chinului şi făcându-se hrană focului a-toate-consumator. Dar şi prin proorocul Iezechiel s-a spus despre aceasta, tâlcuindu-se: „Fiul Omului, ce întâietate are lemnul de viţă de vie faţă de oricare alt lemn, şi coarda de viţă de vie între arborii din pădure? Se ia oare din el vreo bucăţică pentru vreun lucru? Se ia oare din el măcar pentru un cui, ca să atârni de el vreun lucru oarecare? Iată, el se dă focului spre ardere; amândouă capetele lui le mistuie focul, şi mijlocul arde şi el” (Iez. 15, 2-4). Înţelegi deci că ceea ce a fost tăiat şi desprins cu totul e pe de-a-ntregul nefolositor, deci nu poate fi folosit la nimic din cele necesare, ci doar se dă focului. Deci, nu e vădit că, chiar dacă suntem făcuţi mlădiţe şi suntem eliberaţi de rătăcirea politeistă, mărturisind doar credinţa în Hristos, dar rămânând lipsiţi de unirea prin fapte, vom suferi cele ale mlădiţelor zadarnice? Şi ce va urma? Vom fi tăiaţi în întregime şi vom fi predaţi focului, pierzând seva de viaţă făcătoare pe care o avem de la viţă, adică Duhul. Căci ceea ce a spus Hristos despre cel ce îngroapă talantul (Mt. 25, 18), aceasta o va vedea cineva împlinindu-se şi cu cei ce suferă în întregime tăierea. Căci aşa cum se va lua de la acela talantul, aşa socotesc că se va lua şi din mlădiţă, ca umezeala sau ca o calitate vie, Duhul. Şi din ce pricină se va lua? Ca nu cumva, împreună cu cei ce vor fi aruncaţi în foc de către Judecător, să pară că se condamnă şi Duhul stăpânitor. Căci dacă cei ce stăpânesc lucrurile pământeşti, cinstite şi lăudate aici prin atenţii împărăteşti, nu vor suferi cu adevărat de pierderea lor înainte de a pierde demnităţile lor, cum nu e necesar ca sufletul osândit la chinuri să lepede înainte, prin hotărârea de sus, harul de sus şi să fie dezbrăcat de el prin trăirea relelor?

sursa: idem, pag. 932-933

[Savonarola]

„Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (In 15, 3)

„Acum, zice, voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.” E ca şi când ar zice: Cu voi cei dintâi s-a înfăptuit de către Tatăl, prin cuvântul Meu, modul curăţirii spirituale prin Duhul şi în Duhul. Căci, lepădând tulburarea obişnuinţelor deşarte şi a morţii lumeşti, sunteţi pregătiţi spre rodirea plăcută lui Dumnezeu. Deci, v-aţi izbăvit de păzirea deşartă a Legii, proprie iudeilor. V-a curăţit Cuvântul Meu. Căci nu mai trăiţi în duh iudaic, sau potrivit literei Legii, nici nu căutaţi sfinţenia în mâncăruri şi băuturi, nici în învăţături despre spălări, nici prin aduceri de sânge, ci credeţi că vă împliniţi în credinţa sigură şi vă străduiţi să mulţumiţi pe Dumnezeu prin toată facerea de bine. Căci în aceasta vedeţi înţelesul slujirii duhovniceşti. Deci toţi cei ce se vor sili să se curăţească vor fi ca voi. Cei ce au scăpat de curând de cursa diavolului şi s-au eliberat de lanţurile închinării la idoli nu mai vor să vieţuiască după legile aceluia, ci, lepădându-se ca de o murdărie de necurăţia vechilor obişnuinţe, vor dobândi puterea să rodească faptele virtuţii de Dumnezeu iubitoare şi, prin primirea harului dumnezeiesc, se vor uni cu Mine ca nişte mlădiţe şi, atârnaţi prin iubire de Mine, îşi vor îngrăşa inima cu apele Duhului, vor vieţui adăpându-se cu harul bunătăţii Mele şi vor înainta în dreapta credinţă evlavioasă. Iar cei din Israel, când se vor alipi prin credinţă de Mine ca nişte mlădiţe, primind în minte cuvântul Meu curăţitor, nu vor mai rămâne alipiţi de literă, nici cu inima fixată în tipurile umbrelor, ca acum, ci vor rodi lui Dumnezeu slujirea adevărată şi în Duh. „Căci Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (In 4, 24). Deci le arată ucenicilor Săi totodată în mod clar şi frumuseţea viitoare a celor ce se vor curăţi, ca ei, dar îi încurajează şi pe ei încă mai mult, spre ridicarea la o virtute şi mai bogată, arătându-le că nu le-a fost deşartă şederea lângă El şi experienţa trăită de ei din învăţătura Lui, adică din cea evanghelică, prin care ei aveau să-i folosească pe cei din toată lumea, înfăţişându-Se pe ei ca pildă celor ce vor crede în Hristos. Căci s-a scris despre Sfinţi că se cuvine a privi la sfârşitul vieţuirii lor şi a le imita credinţa (Evr. 13, 7), iar Pavel îndeamnă pe cei ce slujesc lui Dumnezeu să se facă următorii săi (I Cor. 4, 16; 11, 1).

Sursa: idem, pag. 938-939

„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (In 15, 4)

Prin explicarea întocmai a acestor cuvinte cunoaştem iarăşi că un rezultat al străduinţei de Dumnezeu iubitoare este să fii primit de către Hristos prin credinţa sinceră şi adevărată. Aceasta înseamnă a fi numărat între mlădiţele crescute în viţa adevărată, adică în Hristos. Socotesc că aceasta e rodul grijii celei de a doua, în nici un fel mai mică decât prima, ba, având prin ea, prin efort mai mare, alipirea la Dumnezeu şi stăruirea în El prin faptele iubirii, care urmăresc împlinirea sfintei şi dumnezeieştii porunci. Căci aceasta ne face să fim nedespărţiţi de El şi să ne sădim în El, după Psalmistul care zice: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine” (Ps. 62, 8). Nu ne va fi de ajuns deci spre deplina bucurie şi spre sfinţenie, la care ne ridică simţirea lui Hristos Care ne sfinţeşte, să fim primiţi în rol de mlădiţe. Pe lângă aceasta, mai trebuie să şi urmăm Lui în mod sincer, printr-o iubire desăvârşită şi neîncetată. Căci în aceasta constă şi prin ea se păstrează alipirea sau unirea în Duh. Hristos a spus ucenicilor Săi: „Acum sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus.” Dar ca să nu socotească cineva dintre cei o dată curăţiţi că are puterea de a nu fi despărţit de El, chiar dacă nu se străduieşte spre existenţa cea bună, adaugă cu folos că se cuvine să rămână în El.

sursa: idem, pag. 939

„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu va rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (In 15, 5-6)

În mod deschis Domnul nostru Iisus Hristos S-a numit pe Sine viţă numai cu scopul ca noi să înţelegem clar şi să vedem şi cu ochii trupului, printr-o pildă îngroşată, sensibilă şi vizibilă, că cei ce se silesc să se alipească de El şi s-au hotărât să rămână aşa, se vor bucura de puterea şi de capacitatea să zămislească virtutea şi să o rodească duhovniceşte, primind de la viţă, ca de la o maică, puterea de a lucra aceasta. Dar în cei ce se rup de El, sau se taie din relaţia cu El prin aplecarea spre cele ce nu se cuvin şi spre o raţiune străină de Dumnezeu, nu se va vedea nici o tărie a capacităţii spre virtute şi nici puterea de-a se remarca prin roadele facerii de bine, ci se va vedea mai degrabă, ca ceva de neocolit, necesitatea de-a fi aruncaţi în focul a-toate-consumator. Căci cel nefolositor în dreapta credinţă şi evlavie se arată vrednic de pedeapsă, precum mlădiţa uscată nu e de folos decât focului.

sursa: idem, pag. 940

„Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă (In 15, 7)

Că singură credinţa, care nu e însoţită şi de strălucirea cea din fapte, nu va avea destulă putere să înfăptuiască unirea cu Dumnezeu, o arată şi ucenicul lui Hristos, zicând: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iac. 2, 19). Deci va zice cineva celor ce cred că le ajunge numai credinţa spre a câştiga unirea cea de sus: Oare şi mulţimea dracilor se va putea înălţa spre unirea cu Dumnezeu, fiindcă ştiu că El există şi e Unul? Cum s-ar putea aceasta? Fiindcă e fără folos doar să ştii că Dumnezeu este Făcătorul şi Creatorul tuturor; trebuie să se adauge la credinţă şi podoaba evlaviei faţă de El. Căci numai unul ca acesta rămâne în Hristos şi se va vedea având cuvintele Lui

sursa: idem, pag. 942

Citate ar mai fi însă cred că acestea pe care le-am redat sunt suficiente. Dacă mântuirea vine de la Dumnezeu, creştinul nu poate rămâne şi înainta, prin curăţirea lui Dumnezeu, în starea de mântuire dacă nu va aduce roadele corespunzătoare stării în care se află prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în speţă sau în mod special vorbindu-se de porunca iubirii. Este evident, şi din aceste citate şi din altele pe care le mai pot da, că chiar şi faptele sau roadele creştinului îşi trag seva şi puterea din Hristos, din Duhul Sfânt, pentru că "fără de Mine nu puteţi face nimic" [Ioan 15:5], dar asta nu este de natură să anuleze necesitatea împlinirii poruncii lui Dumnezeu pentru rodirea credinţei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu, împlinire şi rodire fără de care însăşi mântuirea este pusă în primejdie, iar evanghelia spune clar că acela care nu va aduce roadă va fi pedepsit şi îşi va pierde mântuirea în Hristos. Eu cred că este evidentă necesitatea împlinirii poruncii lui Dumnezeu, a iubirii, a rodirii prin har şi prin credinţă, pentru mântuire, chiar dacă această rodire nu este în sine cauza "altoirii" în Hristos; totuşi având în vedere că fără ea nu se poate rămâne în starea de "mlădiţă în viţa care este Hristos", este evident că este o condiţie necesară pentru mântuire, chiar dacă vorbim doar de rămânerea în starea sau în harul mântuirii care este numai de la Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Harului, credinţei, botezului trebuie să îi urmeze hristificarea sau străduinţa întru asemănarea cu Dumnezeu, întru a deveni un hristos, un purtător de Hristos, un hristofor, schimbat, transformat în raţiunea, inima şi voinţa lui întru o cât mai mare asemănare cu Dumnezeu, pentru că "cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" [1 Ioan 2:17] iar cel care nu face voia Tatălui nu va intra în împărăţia cerurilor [Matei 7:21].

[Savonarola]

În prealabil postat de Mihailc

Mai corect ar fi "nu mai susţin", după ce sute de ani, acest tip de juridism scolastic a fost doctrina oficială despre mântuire a BC. Singura problemă e că în popor circulă o sumedenie de cărţi pietiste care încă diseminează această învăţătură anacronică printre credincioşii lor.

Priviţi însă ce susţin adventiştii despre relaţia dintre învierea Domnului şi mântuire: "Lucrarea prezentă, de slujire a Domnului Hristos, îşi are rădăcina în moartea şi învierea Sa. În timp ce jertfa ispăşitoare de pe Golgota a fost îndestulătoare şi completă, fără înviere nu am avea asigurarea că Domnul Hristos ar fi încheiat cu succes misiunea Sa divină pe pămînt. Faptul că Hristos a înviat confirmă realitatea vieţii de dincolo de mormînt şi demonstrează temeinicia făgăduinţelor vieţii veşnice în El." (sursa: adventist.ro)

Venind vorba despre relaţia dintre învierea Domnului şi mântuire ceea ce de fapt susţin adventiştii este faptul că pentru mântuire jertfa de pe cruce a fost îndestulătoare. Ei nu consideră învierea lui Hristos ca fiind şi ea necesară mântuirii, pentru ei fiind suficientă, îndestulătoare jertfa de pe Gologota. Învierea lui Hristos nu lucrează pentru ei în chip real mântuirea ca şi jertfa ispăşitoare, răscumpărătoare, ori asta mie, din punct de vedere ortodox, mi se pare pur şi simplu neadevărat, ca să nu spun direct eretic. Atât jertfa cât şi învierea Mântuitorului sunt necesare pentru mântuire; sincer chiar nu pot să cred că poziţia acestor protestanţi este adevărată. Şi spun lucrul acesta pentru că cred că naşterea din nou nu cred că este posibilă decât atât prin lucrarea jertfei cât şi prin lucrarea învierii lui Hristos asupra noastră sau în noi.

Mi se pare foarte potrivită şi postarea Deliei:
http://www.crestinortodox.ro/forum/s...postcount=3199

[Savonarola]

Am adus şi o mostră de teologie ortodoxă care lămureşte că nu doar jertfa lui Iisus este cea care a adus mântuirea, ci şi învierea Lui. Cu alte cuvinte, jertfa de pe cruce nu poate fi considerată "îndestulătoare" pentru mântuire, ci şi învierea lui Iisus. Ba mai mult, prin prisma teologiei ortodoxe, această poziţie a sectarilor adventişti este de fapt încă o erezie care se adaugă numărului de erezii ale acestei secte. După cum se poate vedea învierea lui Hristos are valoare fundamentală pentru mântuire, în Sfânta Taină a Botezului acţionând atât puterea jertfei ispăşitoare, răscumpărătoare a lui Mesia cât şi puterea învierii Lui aşa încât creştinul să se nască la o viaţă nouă.

Tocmai de aceste îngrozitoare lanţuri, de pedeapsa ce ni se cuvenea, de boala păcatului şi de moarte — de toate acestea Botezul este cel ce ne scapă şi încă cu plăcere : parcă totul se şterge într-o clipă, atât de deplin şi de desăvârşit, încât nu mai rămâne nici o urmă de fărădelege. Dar nu numai că Botezul ne slobozeşte de răutăţi, ci în locul acestora ne sădeşte în suflete cu totul altceva : dorinţa de mai bine. Prin moartea Sa, Însuşi Domnul Hristos ne-a dat puterea să nimicim păcatul, iar prin învierea Sa din morţi ne-a făcut părtaşi la viaţa cea nouă. Căci moartea prin Botez, întocmai ca şi cea a Mântuitorului, omoară viaţa cea plină de răutăţi şi prin puterea ei de răscumpărare ne slobozeşte de orice pedeapsă pentru păcatele de care toţi eram vinovaţi în urma naşterii şi a vieţuirii noastre păcătoase.

Aşadar, Botezul ne scapă de păcat şi de obişnuinţa lui, făcându-ne în acelaşi timp şi părtaşi la binefacerile morţii celei de-viaţă-făcătoare a lui Iisus Hristos. Şi, fiindcă prin Botez ajungem să avem parte şi de înviere, Domnul Hristos ne dă şi o viaţă nouă, ba încă ne făureşte şi mădulare şi ne sădeşte puteri cu care să lucrăm în această nouă viaţă şi care ne ajută să dobândim şi pe cea viitoare.

Sursa: Sfântul Nicolae Cabasila – Despre viaţa în Hristos, Editura IBMO, 2009, pag. 67

[Patrie si Credinta]

În prealabil postat de Theodor_de_Mopsuestia

Eu am aprobat parerea luiSavonarola, insa nu am nuantat: NU e vorba, in ce priveste interpretarea mea, de BPenticostala: fenomenul charismatic imi este cunoscut, il apreciez, ca si pe penticostalii insisi, si este recunoscut de Biserica Catolica. Gasesc trairea, in extazul mistic al rugaciunii in scopul perpetuei actualizari a Pentecostului, ceva normal si cu sustinere scripturistica, desi personal nu sunt inclinat spre acest mod de rugaciune. Daca as avea ceva anti-carismatic, as lovi in propria mea credinta in Biserica, as fi ilogic. Vezi si: http://www.reinnoirea-carismatica.ro/
Insa da, ma refream la adventisti. Doctrinele specific adventiste nu sunt neoprotestante, nu sunt apostolice, nu sunt...crestine. Sorry. Penticostalii poate nu imi sunt frati, ci veri, dar cultul dvs si altele similare sunt efectiv straini. Ati inteles figura de stil.

Domnul Theodor,
cu tot respectul pe care vi-l port si atitudimea nai pozitiva a mea fata de Biserica Catolica,nu pot intelege cum BC(desi o biserica eminamente latina,cu o aplecare fata de ,,inflacararile'' specific latine)recunoaste carismatismul si ceea ce decurge din el.adica fata de bisericile mai traditionale ca ale noastre,mie mi se pare pe partea cealalta a spectrului crestinismului.adica,din ritualismul si faptele bune catolice am ajuns la sola fidaeism extatic,de la Sf.Traditie,la sola scriptura.cum poate recunoaste asa ceva?