Pacatul si Iertarea

[Mosh-Neagu]

În prealabil postat de Marinescu

Am o nedumerire: te iert pentru ce ai gresit fata de mine si imi cer iertare pentru ce am gresit fata de tine dar, pacatul meu ramane. Ce ramane de fapt? Cum imi dau seama ca el ramane? Cum imi dau seama ca am pacatuit? Ce fac cu pacatul acesta sau pacatele acestea? Cine ma absolva de ele? Ce trebuie sa fac eu? de unde stiu ca sunt iertat de Dumnezeu?

Dincolo de reguli si tipic, mai intai zic eu sa privim in noi insine. Suntem orgoliosi si vanitosi, iar de aici porneste intreg arsenalul de slabiciuni. De cele mai multe ori NU ne certam cu strainii, fiindca pe ei ii respectam neconditionat si tinem legile lui Dumnezeu atat cat le intelegem noi: "Iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti!". Daca il iubim sau nu, e o chestiune de perceptie dar mai ales de relationare sociala: pentru unii parca avem o placere sa-i vedem, in timp ce fata de altii am dori sa stam cat mai departe, chiar daca practic nu ne-a facut niciodata vreun rau. Probabil e vorba de self-control sau incompatibilitate.
Eu as dori mai degraba sa vorbesc de "disputa" dintre cei ce..."se iubesc". E paradoxal, dar in mod firesc, cerem de la cei de langa noi mai multa intelegere, iar daca n-o primim, izbucnim fara prea mari retineri, fiindca... "ne permitem". Intoarcem subiectul si pe fata si pe dos, cautand parca sa punem in valoare anumite nuante care ne avantajeaza punctul de vedere. Cu un strain nu facem acest lucru, fiindca nu ne pasa nici ce crede nici ce viata duce. Daca n-am ierta sau nu ne-am cere iertare, unde-am ajunge?
Pacatul spovedit este sters, sau cel putin asa suntem incredintati. Ceea ce ramane, poate fi "eliberarea" constiintei, dar in aceiasi masura trebuie sa ramana cainta asupra propriilor slabiciuni, cu atat mai mult cu cat stim ca suntem permanent supusi tirului nevazut de capcane iar noi cadem in majoritatea dintre ele. Ne "spalam" intr-o parere, dar curatenia nu este niciodata certa, iar daca uitam ceea ce-am fost, riscam sa ne trufim si sa credem ca suntem mai vrednici decat cel de langa noi, oricare-ar fi el. De aici vine cel mai mare pericol. Faptul ca cei din jurul nostru pacatuiesc la randul lor, este pentru noi de doua ori un risc de sminteala, fiindca dintr-o data ne ridicam deasupra lor si ii vedem "mai" rataciti decat noi, iar pe de alta parte ne trufim si ne pretindem infailibili, ca si cum noua nu ni se poate intampla sub nici o forma sa cadem intr-o astfel de ispita, cand de fapt noi suntem deja cazuti intr-alta, pana la gat!!!
Constientizarea pacatelor proprii, chiar spovedite, trebuie sa ne lamureasca pe deplin pozitia fata de Dumnezeu, iar faptul ca ne-a iertat, nu e meritul nostru, ci doar bunatatea Lui. "A uita" peste noapte ce-am fost inainte de a ne spovedi si a pretinde ca spovedania ne da dreptul de a ne crede deasupra celorlalti, cred ca este de departe cea mai perfida arma a ispititorului. Si din pacate am observat ca marea majoritate cadem in aceasta capcana!
Sa ne dea Dumnezeu timp si destula intelepciune sa acceptam fiecare lectie trimisa de El, si sa putem deveni astfel corecti cu noi insine.

În prealabil postat de Mosh-Neagu

Mie mi se pare ca fiecare pacat se aseaza pe trupul nostru precum un tatuaj. Si... nu mai scapi in veci. La un moment dat te cuprind remuscarile si vrei sa te curati, dar nu mai poti. Iti poti curata sufletul, dar imaginea trupului schimonosit de "tatuaje", iti aminteste pentru tot restul vietii cine esti de fapt, ca nu cumva sa uiti si sa te mandresti cu cel ce crezi ca ai devenit peste noapte...

Într-adevăr, urmele păcatului rămân, chiar dacă el a fost iertat cu desăvârşire, cum numai Dumnezeu poate ierta, fără a-şi mai aduce aminte de păcatul nostru, cum este scris.

Dar rămân consecinţele faptelor noastre rele în lume, în ceilalţi, pe care i-am smintit neiubindu-i. Şi, dintr-o consecinţă în alta, un păcat poate genera multe altele, se împuiază în istorie, până la sfârşitul ei.

De aceea ne spune Domnul că vom da socoteală pentru fiecare cuvânt pe care îl rostim; nimic din ce facem nu rămâne fără urmări în ceilalţi.

Judecata din urmă va fi înfricoşătoare pentru că vom avea înaintea ochilor toate consecinţele faptelor noastre (inclusiv cu vorba şi cu gândul), bune şi rele.

De aceea, chiar dacă eşti iertat după o viaţă în care ai făcut foarte multe rele, şi Dumnezeu te mântuieşte, nu vei putea avea o bucurie deplină în Împărăţia lui Dumnezeu, ci una umbrită de tristeţea pricinuită de consecinţele rele ale faptelor tale. Poate fi mântuit şi sfântul, şi păcătosul, dacă se pocăieşte; însă nu vor avea parte în aceeaşi măsură de bucuria comuniunii cu Dumnezeu.

[vsovivi]

Vom da socoteală de fiecare cuvânt deșert grăit...

Așa că iertarea e totală dacă te spovedești... doar că rămâi cu năravul... așa că până nu scoți și năravul afară definitiv, tre să mergi mereu să ceri iertare, și te iartă bunătatea Lui Dumnezeu de fiecare dată sperând că o să te și îndrepți până la urmă... El ți-ar îndrepta și năravul dacă nu ai avea mândria de a te îndrepta singur așa ca fariseul care dădea lecții Lui Dumnezeu despre păcatul său mai mic decât al vameșului...

Iar un vameș ce e? Prin definiție e păcatul mai mare... dar cel ce s-a dus mai îndreptat la casa sa a fost nu cel ce se ține mai drept ca soarele ci cel ce s-a încovoiat încât nici ochii nu și-i ridica de sub pământ, bătându-și pieptul ca să iasă glas din el: „Milostiv fii mie păcătosului”, căci nu voia să recunoscă și de aia se bătea cu pumnul direct pe inima lui de piatră seacă, pe piept, viceversa decât gorilele umane.