Papalitatea

[Erethorn]

În prealabil postat de ALEXANDRU ANASTASIU

un fost abate papist, francez, profesor de istorie bisericească, cercetător al Istoriei Bisericii chiar în documentele originale ale Vaticanului. !

Probabil ati fi mai credibil daca nu ati aduce drept argument convertirea si cartile unui eretic jansenist si gallican.

Ca sa inteleaga mai bine co-forumistii despre ce este vorba: este ca si cum un "preot ortodox" de la Noul Ierusalim din Slatioara s-ar converti la catolicism si apoi ar incepe sa scrie carti impotriva Bisericii Ortodoxe Romane. L-ar lua cineva in serios, in afara de cativa talibani catolici ? Evident ca nu. Aceeasi situatie si cu Vladimir Guette.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Erethorn

Noul Ierusalim din Slatioara

În Noul Ierusalim care a venit deja cred "ortodocşii" de la Pucioasa, pe când "ortodocşii" de la Slătioara cred în unicul şi adevăratul Calendar. Fiecare cu "Roma" lui. Sunt schisme diferite. E adevărat că pentru noi nu mai contează chiar aşa de mult, fiind "schisme ale schismei". Doar pentru rigoare şi exactitate am făcut precizarea aceasta.

[catalin2]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

În Noul Ierusalim care a venit deja cred "ortodocşii" de la Pucioasa, pe când "ortodocşii" de la Slătioara cred în unicul şi adevăratul Calendar. Fiecare cu "Roma" lui. Sunt schisme diferite. E adevărat că pentru noi nu mai contează chiar aşa de mult, fiind "schisme ale schismei". Doar pentru rigoare şi exactitate am făcut precizarea aceasta.

Cred ca important are adevarul, nu faptul ca acela nu mai e catolic. Prezentarea parintelui este neadevarata, unii catolici au aceasta meteahna de a discredita pe cine le arata adevarul (sa ne amintim si de Sf. Fotie, reabilitat apoi de catolici in perioada interbelica).
In prezentarea in limba engleza: http://orthodoxwiki.org/Vladimir_Guett%C3%A9e
putem citi ca nu a fost de acord cu jumatatile de masura, ca jansenismul sau vechii catolici. De aceea a trecut la ortodoxie.
De fapt a fost unul din contestatarii noilor dogme introduse de BC si papa si a fost un critic al ultramontanismului http://en.wikipedia.org/wiki/Ultramontanism
A criticat noile dogme, neprihanita zamislire si infailibilitatea papapla. Dar impotriva infailibilitatii au fost cam toti ierarhii din acesta parte, adica Ungaria, Austria, Transilvania si o parte din Franta ( doar un episcop unit roman a fost pro, din cate am citit).

Citatele date de mine despre Sf. Ioan Gura de Aur au fost selectate de acolo, cel putin prima carte e extraordinar de bine documentata. Cui ii place si adevarul.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de nutucutu

Daca tot mi-ati dat sursa am spus sa o citesc. Iata care este prima propizitie scrisa de autor:
"Nu ne vom ocupa de regalitatea sa. Pentru ce să ne ocupăm de ea? Căci va cădea curând. Ruina sa este hotărâtă de Pronia dumnezeiască."

Scuze, dar omul a spus ca "curind" va cadea aceasta institutie. Au trecut 120 ani de atunci si nu a cazut. Daca prima propozitie scrisa de el e gresita nici nu mai are sens sa citesc restul.

Dacă vă uitaţi oleacă în istorie veţi vedea că Papa purta coroana de împărat al lumii iar acum a renunţat la ea. Chiar dacă o mai doreşte în ascuns, vezi comentariul de mai jos cu "gura păcătosului". O mai avea vreun stătuleţ numit Vatican dar nu mai conduce istoria. Se agită Papalitatea să fie şi ea în rând cu lumea. Ba trece pe la fasciştii antisemiţi, ba e anticomunistă, ba e susţinătoare a evreimii şi a noii ordine mondiale, de... cum bate vântul. Doar politica este defapt dorul papei.
Dar dacă dvs. citiţi doar cărţile cu proorocii şi nu cele de istorie şi de dogme, mă tem ca nu cumva să păţiţi cele scrise în istorie, pe care nu le-aţi băgat în seamă: "cine nu ia aminte la istorie este condamnat să o repete".

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

În Noul Ierusalim care a venit deja cred "ortodocşii" de la Pucioasa, pe când "ortodocşii" de la Slătioara cred în unicul şi adevăratul Calendar. Fiecare cu "Roma" lui. Sunt schisme diferite. E adevărat că pentru noi nu mai contează chiar aşa de mult, fiind "schisme ale schismei". Doar pentru rigoare şi exactitate am făcut precizarea aceasta.

Săracii suporteri ai papei, fără să vrea confirmă proverbul românesc: "Gura păcătosului adevăr grăieşte". Nu că ar dori păcătosul să spună adevărul, dar, fără să vrea îşi dă arama pe faţă. Ei înşişi compară Roma, cu vechiul calendar, cu Pucioasa ca fiind idei fixe care îi rup de la Sfânta Biserică Ortodoxă. Care e diferenţa între papişti, puciosişti, stilişti fără numai că sunt diferite romele dar ideea fixă şi dezbinarea de Sfânta Biserică îi arată cu degetul că sunt la fel.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Să adăugăm şi o mică trimitere la cuvintele unui Sfânt Cuvios, despre papalitate:


I. Cugetari despre infailibilitatea europeanului
1. Dupa Dumnezeu, omul este, fara indoiala, cea mai tainica si enigmatica entitate din toate zonele gandirii umane. In adancul fara fund al existentei umane se invart contradictii care sfideaza impacarea: viata si moartea, virtutea si pacatul, Dumnezeu si diavolul, si tot ceea ce exista inlauntrul si in jurul lor. Prin intermediul tuturor religiilor, filosofiilor, stiintelor, civilizatiilor materiale si spirituale, neamul omenesc a tot incercat sa rezolve in mod fundamental o problema de o importanta covarsitoare: problema omului.
Si din toate aceste straduinte si lupte si-a confectionat siesi o zeitate suprema spre a fi idolatrizata drept valoare de varf si criteriu suprem. Acest ultim idol este: “Omul este masura tuturor lucrurilor“. Cu alte cuvinte, omul este masura tuturor fiintelor si a tuturor lucrurilor.
Oricum, prin aceasta metoda, omul nu a reusit sa rezolve propria sa problema. Masurandu-se pe sine prin sine, el nu a reusit sa se inteleaga nici pe sine, si nici lumea inconjuratoare (cf. 2 Cor. 10, 12). A trudit in van. A rezumat totul intr-un strigat disperat si intr-o cutremuratoare marturisire: “De la mine insumi nu stiu nimic“ (1 Cor. 4, 4). “Nu stiu nimic de la mine insumi. Nu stiu ce este omul, nici ce este Dumnezeu, nici ce este moartea, nici ce este viata. Si simt din toata fiinta mea ca sunt rob al mortii, rob al raului si, prin pacatele mele, rob al diavolului“. Rezultatul tuturor acestor eforturi umane a fost acela de a tese un trup din intregul neam omenesc: “trupul mortii” din care tot omul s-a facut partas. Si ce este ascuns inlauntrul acestui trup al mortii? – duhoare, putreziciune, viermi. “Om nenorocit ce sunt! Cine ma va izbavi de trupul mortii acesteia?” (Rom. 7, 24).
Nimeni, nimeni altul in afara de Dumnezeu-omul Hristos, fiindca El a biruit moartea prin Invierea Sa. El a distrus “trupul mortii” ca realitate ontologica (cf. Apoc. 20, 14, 10). El a rascumparat neamul omenesc din moarte si a oferit darul Vietii vesnice, al Adevarului vesnic, al vesnicei Iubiri, al vesnicei Dreptati, al vesnicei Bucurii si toate celelalte Virtuti dumnezeiesti vesnice care pot fi oferite doar de catre Dumnezeul Iubirii, de Cel ce iubeste cu adevarat intreaga omenire. Si, astfel, El a rezolvat problema omului, intreaga problema a omenirii.
Cand Dumnezeu S-a facut om, El a aparut ca Dumnezeu-om, iar prin trupul Sau – Biserica - el a ramas caDumnezeu-om in aceasta lume terestra. El a devenit valoarea de varf si criteriul suprem al neamului omenesc pentru totdeauna – singurul Dumnezeu adevarat si singurul Om adevarat, singurul Dumnezeu desavarsit si singurul Om desavarsit. Ca atare, El este singura valoare suprema si singurul criteriu ultim al fiintei fizice si spirituale, al potentialismului sau teandric si a tot ceea ce este uman si al omului. Doar in Dumnezeu-omul Hristos s-a vazut omul pe sine implinit si vesnic pentru prima oara. El s-a recunoscut pe sine in toate dimensiunile sale. Drept urmare, un nou principiu general al valorii si al cunoasterii se aplica neamului omenesc: “Dumnezeu-omul Hristos este masura tuturor lucrurilor si fiintelor“.
Totusi, principiul “omul este masura a orice“, continua sa domine in cea mai mare masura in lumea idolatra si politeista necrestina “ferro ignique“. Aceasta l-a facut pe Sfantul Apostol Pavel sa rezume toate filosofiile neamului omenesc la doua: filosofia cea dupa om sicea dupa Hristos (Col. 2, 8).
2. Numai Dumnezeu-omul Hristos este desavarsit, Om cu adevarat desavarsit si in chip simultan, Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit. Aici Ipostasul Logosului lui Dumnezeu poate fi supus unor consideratii de ordin critic. El a fost limpede interpretat si rostit de catre de Dumnezeu purtatorii Sfintii Parinti de la cel de-al patrulea sinod ecumenic de la Calcedon. In Dumnezeu-omul Hristos, omul a atins ultima treapta de desavarsire. Prin Dumnezeu, sufletul sau a fost desavarsit si implinit, impreuna cu constiinta sa, vointa, mintea, inima si trupul sau; intr-un cuvant, intreaga sa fiinta s-a unit cu Hristos si astfel cel mai important miracol cu putinta, cu adevarat vrednic de dragostea noastra, a avut loc.
Dumnezeu-omul Hristos a ramas in aceasta lume a noastra, ca si in intregul univers prin Biserica Sa, prin Trupul Sau, asa incat orice om sa se poata alatura trupului Dumnezeu-omului Hristos si in acest mod sa realizeze deplina si completa sa desavarsire (cf. Efes. 3, 6). Doar in Dumnezeu-omul Hristos si prin El poate fiecare persoana omeneasca sa devina cu adevarat si cu totul umana. Doar cuDumnezeu-omul Hristos si Biserica Sa si prin Biserica Sa “dimpreuna cu toti Sfintii” este cu putinta sa ajungi la “starea barbatului desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos” (Efes. 4, 13). In Dumnezeu-omul Hristos, “locuieste trupeste toata plinatatea Dumnezeirii”, astfel incat, in Biserica si prin Biserica, plinatatea Dumnezeirii poate fi acordata fiecaruia dintre noi (Col. 2, 9-10). Acest lucru poate fi implinit in fiecare dintre noi doar “impreuna cu toti Sfintii“, prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti, si intemeindu-ne pe Sfanta Credinta si Sfanta Iubire (Efes. 3, 17-20).
Fara Dumnezeu-omul Hristos, omul este, de fapt, fara cap, cu adevarat fara eu, fara eul cel vesnic, fara un eu nemuritor asemanator lui Dumnezeu. Fara Dumnezeu-omulHristos, omul nu exista; el este ceva mai putin decat un om, pe jumatate om sau nu este om deloc. Iar odata ajunsi in acest punct, trebuie sa adaugam urmatorul adevar:fara Dumnezeu-omul Hristos omul este pururea rob al mortii, al pacatului si al diavolului.
Doar prin Dumnezeu-omul Hristos, isi da seama omul de potentialul sau harazit lui de catre Dumnezeu. El devine “dumnezeu prin har” si in acest fel el isi realiza potentialul deplin al existentei si personalitatii sale. El ajunge la vesnicia sa vesnica prin omenitatea dumnezeirii. Vietuind in timpul hristocentric al Bisericii “dimpreuna cu toti Sfintii“, omul ajunge la unirea cu Dumnezeu treptat, prin Sfintele Taine si Sfintele Virtuti. Iar el este plin de bucuria sfantului mesaj si a cerestii porunci a Sfantului Vasile cel Mare: “O creatura a lui Dumnezeu vine la viata si dumnezeu este chemat“. Creat cu potentialul de a deveni dumnezeu-om, omul se straduie, in cadrul trupului hristocentric al Bisericii, sa-si faca mintea asemenea celei a lui Dumnezeu, sa ajunga la transfigurarea mintii sale proprii prin Hristos. “Noi avem mintea lui Hristos“ (1 Cor. 2, 16). El se straduieste chiar sa se asemene voii lui Dumnezeu, sa-si transfigureze propria vointa intru cea a lui Dumnezeu si sa-si faca trupul asemanator celui al lui Hristos, transfigurandu-l intru Domnul: “Trupul insa nu este pentru desfranare, ci pentru Domnul, si Domnul este pentru trup“ (1 Cor. 6, 13).
Unit cu Hristos prin Biserica si in Biserica, omul ajunge din nou la starea sa originara, asemenea lui Dumnezeu, implinind acest lucru intr-o maniera pururea ascendenta prin dumnezeiasca virtute a cugetarii celei asemanatoare cugetelor lui Hristos(Gal. 4, 19; 3, 27; Rom. 8, 29).
Dar fara Dumnezeu-omul Hristos si independent de El, omul risca pururea sa ajunga asemenea celui rau, intrucat pacatul este in acelasi timp puterea si icoana diavolului. Actionand independent de Dumnezeu-omul Hristos, omul se reduce pe sine in mod voit la o stare demonica a pacatului. El devine ruda a diavolului. “Cine savarseste pacatul este de la diavolul” (1 Ioan 3, 8). Noi nu trebuie sa uitam ca principalul obiectiv al diavolului este de a-l lipsi pe om de potentialul sau dumnezeiesc, de a-l indeparta de Dumnezeu, de a-i sterge asemanarea sa cu Dumnezeu si de a-l transforma astfel intr-o fiinta asemanatoare lui. Antropocentrismul umanist este in esenta demonocentrism. Ele amandoua nu doresc decat un singur lucru: sa-si apartina doar lor insile, sa fie doar in ele insele si pentru ele insele. In acest fel, ele ajung la imparatia “celei de a doua morti” unde nu exista nici Dumnezeu si nici altceva dintre cele ale lui Dumnezeu (Apoc. 21, 8; 20, 14). Ceea ce s-a prezentat pana aici nu este nimic altceva decat umanismul evanghelic, apostolic, patristic, ortodox al dumnezeirii(Teoumanism, Teohominism).

[ALEXANDRU ANASTASIU]

3. Toate formele de umanism europene, de la cel mai primitiv pana la cel mai sofisticat, de la cel fetisist la cel papal, se intemeiaza pecredinta in om, aflat el insusi intr-un context spiritual dat, intr-o situatie empirica materiala, precum si intr-un context istoric anumit. Intreaga esenta a oricarui tip de umanism este omul(homo), iar incapsulat in ontologia oricarui tip de umanism nu se afla altceva decat umanismul (homo hominis). Omul reprezinta cea mai inalta valoare, suprema valoare. Omul este criteriul principal, ultimul criteriu. “Omul este masura tuturor lucrurilor“. Acesta este in esenta, in miezul sau, orice tip de umanism. Prin urmare, toate formele de umanism sunt, la o analiza finala, idolatre sau politeiste la origine. Perioadele prerenascentista, renascentista si postrenascentista – de sorginte protestanta, filosofica, religioasa, sociala, stiintifica, culturala sau politica – toate tipurile de umanism european, se straduie constient sau inconstient, ele lupta neincetat pentru a ajunge la un singur rezultat: sa inlocuiasca credinta in Dumnezeu-omul Hristos cu o credinta in om, sa inlocuiasca Evanghelia lui Hristos cu una omeneasca, sa inlocuiasca filosofia Dumnezeu-omului Hristos cu una omeneasca, sa inlocuiasca cultura hristocentrica cu una omeneasca. Pe scurt, ele cauta sa inlocuiasca viata cea dupa Hristos si intru Hristos cu una facuta dupa tipare omenesti.
Toate acestea s-au dezvoltat timp de mai multe secole pana cand, in secolul al XIX-lea, in anul 1870, la primul Conciliu al Vaticanului, toate aceste eforturi au ajuns la apogeul lor prin elaborarea dogmei cu privire la infailibilitatea papei. Aceasta dogma a devenit ulterior dogma centrala a papalitatii. In vremurile noastre, in timpul celui de-al doilea Conciliu al Vaticanului, aceasta doctrina a fost discutata atat de insistent si cu atata dibacie incat notiunea inviolabilitatii si neschimbabilitatii ei a fost cu tarie consolidata. Aceasta doctrina are o semnificatie covarsitoare pentru soarta civilizatiei europene si pentru vremurile apocaliptice in care aceasta a aparut. Prin aceasta dogma, toate tipurile de umanism european si-au construit idealurile si idolul lor propriu: omul s-a autodeclarat suprema si ultima dumnezeire.
Panteonul umanist european si-a stabilit propriul sau Zeus. Sinceritatea este limbajul adevarului, dogma cu privire la infailibilitatea papei secolului al XX-lea nu este altceva decat renasterea idolatriei si politeismului, renasterea criteriilor si a judecatilor de valoare idolatre. Trebuie spus si acest lucru: dogma cu privire la infailibitatea papei a fost introdusa intre dogmele umanismului idolatru care, in prima instanta, a fost umanism elenic. Valoarea oricarui lucru a fost introdusa ca dogma.Toate trasaturile culturii si civilizatiei elenice, valorile lor, filosofiile, mestesugurile, politicile, stiinta lor, au fost toate introduse ca dogme.“Masura tuturor lucrurilor este omul“. Si ce inseamna acest lucru? Este o definitie a dogmei idolatriei. In felul acesta a sosit momentul cand incantarea si suficienta de sine a europeanului a devenit dogma, un obiectiv dupa care tipurile de umanism european au tanjit cu nostalgie, timp de secole. Dogma referitoare la infalibilitatea papei reprezinta afirmatia nietzscheiana – Ja-Sagung – extinsa la intreaga sa conceptie a umanismului european. “Ja-Sagung” face parte din cultura si civilizatia europeana, amandoua fiind cu adevarat idolatre si politeiste in obiectivele si metodele lor.Evanghelia si porunca Dumnezeu-omului Hristos este: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, si toate acestea se vor adauga voua” (Mt. 6, 33).
Dar observati ce a fost omis din proclamatia culturii umaniste europene si a civilizatiei sale.Nu exista nici o mentiune cu privire la scopul existentei umane sau a mijloacelor prin care omul functioneaza. Dumnezeu-omul Hristos este Singurul Mantuitor al omului din pacatele sale, din moarte si de sub tirania diavolului, Singurul care reinnoieste si eternizeaza, care invie si inalta, care-l face pe om vesnic si-l indumnezeieste, mantuindu-l si aducandu-l in Imparatia Luminii si Care, cu tarie si limpezime, sustine ca scopul suprem al existentei si al vietii omului este acela al desavarsirii sale, la fel precum si Dumnezeu este desavarsit (Matei 5, 48). Ce nu pronunta umanismul european drept scop al existentei umane in contradictie cu El! Adevarul evanghelic “lumea intreaga zace sub puterea celui rau“ (1 Ioan 5, 9) nu poate fi negat, iar aceasta necesita eforturile Dumnezeu-omului Hristos. Dar asa cum afirma Sfantul Apostol Pavel, diavolul este “Dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4, 4). Intre o astfel de lume care in mod voit “zace sub puterea celui rau” si persoana care-L urmeaza pe Dumnezeu-omul Hristos nu exista nimic comun.
Cel care-I urmeaza lui Hristos nu are dreptul, prin ferma cerinta a Adevarului evanghelic, de a coopera cu umanistul care are justificare pentru toate acele lucruri neadevarate si le socoteste a fi dogme. In acest punct este intotdeauna necesar sa luam o hotarare de valoare decisiva: fie cu Dumnezeu-omul Hristos, fie cu umanismul. Umanistul, in toate eforturile sale, se infatiseaza pe sine ca actionand cu indreptatire de sine si ca fiind suprema valoare si criteriul de varf. Aici nu exista loc pentru Dumnezeu-omul Hristos. In imparatia umanismului, locul Dumnezeu-omului Hristos a fost luat de catre Vicarius Christi, in felul acesta Dumnezeu-omul Hristos fiind exilat in ceruri. Prin dogma infailibilitatii, papa a uzurpat pentru sine, adica pentru om, intreaga jurisdictie si toate prerogativele care apartin numai Domnului nostru Iisus Hristos. El s-a proclamat pe sine drept Biserica, biserica papala, si a devenit in ea inceputul si sfarsitul tuturor lucrurilor, conducatorul autoproclamat al tuturor lucrurilor. In acest fel,dogma infailibilitatii papei a fost ridicata la gradul de dogma centrala a papalitatii. Iar papa nu poate nega acest lucru atata timp cat ramane papa al unei papalitati umaniste.
4. In istoria neamului omenesc au existat trei caderi principale: cea a lui Adam, cea a lui Iuda si cea a papei. Principala caracteristica a caderii in pacat este mereu aceeasi: a dori sa fii bun de dragul propriei tale persoane, a dori sa fii desavarsit pentru tine insuti si a vrea sa fi Dumnezeu tot de dragul tau. In acest mod, in chip inconstient, omul se aseamana diavolului, fiindca si diavolul a dorit sa devina Dumnezeu de dragul lui, a dorit sa se aseze in locul lui Dumnezeu. Iar prin aceasta inaltare de sine, el s-a facut de indata diavol, cu totul despartit de Dumnezeu si pururea in contradictie cu El. Prin urmare, esenta pacatului, a oricarui pacat, consta in aceasta aroganta marire de sine. Aceasta este esenta insasi a diavolului, a lui satana. Nu este nimic altceva decat a dori sa te pastrezi doar inlauntrul propriei tale fiinte, a nu te dori in adancul fiintei tale decat pe tine insuti.
Tot diavolul se afla aici: in dorinta de a-L alunga pe Dumnezeu, in dorinta de a exista doar pentru tine insuti si in tine insuti, de a fi pururea in contradictie cu Dumnezeu si tot ceea ce Ii apartine Lui. Si ce este oare aceasta? Este egoismul si iubirea de sine imbratisata intru toti vecii, cu alte cuvinte, iadul. Fiindca iata ce este in esenta sa umanistul – intru totul inchis inlauntrul sau, traind prin sine, pentru sine, pururea in contradictie cu Dumnezeu. Aici rezida orice tip de umanism.
Culmea unui astfel de umanism de orientare satanica este dorinta de a deveni bun de dragul raului, de a deveni Dumnezeu de dragul diavolului. Acest lucru isi are originea in promisiunea diavolului facuta protoparintilor nostri in rai – si anume aceea ca prin ajutorul sau “Ei vor deveni dumnezei“ (Gen. 3, 5). Omul a fost creat cu potential teandric de catre Dumnezeu Care iubeste omenirea, asa incat el sa se poata indrepta in mod voit, cu ajutorul lui Dumnezeu, spre a deveni asemenea Dumnezeu-omului Hristos, intemeindu-se pe caracterul dumnezeiesc al originii sale. Omul, insa, cu voia sa libera, a cautat nepacatuirea prin pacat, L-a cautat pe Dumnezeu prin diavolul. Si desigur ca mergand pe acest drum ar fi devenit totuna cu diavolul daca nu ar fi intervenit Dumnezeu cu nemasurata Sa iubire de oameni si marea Sa milostivire.
Facandu-Se om, cu alte cuvinte Dumnezeu-om, El l-a indreptat din nou pe om catre Sine. El l-a adus in Biserica Sa, care este trupul Sau, ii daruieste rasplata unirii cu Sine prin Sfintele Taine si fericitele virtuti. Si in acest fel i-a daruit omului taria de a ajunge “la starea barbatului desavarsit, la masura varstei plinatatii lui Hristos” (Efes. 4, 51), de a implini, cu alte cuvinte, destinul sau divin, de a deveni in chip voit dumnezeu-om prin har.
Caderea papei este rezultatul dorintei de a-L inlocui pe Dumnezeu-omul Hristos prin om”.
va urma
(din: Parintele Iustin Popovici, Credinta ortodoxa si viata in Hristos, Editura Bunavestire, Galati, 2003, sursa online: crestinortodox.ro)
Nota: textul apare, in alta traducere, si in volumul: “Sf. Iustin Popovici, Omul si Dumnezeul-Om. Abisurile si culmile filozofiei”, Editura Sophia, 2010)
http://www.razbointrucuvant.ro/2011/...i-cea-a-papei/

[ALEXANDRU ANASTASIU]

PAPALITATEA ERETICĂ
PRIMA EREZIE A PAPALITĂŢII
sau doctrina sa cu privire la constituţia divină a Bisericii
Care a fost doctrina urmată în primele opt secole de Bisericile
occidentale în privinţa constituţiei divine a Bisericii?
Pentru a răspunde la această chestiune, trebuie să întrebăm operele
Părinţilor pe care aceste Biserici i-au recunoscut ca ortodocşi. Printre aceşti
Părinţi sunt trei care au tratat ex professo despre constituţia Bisericii; aceştia
sunt Ciprian2, episcopul Cartaginei, Augustin3, episcopul Hipponei, şi Vincent4,
monah din Lerini.
Să expunem doctrina lor.
În tratatul său despre Unitatea Bisericii, Sfântul Ciprian se exprimă
astfel5:
Domnul zise lui Petru: „Eu îţi zic că tu eşti Petru şi pe această piatră voi
zidi Biserica mea şi porţile iadului nu o vor birui pe ea, şi-ţi voi da cheile
împărăţiei cerurilor: şi ceea ce tu vei lega pe pământ va fi legat şi în cer, şi ceea
ce tu vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în cer”. El îi zise din nou după
învierea sa: „Paşte oile mele”; el îşi edifică Biserica numai pe el (pe Petru) şi îi
încredinţează oile sale pentru a le paşte. Deşi, după învierea sa, a dat tuturor
apostolilor aceeaşi putere şi le-au zis: „Precum m-a trimis pe mine tatăl, şi eu
trimit pe voi: primiţi Duhul Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, se vor ierta lor;
cărora le veţi ţine, vor fi ţinute”; cu toate acestea, pentru a atesta unitatea, el
stabili o singură catedră 6, şi, prin autoritatea sa, stabili ca această unitate, la
începutul ei, să înceapă printr-unul singur. Desigur ceilalţi apostoli erau ceea ce
era Petru şi împărtăşiră cu el aceeaşi onoare şi aceeaşi putere; dar această putere
comună apare la început într-o unitate, pentru ca Biserica lui Hristos să se arate
una, şi catedra una. Astfel, toţi sunt păstori, şi turma se arată una, care este
2 Sf. Ciprian (cca. 200 - 258).
3 Fericitul Augustin (354 - 430).
4 Vicentiu de Lerin, a fost preot la mănăstirea de pe insula Lerinensis. A fost semipelagian si adversar a lui
Augustin in problema harului si a predestinatiei. A murit inainte de 450, sub domnia împăratilor Teodosie II si
Valentinian.
5 Cypr. De unitate Ecclesiae § 4. Autorul, în primele trei paragrafe, zice că inamicii ascunşi ai credinţei sunt mai
de temut decât inamicii declaraţi. Primii eretici sau schismatici pot fi lesne descoperiţi prin mijlocul unei noţiuni
exacte despre unitatea Bisericii, noţiune pe care el o expune începând de la § 4.
6 Textul sfântului Ciprian a fost interpolat în mai multe locuri şi manuscrisele nu se acordă între ele. S-a încercat
să se insereze într-însul fraze favorabile teoriilor papale. Astfel, în textul pe care noi îl traducem, s-au intercalat
aceste cuvinte: primaţia este dată lui Petru. Aceste cuvinte sunt evident adăugate în text şi ele rup sensul frazei
sfântului Ciprian. Manuscrisele cele mai bune nu conţin nici cuvintele: el stabili o singură catedră. Noi
consimţim cu toate acestea a le admite ca autentice, pentru că ele pot intra în sensul general al frazei sfântului
doctor.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
7
nutrită de toţi apostolii în comun acord, aşa încât Biserica lui Hristos apare în
unitatea sa.
Astfel, după Sfântul Ciprian, autoritatea şi demnitatea erau aceleaşi în
toţi apostolii; toţi împreună nu formează decât o singură autoritate, sau o
singură catedră, şi sfântul Petru nu era ceva mai mult decât ceilalţi în Biserică.
Dacă apostolatul său ar fi fost diferit, ar fi fost două catedre: a sa şi a celorlalţi
apostoli; dar nu a fost decât una la care Petru şi ceilalţi apostoli participă
deopotrivă; şi printr-această catedră unică se arată unitatea turmei Bisericii.
Cuvintele adresate lui Petru înainte de înviere n-au fost pronunţate
pentru a-i da o autoritate particulară, încă mai puţin o autoritate superioară; ci îi
erau adresate lui singur, pentru ca ele să fie un simbol al unităţii ce trebuia să
existe în catedra unică ocupată cu acelaşi titlu de Petru şi de ceilalţi apostoli.
Sfântul Ciprian a dat dar cuvintelor evanghelice relative la Sfântul Petru
o interpretaţiune cu totul opusă aceleia ce a fost adoptată mai în urmă de către
papalitate. Şi în sensul mai sus expus el adaugă:
„Această Biserică una este desemnată de Sfântul Spirit 7 în aceste
cuvinte ale Cântării Cântărilor pe care Domnul le pronunţă: Porumbiţa mea
este una, perfecta mea este unica a mamei sale, ea este privilegiata sa. Acela
care nu este în această unitate a Bisericii, crede el că posedă credinţa? Acela
care reneagă Biserica şi i se împotriveşte, care părăseşte catedra lui Petru pe
care Biserica este întemeiată, poate el spera a fi în Biserică?”
Expresia catedra lui Petru nu poate prezenta nici o obscuritate, după
explicaţia dată mai sus de însuşi Sfântul Ciprian. Este foarte evident de
asemenea că el nu o dă ca fundament al Bisericii decât în acest sens că unitatea
catedrei apostolice, care îi este baza adevărată, a fost mai întâi simbolizată în
persoana lui Petru. Autorul rezumă aceste consideraţiuni precizând, după
Sfântul Paul, în ce consistă unitatea: „Un singur corp, un singur Spirit, o singură
speranţă, un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez, un singur
Dumnezeu”.
El nu se gândeşte nici-cum la o unitate rezultând din uniunea cu un
pastor suveran şi universal; el exclude chiar formal ideea unui asemenea
pontificat, făcând din toţi apostolii o singură catedră, un corp unic investit cu o
putere comună, cu o demnitate comună.
Apostolatul în unitatea sa s-a perpetuat într-un episcopat unul. Sfântul
Ciprian expune astfel această doctrină 8:
„Noi suntem datori să ţinem cu tărie şi să apărăm această unitate, noi
mai ales care suntem episcopi, care prezidăm în Biserică, pentru a proba că
episcopatul de asemenea este unul şi nedivizat. Nimeni să nu înşele prin
minciună societatea frăţească, nimeni să nu corupă adevărul credinţei printr-o
perfidă vânzare! Episcopatul este unul, şi fiecare în mod solidar posedă o parte
dintr-însul. Biserica de asemenea este una, oricât de depărtată ar fi ţara în care
ar fi dus-o progresul fecundităţii sale, asemenea soarelui ale cărui raze sunt
7 Sfântul Spirit este termenul folosit pentru Sfântul Duh.
8 Cyp. Ibid. § 5.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
8
multe şi lumina una, arborelui ale cărui ramuri sunt numeroase şi care nu are
decât un trunchi pe care se sprijineşte, sorgintei ale cărei râuleţe care decurg
dintr-însa păstrează unitatea în ea, cu tot numărul lor şi abundenţa lor. Scoate o
rază din corpul soarelui, această rază nu va mai face parte din unitatea de
lumină; taie o cracă de la un arbore, ea nu va mai înverzi; desparte un râurel de
izvorul său, el va seca. Astfel Biserica lui Dumnezeu, focarul de lumină, îşi
trimite razele sale în tot universul; dar o singură lumină este răspândită de toate
părţile, şi unitatea corpului luminos nu este divizată. În fecunditatea sa, ea îşi
întinde ramurile sale peste tot pământul, şi din ea curg în depărtare râurile
abundente; dar sorgintea este una şi trupul este unul; ea este o mamă fecundă;
noi ne naştem din ea; suntem nutriţi cu laptele său; trăim din spiritul său”.

Va urma cu
Pentru sfântul Ciprian,

[tara tara vrem ostas]

Papa reprezinta binecuvantarea lumeasca a Bisericii.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

În prealabil postat de Erethorn

Probabil ati fi mai credibil daca nu ati aduce drept argument convertirea si cartile unui eretic jansenist si gallican.

Ca sa inteleaga mai bine co-forumistii despre ce este vorba: este ca si cum un "preot ortodox" de la Noul Ierusalim din Slatioara s-ar converti la catolicism si apoi ar incepe sa scrie carti impotriva Bisericii Ortodoxe Romane. L-ar lua cineva in serios, in afara de cativa talibani catolici ? Evident ca nu. Aceeasi situatie si cu Vladimir Guette.

Pentru început să vedem cine a fost şi ce valoare minunată are
VLADIMIR GUETTÉE
DOCTOR ÎN TEOLOGIE AL
BISERICII ORTODOXE A RUSIEI


PAPALITATEA SCHISMATICĂ
SAU
ROMA ÎN RAPORTURILE SALE CU
BISERICA RĂSĂRITEANĂ
Traducere de IOSIF GHEORGHIAN
fost Episcop al Dunării de Jos şi Mitropolit Primat
Aparuta cu binecuvantarea P.S. Galaction,
Episcopul Alexandriei si Teleormanului
Ediţie digitală
APOLOGETICUM
2005
Vladimir Guittee
2
Papalitatea schismatică
3
NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI
Retipărim acum o lucrare clasică a eruditului teolog francez din secolul XIX,
Arhimandritul Vladimir Guettée, cunoscut mai ales sub numele de Abbé Guettée (René-François Guettée pe numele de mirean).
Fost preot al Bisericii Romano-catolice din Franţa, Abatele Guettée este autorul
Istoriei Bisericii Franţei (9 volume) şi al mai multor lucrări de mare erudiţie sau cu
caracter polemic. Lucrările sale, scrise în spiritul adevărului istoric, cu o probitate
exemplară, au stârnit opoziţia cercurilor ultramontane şi a Papalităţii, fiind puse la
Indexul cărţilor interzise de Biserica Romano-catolică. Intrând în conflict cu Biserica
Catolică, Abatele Guettée devine un opozant deschis al Papalităţii şi treptat se apropie
de Biserica Ortodoxă Rusă de la Paris. Descoperind Ortodoxia ca fiind Biserica
autentică a Apostolilor, a Sinoadelor Ecumenice şi a Sfinţilor Părinţi, se va converti la
Ortodoxie cu numele de Vladimir, obţinând apoi titlul de doctor al Bisericii Ortodoxe
Ruse şi rangul de Arhimandrit.
Papalitatea schismatică, una din cărţile cele mai celebre ale Abatelui Guettée, a
fost tradusă în româneşte de Episcopul Iosif Gheorghian (ediţia întâi 1880, ediţia a doua
1906). Pentru această reeditare am folosit textul ediţiei a doua (Tipografia Cărţilor
Bisericeşti, Bucureşti, 1906). Din dorinţa de a oferi cititorilor de azi un text cât mai
inteligibil şi fidel originalului, traducerea a fost complet revăzută, fără a o modifica în
mod esenţial, intervenindu-se doar punctual acolo unde sensul risca să se piardă. Au fost
corectate tacit erorile de tipar, completate unele pasaje şi înlocuiţi unii termeni improprii
folosiţi de traducător, unificându-se pe cât posibil şi redarea în româneşte a numelor
proprii. De asemenea, am îndreptat punctuaţia destul de fantezistă a ediţiei din 1906,
care îngreuia mult lectura.
Nădăjduim că aceste câteva modificări vor sluji mai bunei receptări a mesajului
atât de actual al unei lucrări în care erudiţia slujeşte fericit zidirii duhovniceşti şi întăririi
dreptei credinţe, în duhul predaniei autentice a Bisericii Ortodoxe.
Editura.
Vladimir Guittee
4
Prefaţa traducătorului la ediţia întâi
Biserica Creştină este divizată de zece secole în Biserica Răsăriteană şi Biserica
Apuseană. De atunci şi până astăzi se urmează un necurmat proces între aceste Biserici,
aruncându-şi una alteia culpa dezbinării ce există de atâtea secole şi întristează sufletul
fiecărui adevărat creştin, văzând dezbinarea între biserici care, şi una şi alta, îşi au
originea lor apostolică.
Care dintre Biserici să fie culpabilă de această sciziune? Iată întrebarea ce îşi
pune fiecare creştin ce aspiră la reunirea Bisericilor. S-au scris multe lucrări, multe
apologii în favoarea uneia sau alteia dintre Biserici. Cu toate acestea, marea chestiune a
rămas nerezolvată şi Bisericile continuă a fi divizate.
O chestiune dar de cea mai mare importanţă este a se cunoaşte căreia dintre
Biserici se cuvine reprobarea şi culpa ce-şi atribuie una alteia de atâtea secole; ca astfel,
cunoscându-se partea din care provine eroarea, să reintre în sânul Bisericii Ortodoxe, a
acelei Biserici ce a păstrat fără întrerupere şi fără inovaţiuni moştenirea apostolică.
Asemenea gravă şi capitală chestiune a tratat-o venerabilul şi savantul
Arhimandrit Vladimir Guettée în lucrarea sa Papalitatea schismatică.
Din câte lucrări, tratând asemenea subiecte, am avut ocazia a citi, Papalitatea
schismatică a eruditului Părinte Vladimir Guettée este fără contrazicere, după părerea
mea, tratatul cel mai serios, cel mai savant; căci a aprofundat chestiunea şi a descoperit
adevăratele cauze ale dezbinării Bisericii; a arătat apoi la fine şi mijlocul de a se reuni
Bisericile, pentru care scop Biserica se roagă necontenit zi şi noapte, zicând: Să ne
rugăm Domnului pentru pacea, bunăstarea şi unirea tuturor Bisericilor.
Această interesantă lucrare este bazată pe Sfânta Scriptură şi pe documente
autentice, primite de erudiţi generalmente recunoscuţi ca atare şi stimaţi; nu se vede în
ea nici ură, nici pasiune, este o scriere serioasă cu o critică profundă şi cu totul
imparţială.
Această lucrare, în fine, are un caracter istoric.
Citind mai multe opere literar-religioase ale venerabilului şi eruditului Părinte
Vladimir Guettée, căruia cu dreptate i se poate da titlul de apărător al Ortodoxiei, şi
găsind această lucrare ca foarte necesară şi folositoare tuturor creştinilor în genere, şi în
particular creştinilor ortodocşi şi clerului român, am întreprins a o traduce în româneşte
şi a o da la lumină, crezând a face prin aceasta un serviciu Bisericii noastre Române.
Traducţiunea m-am silit a o face pe cât posibil mai inteligibilă fără a schimba
câtuşi de puţin sensul sau ideea din limba originală.
Recomand dar cu tot dinadinsul această traducţiune tuturor Românilor, sperând
că vor fi edificaţi în ortodoxie prin citirea ei.
Şi dacă această carte unică până astăzi în limba română va produce vreun bine, îl
voi atribui milostivirii lui Dumnezeu şi meritul va fi al autorului.
Cât pentru mine, mă voi considera fericit şi recompensat pentru osteneala ce am
pus în traducţiunea şi darea la lumină a acestei lucrări, prin ideea că am putut contribui
câtuşi de puţin la edificarea creştinilor ortodocşi, cărora le cer de la Dumnezeu har şi
milă şi mântuire de la Domnul nostru Iisus Hristos.
Traducătorul
Papalitatea schismatică
5
Prefaţa traducătorului la ediţia a doua
În dorinţa de a servi literaturii noastre bisericeşti, am tradus şi tipărit acum
douăzeci şi şase de ani valoroasa operă a învăţatului teolog, Arhimandritul Vladimir
Guettéee, doctor în teologie al Bisericii Ortodoxe a Rusiei, acum răposat, — Papalitatea
schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană, cu dorinţa mai departe
ca să se poată vedea de partea cui stă vina de dezbinare a Bisericii lui Hristos, ca apoi,
recunoscându-se greşala, să reintre în sânul Bisericii Ortodoxe, care a păstrat cu
neîntrerupere şi fără inovaţiuni moştenirea apostolică.
Ediţia primă a acestei traduceri sleindu-se cu desăvârşire, şi fiindcă chestiunile
pe care le tratează această lucrare însemnată sunt totdeauna de actualitate până când va
exista, din nefericire, această dezbinare, am crezut nimerit să o tipăresc din nou şi să o
recomand dragostei creştine cu aceeaşi căldură cu care o recomandam acum douăzeci şi
şase de ani, reţinându-mi pentru mine mângâierea că va fi citită şi folosită de iubiţii
noştri creştini.
Am păstrat în această nouă ediţie prefaţa de la prima ediţie, pentru dorinţa de a
reda întocmai şi neschimbat ceea ce am crezut atunci că e bine să se facă.
Iosif, Mitropolit Primat
9 Martie 1906.
Vă rog să comparaţi tonul scrierii acesteia cu patosul papiştilor ce se vor obiectivi. Cred că nu mai este nevoie de comentarii.
Cu durere şi dragoste Alexandru

[ALEXANDRU ANASTASIU]

O să începem cu ereziile papalităţii şi apoi, pentru a le vedea cauza vom merge în istorie la rădăcina lor şi anume la duhul schismatic al papalităţii care a degenerat apoi în duhul eretic al papalităţii.

Doresc cititorilor bucuria adevărului:
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica adică ce vedem în fotografia de mai jos:


1
PAPALITATEA ERETICĂ
Expunere
a ereziilor, erorilor şi inovaţiilor
BISERICII ROMANE
de la separarea sa
de Biserica Catolică în secolul al IX-lea
de
WLADIMIR GUETTÉE
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe a Rusiei
Traducere
făcută cu binecuvântarea Prea Sfinţiei Sale Părintelui Episcop
al Eparhiei Râmnicu Nou Severin
D.D. IOSIF
de
Protosinghelul GHERASIM SAFFIRIN
Bacalaureat al Liceului din Craiova
Director şi profesor de morală liturgică şi pastorală
al Seminarului Eparhiei Râmnicu
Prea Sfinţiei Sale
Părintelui Episcop
al Eparhiei Râmnicu Nou Severin
Robul lui Dumnezeu
Domnul IOSIF
În semn de profund respect
şi
deosebită consideraţie
traducătorul dedică această carte.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
2
CUPRINS
Precuvântare – Scopul operei 3
Ereziile Bisericii Romane – Asupra Constituţiunii Bisericii
şi regulă de credinţă 6
Erezie asupra Treimii
Erezie asupra Întrupării 49
Erezie asupra Răscumpărării 58
Erezie asupra Misterelor
Botezul şi Confirmaţiunea 80
Euharistia 90
Penitenţa 126
Hirotonia 141
Nunta 163
Ungerea bolnavilor 164
Erezie atingătoare de viaţa viitoare 165
Papalitatea sau marea erezie occidentală
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
3
PRECUVÂNTARE
După ce am publicat volumul intitulat Papalitatea schismatică, am
promis că vom publica Papalitatea eretică.
Ne ţinem astăzi de promisiunea noastră.
În prima noastră lucrare, am considerat papalitatea în raport cu Biserica.
Am stabilit că, uzurpând o putere suverană şi universală, papii au răsturnat
dumnezeiasca constituţie a Bisericii, s-au despărţit de Biserica primară şi
apostolească, s-au constituit în stare de schismă. Fiindcă ei au încercat să
găsească în sfânta Scriptură şi în monumentele tradiţiei catolice probe în
sprijinul uzurpării lor şi motive pentru a-i da o bază dumnezeiască şi
apostolească, noi am trecut în revistă textele Scripturii şi faptele istorice de care
ei au abuzat, spre a nimici falsele lor interpretări şi falsificările lor.
În lucrarea pe care o publicăm astăzi, noi considerăm papalitatea, faţă cu
doctrina revelată, conservată de Bisericile apostolice din primele secole până în
zilele noastre.
Documentele doctrinare din primele secole, practica neîntreruptă a
Bisericilor, faptele exterioare care constituie istoria propriu-zisă, şi chiar
sistemele care s-au încercat a se opune doctrinei revelate, pun în evidenţă un
corp de doctrină primit în identitatea sa de toate Bisericile fondate de apostoli şi
conservat de ele cu o grijă scrupuloasă.
Până în secolul al optulea aproape, toate Bisericile apostolice orientale şi
occidentale erau în acordul cel mai perfect în privinţa acestor doctrine unice şi
universale.
Un fapt foarte însemnat, este că Bisericile fondate în ţări foarte depărtate
unele de altele şi de apostoli diferiţi se aflară în posesia aceleiaşi doctrine, de
îndată ce intrară în relaţii unele cu altele. Acest fapt probează că toţi apostolii nu
predicau decât o doctrină, aceea pe care Iisus Hristos le-o predicase, şi pe care
ei o predicau sub inspiraţia aceluiaşi Duh Sfânt.
Din faptul acesta decurgea cu necesitate acest principiu: că toată
învăţătura contrară doctrinei universal primită şi universal conservată, era
contrară adevărului revelat, predicat de apostoli, adică, constituia o erezie.
Începând din secolul al optulea Bisericile occidentale părăsiră în mai
multe puncte doctrina pe care o profesau în secolele precedente, şi pe care
Bisericile orientale au profesat-o în unanimitate până în zilele noastre. Ele se
constituiră astfel în erezie. Şi mai ales papalitatea a fost cea care le aruncă în
această cale; ea a fost cea care inventă sau consacră noile erori. Pentru aceasta
dar ea trebuie mai ales să poarte responsabilitatea; de unde titlul acestei lucrări:
PAPALITATEA ERETICĂ.
Pentru a justifica acest titlu, noi va trebui să trecem în revistă chestiunile
doctrinare în privinţa cărora Bisericile occidentale şi-au schimbat învăţătura lor:
să stabilim care a fost prima lor doctrină, spre a preciza exact sensul inovaţiilor
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
4
lor; să determinăm adevăratul caracter al acestor inovaţii; să arătăm partea pe
care a luat-o întru aceasta papalitatea, precum şi motivele care au inspirat-o şi
au povăţuit-o.
Astfel ne va fi metoda pe care o vom urma în privinţa fiecăreia din
chestiunile pe care le vom avea de tratat.
Pentru a stabili care a fost prima doctrină a Bisericilor occidentale, vom
apela la mărturiile acelora pe care ea totdeauna i-a considerat ca pe Părinţii şi ca
pe Doctorii săi.
Vom apropia de această primă doctrină pe aceea care a fost predată de
atunci de către papi, de către episcopi, de către scriitorii pe care Biserica Romei
i-a canonizat sau i-a aprobat.
Cu modul acesta, schimbarea va fi constatată într-un chip evident şi
irecuzabil.
Faptele istorice şi documentele oficiale emanate, sau de la papalitate,
sau de la sinoadele pe care ea le-a inspirat, prezidat şi dirijat, vor face să reiasă
rolul pe care această papalitate l-a jucat în toate inovaţiile.
Vom stabili astfel, cu evidenţă, că instituţia care s-a impus Bisericilor
occidentale ca centru de unitate şi de adevăr catolic, n-a fost decât o sursă de
împerecheri şi de erori.
În toate discuţiile pe care le vom avea de făcut, nu se va putea întâlni
nici o urmă de pasiune ori de nedreptate. Noi vom putea cu atât mai mult să fim
imparţiali cu cât, pentru a stabili teza noastră, nu vom avea decât încurcătura de
a alege între textele şi faptele la care va trebui să facem apel. Operele din care
vom scoate probele noastre vor fi indicate cu exactitate, şi toţi cei care vor vrea
să ne controleze o vor putea face fără dificultate.
Ni s-a părut oportun de a publica acest op în momentul în care
papalitatea îndrăzneşte să se proclame solemn infailibil. Opul nostru va
demonstra care este valoarea acestei aserţiuni, şi va proba că o decizie cu totul
contrară ar fi trebuit să adopte consiliul Vaticanului, dacă ar fi vrut să grăiască
adevărul. Dea Dumnezeu ca acest op să fie folositor membrilor Bisericii romane
care, sau că nu cercetează, sau din obicei, sau pentru consideraţii curat
omeneşti, ezită a se separa cu totul şi pe faţă de o papalitate ale cărei erori ei nu
şi le mai pot ascunde! Ei nu le cunosc pe toate. Noi avem certitudinea de a-i
convinge că, de o mie de ani aproape, papalitatea a rătăcit, după cum rătăceşte şi
astăzi; că Bisericile occidentale au urmat-o în ereziile sale; că trebuie să se urce
prin urmare în primele opt secole pentru a se regăsi în occident doctrina curată
aşa precum apostolii au învăţat-o.
Nimeni nu se îndoieşte, chiar în sânul Bisericii romane că, pentru a
merita titlul de catolic, este necesar de a profesa curata doctrină apostolească.
Dacă este demonstrat că Biserica romană n-a fost credincioasă în paza
depozitului dumnezeiesc, va fi evident că trebuie să o părăsească pentru a fi
catolic.
WLADIMIR GUETTÉE, Papalitatea eretica
5
Atare este încă de mult timp convicţiunea noastră; şi pentru a rămâne
catolic, după cum am voit totdeauna să fim, noi am părăsit o Biserică cu care nu
poate fi cineva unit fără a fi schismatic şi eretic.
Ştiam că lucrând astfel ne vom atrage critici şi injurii. Dar noi n-am
ezitat, aducându-ne aminte de cuvintele Stăpânului, care proclamă fericiţi pe
aceia care suferă persecuţie pentru dreptate, şi care sunt ocărâţi şi dispreţuiţi din
cauza Lui.
Un om de convingere nu se poate opri pe lângă consideraţiuni omeneşti
când conştiinţa sa vorbeşte. Şi într-această ocaziune mai ales şi-aduce aminte cu
o nobilă mândrie că, în ceea ce priveşte lucrurile conştiinţei, el nu voieşte să ştie
decât de Dumnezeu.
Am făcut să se vadă expunerea ereziilor, erorilor şi inovaţiilor
papalităţii, şi combaterii sistemului papal, aşa precum el este adoptat astăzi în
Occident. Noi nu puteam să tratăm mai bine un asemenea subiect decât atacând
scrierea D-lui J. de Maistre1, intitulată Despre Papa. Acest op este adevăratul
punct de plecare al neo-ultramontanismului, care a fost consacrat de Conciliul
de la Vatican.
Vechii ultramontani, chiar cei mai exageraţi, mai conservau încă
oarecare forme teologice, şi puneau oarecare restricţii puterii ce atribuiau
papalităţii. Ei voiau să ţină oarecare cont de istorie şi de anticele doctrine. Ei
căutau să le denatureze în profitul sistemului lor; dar silinţele lor erau ca o
rămăşiţă de omagiu dat adevărului.
Dl. J. de Maistre nu a avut scrupule de acestea. El expuse brutal sistemul
absolutismului politico-ecleziastic, pe care îl identifică cu papalitatea, şi puse
sub picioare istoria Bisericii şi monumentele cele mai venerabile ale tradiţiei
catolice. El făcu şcoală.
Ultramontanismul adoptă destrăbălările sale şi dogmatismul său insolit.
Teologii plecară capul; episcopii nu îndrăzniră să reclame.
Decretele Conciliului de la Vatican şi Syllabus sunt consacrarea solemnă
a teoriilor lui J. de Maistre.
Combaterea cărţii sale avea dar actualitate. Noi astfel am dărâmat, până
în temeliile sale, această papalitate, care este marea erezie a Occidentului şi
sorgintea altor erezii.
W.G.
1 Joseph de Maistre (1753 – 1821), scrierile sale au influienţat pe Sain Simon, Auguste Comte si Charles
Maurras şi a inspirat generaţii de francezi monarhişti şi catolici ultramontanişti. Mulţi ani a fost implicat in
politică. Intre 1774 – 1790 activat in loja masonică de la Chambery, asociată cu ramură a iluminaţilor din Ritul
Scoţian in apropiere de Lyon.