Ce minuni vi s-au intamplat

[Marimira]

*Minuni?!

Oh, cat de multe mi s-au intamplat!!!

Cea mai mare dintre ele este ca m-a adus de la ateism si necredinta la credinta!
Eu nu primisem in copilaria mea educatie religioasa, parintii mei se declarau crestini dar erau doar cu numele nu si practicanti....insa dna diriginta pe vremea lui Ceausescu si-a facut "bine" datoria si ne-a inoculat chiar de la clasa a cincea ateismul stiintific...cu care m-am luptat pana spre finalul liceului.

Dar s-a intamplat asa; in liceu in ultimii doi ani stand la internat, fara ocrotirea familiei care era in provincie, tinand cure f.intense de slabire, m-am decalcefiat si demineralizat, am capatat spasmofilie si depresiii astfel ca ultimii 2 ani de liceu 60% din timp prin spitale. f.f.bolnava, ma tineam de pereti, nu-mi puteam purta ghiozdanul (era enorm de greu pt puterile mele) ma hraneam la o masa doar cu 3-4 linguri de supa chioara, atat puteam manca. Dar din "mai nimicul" credintei ei mama care alerga pe la manastiri dar si pe la asa zise ghicitoare(nu tiganci) care deschideau nu stiu ce carti a aflat de la una din acestea ca daca ma va impartasi in biserica in care m-am botezat ma va insanatosi. Si desi eu nu prea stiam pe ce lume sunt, si ea la fel, totusi a insista si mai mult m-a tarat sa mergem acolo si M-AM IMPARTASIT, desi nu m-am spovedit pt.k nu mi s-a spus........ca trebuie DAR M-AM INSANATOSIT!!! NOROCUL MEU ca totusi eram copil cuminte si eram fecioara si desi m-am impartasit fara sa ma spovedesc totusi m-am vindecat pe loc, chiar de a doua zi nu am mai "putut" lua tratamentul pentru ca nu am mai avut nevoie si acele probleme nu au mai revenit....dar m-am trezit cu putina credinta...atunci am inteles ca El exista, nu stiam cine este El dar am inteles ca El exista si de atunci este un continuu urcus....o contnua lupta de a nu ma mai abate de pe calea pe care atunci am intrezarit-o!

Si apoi in timp (de atunci sunt 28 de ani) au venit avalanse de minuni......de care nu ma consider demna! Faptul ca El m-a bagat in seama desi nu meritam este una dintre cele mai mari minuni!

Pana cand acum, in postul Pastelui care abia a trecut mi s-au intamplat minuni dupa minuni, in sensul ca apareau probleme grele ce-i drept si eu obosisem in timp sa le port singura (eu cresc singura 2 copii in conditii destul de grele) si aveam tendinta de deprimare...dar imediat ce deschideam gura si spuneam ce problema am, a 2 zi sau in maxim 3 zile ...toate problemele destul de dificile se rezolvau ad-hoc, acest lucru a fost spre reechilibrarea mea sufleteasca, spre intarirea mea in credinta si ca pilda de viitor sa nu mai deznadajduiesc niciodata ca El lucreaza prin oricine si imi trimite ajutorul intr-o clipa........."mari lucruri a facut Domnul cu noi!"

Si repet cea mai mare minune ca a privit spre mine...desi nu sunt demna!

[andreea9]

Cred ca fiecaruia dintre noi i se intampla atat cat are nevoie pentru a se convinge ca este alaturi de el Dumnezeu.
Daca unuia dintre noi i se vindeca o bubita, atunci asta este o adevarata minune daca reuseste sa ajunga la credinta asa. Nu conteaza cum e privit in ochii celorlalti, ci impacul pe care il are in viata lui.
De asta am si deschis acest topic , pentru a constientiza cate daruri primim permanent, nu doar ca avem norocul sa ne fi nascut crestini ortodocsi , de a avea biserici la tot pasul, ci si primim ajutor permanent pentru a pastra calea dreapta.
Am citit foarte multe mesaje pe acest forum in care multi isi scriu problemele. Vroiam sa dam un exemplu ca SE INTAMPLA MINUNI :) este exista si sunt pentru toti

[Marimira]

*Alte minuni.........

Toate drumurile mele la parintele Arsenie Boca, 1 drum la Sambata de Sus, 3 drumuri la Prislop si un drum la Draganescu sunt primite in DAR...au fost daruri oferite de alti crestini/ crestine pentru mine ca sa intru in duhul parintelui Arsenie!

Dupa fiecare am avult un salt inainte!!!

Multumesc pr.Arsenie pt ca i-am simtit prezenta in viata mea, mi-a fost de mare ajutor de fiecare data.(Ajungeam acolo doborata...ca sa ma redresez uimitor in f.scurt timp!!!)

[Mihnea Dragomir]

Faptul că primul meu pacient a scăpat cu viaţă, în ciuda tratamentului administrat de mine, este un lucru atât de inexplicabil, încât trebuie să îl consider o minune dumnezeiască.

Aşadar, după 6 ani de facultate în care am studiat mai mult teoria despre boli decât bolile însele, iată-mă recrut în Armata Română, cu grad de soldat la termen redus. După stagiul de instrucţie de 3 luni, a urmat instrucţia profesională. Compania noastră a fost împărţită, fiecare mergând la infirmeria câte unei unităţi militare. Acolo urma să îl asistăm pe medicul de infirmerie. Dar eu am ajuns la o unitate la care medicul de infirmerie tocmai făcuse pasul înainte ca să plece într-o misiune în Angola, unde era plătit cu mult mai bine decât solda lui de căpitan la UM....din marginea Bucureştiului. Aşadar, pe scurt, nu era nimeni să aibă grijă să nu fac prostii. Funcţia mea ? Medic de regiment. Gradul ? soldat prost. Cunoştinţe teoretice ? Ceva-ceva. Experienţă profesională ? Nulă.
Aveam în subordine două asistente medicale plutonierese, care fumau continuu şi erau experte în hârţoage. Şi trei soldaţi sanitari, care făcuseră un curs de 2 săptămâni despre cum se scoate rănitul din tranşee. Superiorul meu era colonel dr X, medic şef al Diviziei, care încă din prima zi mi-a spus să nu îl deranjez decât dacă e ceva important.

Prima zi, primele consultaţii: câteva băşici la rând. De la bocanci. Dar, la un moment dat, vine unul că îl doare capul şi ameţeşte. Îi iau temperatura: normală. Aşteptând ca termometrul să ajungă la echilibru, aflu că e recrut nou la grupa de artilerie. Ca antecedente personale, reţin că avusese epilepsie cândva. Vorbea normal la început, dar apoi începe a vorbi un pic dezlânat şi adoarme în timp ce îi spuneam ceva. Îl zgâlţâi şi se trezeşte, dar tot confuz. Aha ! Am spus. Deci, avem antecedente de epilepsie plus status confuzional. Tocmai citisem despre "aura epileptică" şi sufeream de deformaţia începătorului, care ce citeşte, aia i se pare că vede. "Sanitar !" "Ordonaţi !" "Două tablete de Fenobarbital !". Tipul ia două tablete, pe care pacientul meu le înghite, apoi vomează după două minute. "Mda", mi-am spus, "pesemne că sunt modificări ale statusului vegetativ în cadrul unei crize iminente de epilepsie". Deci, trebuie mai mult fenobarbital. Dacă se poate, injectabil, ca să nu mai vomeze. Totuşi (şi acesta a fost momentul intervenţiei supranaturale) cele 5 fiole despre care ştiam că sunt acolo, lipseau. Le văzusem cu ochii mei şi cu o zi înainte, şi în dimineaţa aceea, când intrasem în cabinet la consultaţii. Erau de negăsit. Până ce le-am căutat, tipul adormise buştean. L-am umflat cu ambulanţa şi doi sanitari şi l-am dus la Spitalul Militar Central. Acolo, un bătrân neurolog, care văzuse multe, mi-a spus: "ce aură epileptică, domle ! Ăsta ori a luat ceva, ori s-a intoxicat altfel." Diagnosticul de admitere a fost: intoxicaţie cu substanţă necunoscută. "Puştiule" mi-a spus, adresându-mi-se mie, care eram acum ditamai medicul de regiment. "Puştiule, roagă-i pe colegii lui să-i umble în valiza din dormitor. Vezi dacă nu găseşti ceva flacoane goale !". Zis şi făcut. Trei flacoane goale de....Fenobarbital ! Va să zică, eu tratasem pe unul care încercase să o termine cu viaţa, drept care a luat supradoză de fenobarbital. Tratamentul meu ? Mai mult fenobarbital.

Îngrozit de cât eram de tâmpit, m-am dus din nou în cabinetul de consultaţii şi m-am uitat din nou în vitrina cu medicamente de urgenţă. Cele 5 fiole de fenobarbital erau acolo. Acolo fuseseră mereu, dar eu nu le văzusem. Aşadar, îngerul păzitor al acelui tânăr îl făcuse să vomeze "tratamentul" meu administrat oral. Apoi, când a văzut că îl caut pe cel injectabil, mi-a dat orbirea selectivă de a nu vedea fiolele pe care le căutam şi erau chiar sub nasul meu. Pesemne că a fost îngerul Rafael, cel care pe orbi îi face să vadă, dar posibil ca şi proştilor să le ia vederea în mod salutar, atunci când sunt pe cale de a face o prostie.

[fallen]

Mda, super caz, demn de Dr. House! mare minune daca tipul nu avusese niciodata epilepsie, dar a "bagat-o " ca sa faca rost de fenobarbital, ca nu i-a ajuns cat a luat si a citit pe el ca se da la epilepsie. "Sinucigasii" au tot felul de terpituri ca sa-si atinga scopul, ca ii "instruieste" stim noi cine. Mie imi place, in "House M.D." cum se intampla tot felul de chestii miraculose, si ma enerveaza ca el zice ca e ateu, cand e foarte evident ca in tot ce se intampla e mana Domnului, ca altfel la cat e el de "dus cu capul".... ar fi vai si amar! Iar faptul ca "nu a avut nici o revelatie cand "aproape s-a sinucis" tocmai in acest scop, sa vada daca e ceva dincolo, nu a avut-o pentru ca a fost impertinent, iar Dumnezeu nu ne da "revelatii " atunci cand o cerem cu impertinenta, ci vrea sa vedem prezenta si lucrarea Lui acolo unde este, adica in tot ceea ce facem bine.

[lore86]

Ne-am intalnit cu moartea de 2 ori, si Domnul a considerat ca nu ne-am incheiat misiunea aici si nu ne-a lasat sa plecam, ma mult am scapat aproape teferi, copilasii nostri au scapat ca prin minune din niste situatii foarte primejdioase, am obtinut o casa in conditiile in care toata lumea ne zicea ca nu se poate obtine decat pe bani grei sau pe pile, si am fost printre primii care am obtinut-o, am reusit sa fac o facultate la zi si sa-mi iau licenta cu trei copii sub trei ani la activ si cate si mai cate.

Unele mai spectaculoase, altele mai putin spectaculoase, dar care imi intaresc convingerea ca Domnul le randuie pe toate in cel mai potrivit mod, doar sa ne lasam in grija Lui.

[maria40]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Faptul că primul meu pacient a scăpat cu viaţă, în ciuda tratamentului administrat de mine, este un lucru atât de inexplicabil, încât trebuie să îl consider o minune dumnezeiască.

Aşadar, după 6 ani de facultate în care am studiat mai mult teoria despre boli decât bolile însele, iată-mă recrut în Armata Română, cu grad de soldat la termen redus. După stagiul de instrucţie de 3 luni, a urmat instrucţia profesională. Compania noastră a fost împărţită, fiecare mergând la infirmeria câte unei unităţi militare. Acolo urma să îl asistăm pe medicul de infirmerie. Dar eu am ajuns la o unitate la care medicul de infirmerie tocmai făcuse pasul înainte ca să plece într-o misiune în Angola, unde era plătit cu mult mai bine decât solda lui de căpitan la UM....din marginea Bucureştiului. Aşadar, pe scurt, nu era nimeni să aibă grijă să nu fac prostii. Funcţia mea ? Medic de regiment. Gradul ? soldat prost. Cunoştinţe teoretice ? Ceva-ceva. Experienţă profesională ? Nulă.
Aveam în subordine două asistente medicale plutonierese, care fumau continuu şi erau experte în hârţoage. Şi trei soldaţi sanitari, care făcuseră un curs de 2 săptămâni despre cum se scoate rănitul din tranşee. Superiorul meu era colonel dr X, medic şef al Diviziei, care încă din prima zi mi-a spus să nu îl deranjez decât dacă e ceva important.

Prima zi, primele consultaţii: câteva băşici la rând. De la bocanci. Dar, la un moment dat, vine unul că îl doare capul şi ameţeşte. Îi iau temperatura: normală. Aşteptând ca termometrul să ajungă la echilibru, aflu că e recrut nou la grupa de artilerie. Ca antecedente personale, reţin că avusese epilepsie cândva. Vorbea normal la început, dar apoi începe a vorbi un pic dezlânat şi adoarme în timp ce îi spuneam ceva. Îl zgâlţâi şi se trezeşte, dar tot confuz. Aha ! Am spus. Deci, avem antecedente de epilepsie plus status confuzional. Tocmai citisem despre "aura epileptică" şi sufeream de deformaţia începătorului, care ce citeşte, aia i se pare că vede. "Sanitar !" "Ordonaţi !" "Două tablete de Fenobarbital !". Tipul ia două tablete, pe care pacientul meu le înghite, apoi vomează după două minute. "Mda", mi-am spus, "pesemne că sunt modificări ale statusului vegetativ în cadrul unei crize iminente de epilepsie". Deci, trebuie mai mult fenobarbital. Dacă se poate, injectabil, ca să nu mai vomeze. Totuşi (şi acesta a fost momentul intervenţiei supranaturale) cele 5 fiole despre care ştiam că sunt acolo, lipseau. Le văzusem cu ochii mei şi cu o zi înainte, şi în dimineaţa aceea, când intrasem în cabinet la consultaţii. Erau de negăsit. Până ce le-am căutat, tipul adormise buştean. L-am umflat cu ambulanţa şi doi sanitari şi l-am dus la Spitalul Militar Central. Acolo, un bătrân neurolog, care văzuse multe, mi-a spus: "ce aură epileptică, domle ! Ăsta ori a luat ceva, ori s-a intoxicat altfel." Diagnosticul de admitere a fost: intoxicaţie cu substanţă necunoscută. "Puştiule" mi-a spus, adresându-mi-se mie, care eram acum ditamai medicul de regiment. "Puştiule, roagă-i pe colegii lui să-i umble în valiza din dormitor. Vezi dacă nu găseşti ceva flacoane goale !". Zis şi făcut. Trei flacoane goale de....Fenobarbital ! Va să zică, eu tratasem pe unul care încercase să o termine cu viaţa, drept care a luat supradoză de fenobarbital. Tratamentul meu ? Mai mult fenobarbital.

Îngrozit de cât eram de tâmpit, m-am dus din nou în cabinetul de consultaţii şi m-am uitat din nou în vitrina cu medicamente de urgenţă. Cele 5 fiole de fenobarbital erau acolo. Acolo fuseseră mereu, dar eu nu le văzusem. Aşadar, îngerul păzitor al acelui tânăr îl făcuse să vomeze "tratamentul" meu administrat oral. Apoi, când a văzut că îl caut pe cel injectabil, mi-a dat orbirea selectivă de a nu vedea fiolele pe care le căutam şi erau chiar sub nasul meu. Pesemne că a fost îngerul Rafael, cel care pe orbi îi face să vadă, dar posibil ca şi proştilor să le ia vederea în mod salutar, atunci când sunt pe cale de a face o prostie.

Stiu ca nu e o exprimare crestineasca, dar, sunteti "beton" ca sa spun asa....
Am ras cum n-am mai ras de mult timp.
Doamne ajuta!

[LittleSparrow]

Minunate întâmplări!

[Mosh-Neagu]

@Mihnea Dragomir, cazul prezentat este tot ce-i trebuie unui tanar viitor "salvator de vieti" pentru a intelege ca fara Dumnezeu nu suntem capabili de nimic constructiv. Nu ma indoiesc ca a fost de fapt o prima lectie de dogmatica crestina, care se pare ca ti-ai insusit-o cu prisosinta.

Despre minuni? Daca ar fi sa vorbesc despre cele traite personal, mi-ar trebui mult timp si multe, multe mii de pagini... N-o sa spun decat una banala, traita acum cateva zile: pe langa faptul ca multa lume spune ca timpul s-a scurtat si ca nu le mai ajunge ziua de 24 de ore, mie mi se pare ca uneori ziua are 48 de ore, fiindca fac atat de multe lucruri, ca la sfarsitul zilei nu-mi cred ochilor cat spor am putut sa am. Acum doua zile eram intr-o imprejurare delicata si consideram ca imi este imposibil sa ma descurc fara ajutorul cuiva. Aveam nevoie de cel putin patru maini si trebuia sa fiu in cel putin 3-4 locuri odata, pentru a rezolva problema. Si-atunci am zis: "Ce ma fac eu, Doamne, acum, de unul singur?""Pai nu esti singur, esti cu Mine. Tu incepe numai!" Daca va inchipuiti ca m-am "divizat" ca ala din Matrix, sau ca tocmai atunci a venit intamplator cineva pe care sa-l pun la treaba, va inselati. Dumnezeu a fost acolo, iar eu i-am urmat sfaturile. Ce-a iesit? Cum altfel decat perfect si fara nici o paguba colaterala (fiindca luasem si asta in calcul, chiar daca ar mai fi fost si alte persoane sa ma ajute). Iar eu lucram si plangeam si spuneam: "Gustati si vedeti, ca bun este Domnul!"

[Armyw0w]

Minune.. eh despre minuni am multe sa zic...
Mai intai ca Dumnezeu mi-a aratat adevarul despre realitate..
A doua este ca mi-a dat puterea sa lupt impotriva masoneriei si a altor culturi satanice.

Bafta.