Injuratura

[Mihnea Dragomir]

Zilnic aud înjurături. Zilnic, şi nu o dată. Oriunde. În toate mediile sociale. Înjură bărbaţii (de mult !), mai nou înjură femeile. Înjură oameni cu tâmple albe. Înjură ţânci. În traficul rutier, e potop de înjurături şi gesturi obscene. În transportul în comun, la fel. Nu scapi nici când intrii în bloc: în lift, pe pereţi, peste tot: înjurături şi măscări. Sunt pe garduri, pe stâlpi, pe străzi. Nici la pădure nu scapi, mai vezi câte una scrijelită pe copaci. Tot mai des, aud înjurături chiar şi la radio. Înjurătura devine normă.

Despre acest lucru, am scris aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...re-injuratura/
Nu mai pot să sufăr înjurăturile. De ce se înjură în halul ăsta ? OK, înţeleg: e greu să duci o viaţă în castitate. E greu să ţii posturile. E greu să vii duminica la biserică. E greu să spui rugăciunea de seară, să nu bârfeşti, să nu te îmbeţi până cazi sub masă, etc. Dar ce o fi chiar aşa de greu să te abţii de la a înjura ? Cât de scârboase trebuie să i se pară lui Cristos înjurăturile noastre! El ne aude de fiecare dată şi ne întreabă: "de ce înjuri, copilul Meu ?" Pentru ce să Îl plesnim astfel, peste obrazul Lui înlăcrimat de păcatele noastre ? De dragul Lui, să nu mai înjurăm niciodată !

Va inteleg supararea si cred ca nu sunteti singurul.

Dumneavoastra ce solutie propuneti?

[dobrin7m]

O mica pilda

Odata un preot trecea pe ulita satului si pe langa el trecea un satean injurand.
Preotul in intreaba:
- Vi din iad omule?
- Nu, cum asa, ce vorba este asta parinte?
Iar parintele ia raspuns:
- Atunci cand cineva vorbeste chineza stiu ca vorbeste limba chinezilor, cand vorbeste franceza vorbeste limba francezilor dar cand cineva injura vorbeste limba diavolilor.

Cred ca ar trebui totusi fiecare din noi sa atragem atentia cunoscutiilor, prietenilor cand injura. Fiecare in anturajul si cercul sau de prieteni. Nu toti ar asculta, dat poate o parte cu siguranta. Indiferent daca ne interpeleaza. Nu conteaza. Cand se intampla asa, un Doamne Iisuse si nu auzim.

[catalin2]

În prealabil postat de dobrin7m

O mica pilda

Odata un preot trecea pe ulita satului si pe langa el trecea un satean injurand.
Preotul in intreaba:
- Vi din iad omule?
- Nu, cum asa, ce vorba este asta parinte?
Iar parintele ia raspuns:
- Atunci cand cineva vorbeste chineza stiu ca vorbeste limba chinezilor, cand vorbeste franceza vorbeste limba francezilor dar cand cineva injura vorbeste limba diavolilor.

O pilda frumoasa si instructiva, o sa o spun si altora cand injura.

[Mirela0110]

recunosc ca si eu mai injur

ce solutii exista ca sa ne mai tinem gura cand simtim ca explodam ? in afara de autocontrol, ca la mine nu merge, oricat de mult as incerca ...

[Mihnea Dragomir]

Sunt sigur că nimeni (în afară de cei mai detracaţi) nu obişnuieşte să îşi înjure părinţii. Nici fraţii ori surorile. Nici copiii. Nici nu ne place să auzim înjurături în casa noastră.

Dar cei pe care îi înjurăm sunt chiar fraţii şi surorile noastre. Ei au acelaşi Tată pe care îl avem şi noi. De obicei, au şi aceeaşi Mamă, care este Biserica. Nu sunt fraţii noştri şi surorile noastre nişte oameni perfecţi: noi suntem ? Au bube multe. Şi noi avem. Iar pământul este locul unde ne-a dat Dumnezeu să trăim, deocamdată. Este casa noastră.

Ce-ar fi ca, de câte ori simţim pornirea să înjurăm, să spunem una din rugăciunile acelea scurte ? Ce-ar fi ca să ne gândim ce ar spune Isus în locul nostru. Oare ar trage o sudalmă, aşa cum suntem pe punctul să facem ?

Iar dacă, din pricina slăbiciunii, am apucat să înjurăm, să facem cele prescrise de Maica noastră pentru astfel de cazuri. Presupunem că nu e vorba de cele sfinte, caz în care vorbim de încălcare a Legii care nu se poate remite decât prin spovadă. Nu. O înjurătură simplă, acolo, gen "băi boule !". În acest caz, mai întâi ar fi bine să ne pară rău. Isus ne-a auzit şi nu i-a plăcut asta. Prin graţia specială conferită lor de a participa la cele de pe pământ, e posibil şi ca părinţii ori bunicii noştri să ne fi auzit, dacă sunt în Cer. Să nu ne gândim "bine că nu ne-au auzit copiii noştri !". Ei au o părere aşa de bună despre noi şi ne-ar durea inima să ştim că au motive să şi-o schimbe. Copiii noştri şi toţi urmaşii noştri chiar nenăscuţi, vor vedea şi vor auzi ce am spus atunci, în Valea Iosafat, când "toate se vor da în vileag" şi viaţa tuturor va fi desfăşurată în ochii tuturor. Nu e aşa că, bineştiind aceste lucruri, ne-ar veni să intrăm în pământ de ruşine ?

După ce am realizat ce am făcut, să încercăm să reparăm răul produs. Să cerem iertare fratelui ori surorii noastre ofensate. Să facem, ca gest expiator faţă de Dumnezeu, câte 30 de metanii în seara zilei în care am înjurat şi o rugăciune de iertare. Două înjurături ? 60 de metanii. La trei înjurături, adică 90 de metanii ne vom gândi, cu genunchii scrijeliţi, că bine era dacă nu înjuram. După ce nu vom mai înjura zile la rând, să facem, totuşi, 30 de metanii şi o rugăciune la Domnul, Care ne-a trimis harul său lucrător astfel încât nu am mai înjurat.

[florin.oltean75]

În prealabil postat de o nestiutoare_

Va inteleg supararea si cred ca nu sunteti singurul.

Dumneavoastra ce solutie propuneti?

O singura injuratura rostita in gand sau verbal,
'arde' o multime de fapte bune pe care le-am facut in trecut.

Astfel, intre suflet si Dumnezeu se asterne o perdea de foc,
prin care nu mai putem vedea curatia si prea-plinul virtutilor.

Furia ne cufunda cu repeziciune de iad.

Cand auzim pe altii ca rostesc injuraturi,
sunt mai multe feluri speciale in care ne putem raporta la aceste incidente.

Toate exclud invinovatirea celor care injura.
Daca invinovatim, vom fi invinovatiti.

De exemplu:
- sa ne para rau pentru cei munciti de furie
- sa luam asupra noastra, pedeapsa ce se cuvine lor: "Doamne pedepseste-ma pe mine pentru injuraturile lor. Iar lor, da-le duhul blandetii si cumpatarii".
- sa vedem natura non-inerenta a injuraturii si suferintei

[Rodica50]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Zilnic aud înjurături. Zilnic, şi nu o dată. Oriunde. În toate mediile sociale. Înjură bărbaţii (de mult !), mai nou înjură femeile. Înjură oameni cu tâmple albe. Înjură ţânci. În traficul rutier, e potop de înjurături şi gesturi obscene. În transportul în comun, la fel. Nu scapi nici când intrii în bloc: în lift, pe pereţi, peste tot: înjurături şi măscări. Sunt pe garduri, pe stâlpi, pe străzi. Nici la pădure nu scapi, mai vezi câte una scrijelită pe copaci. Tot mai des, aud înjurături chiar şi la radio. Înjurătura devine normă.

Despre acest lucru, am scris aici: http://regnabit.wordpress.com/2010/0...re-injuratura/
Nu mai pot să sufăr înjurăturile. De ce se înjură în halul ăsta ? OK, înţeleg: e greu să duci o viaţă în castitate. E greu să ţii posturile. E greu să vii duminica la biserică. E greu să spui rugăciunea de seară, să nu bârfeşti, să nu te îmbeţi până cazi sub masă, etc. Dar ce o fi chiar aşa de greu să te abţii de la a înjura ? Cât de scârboase trebuie să i se pară lui Cristos înjurăturile noastre! El ne aude de fiecare dată şi ne întreabă: "de ce înjuri, copilul Meu ?" Pentru ce să Îl plesnim astfel, peste obrazul Lui înlăcrimat de păcatele noastre ? De dragul Lui, să nu mai înjurăm niciodată !

Si , din pacate, tot mai des, injura tinerii! Am reusit sa conving pe cineva sa lase acest obicei, daruindu-i cartea "Pacatul injuraturilor".

[NEYRA 383]

buna ziua,draga Mihnea Dragomir,tie si tuturor de pe acest sitte,acest lucru ma intristeaza si pe mine nespus de multdar cred ca apartine educatiei primite in familia fiecaruia,in cazul familiei mele de exemplu tatal meu impreuna cu fratele lui mai mare cu un an si trei luni decat el ,au crescut fara parinti ,bunici mei murind de foarte tineri(26 de ani bunica si 28 bunicul)iar ei au crescut .....in grajd cu vitele unui unchi mai instarit din sat,desigur ca acesta venea adesea beat acasa si isi varsa nervi pe ei,batandu-i si injurandu-i,trezindu-i din somn,durmeau in ieslea vitelor,iarna vara,desigur ca viata lor nu a fost usoara ,si crescand au facut si ei ce a invatat de la unchiu....s-a casatorit cu mama am venit si eu pe lume....iar eu crescand in injuraturi care mai de care,si fara credinta in Dumnezeu mi se parea un act de curaj de ,barbatie sa folosesti injuraturi care mai de care mai fioroase,am crescut si eu si m-am casatorit am 2 fii care acum au devenit barbati si care din pacate m-au mostenit,pe mine pe tatal meu,pe mama mea,iar acum lupt din greu sa renuntam la acest obicei prostesc atat eu cat si fii mei,ei mai scapa cate o injuratura uneori,dar este deajuns sa il privesc ,las capul in jos si apoi plec,ca el sa vina sa-si ceara scuze,iar eu i-m spus ca nu mie sa-mi ceara iertare ci Lui Dumnezeu,caci pe EL l-a intristat,acum pot sa afirm ca am gresit atat eu cat si familia mea ,ca nu Dumnezeu este vinovat pentru necazurile si gretatile acestei vieti,ci El este aparatorul nostru si scutul nostru in necazuri si suparari DACA NOI IL CHEMAM SI IL INVITAM SA INTRE IN VIATA NOASTRA,regret doar ca l-am descoperit destul de tarziu,si probabil ca toti cei care acum injura la un moment dat il vor descoperi si vor ,regreta la fel ca mine,iata de ce cei care injura de cele mai multe ori sunt crescuti in astfel de medii,mai pot spune ca viata mea s-a schimbat enorm de mult de cand n-am debarasat de astfel de obicei si Lam descoperit pe DOMNUL DUMNEZEUL nostru si pe Mantuitorul nostru,iata cum eu sunt doar unul dintre cazurile rusinoase care sunt cu miile,milioanele,dar totusi este un caz fericit ,trezindu-ma la timp.Nu am cuvinte sa descriu cat de mult se face simtita prezenta Lui Dumnezeu in viata mea si binefacerile Sale atunci nu vad alta,iesire sau alta scapare,laudat si preamarit sa fie in vecii vecilor.Amin.

[anita]

Si dumneavoastra aveti acum obligatia sa va pomeniti parintii ,bunicii in rugaciunile dumneavoastra iar pe tata daca traieste sa il pomeniti la Psaltire si sf.Maslu in rugaciunile bisericii.
Trista poveste ,dar cate povesti triste nu or fi pe lumea asta.
In necazuri il simtim pe Dumnezeu mult mai aproape .Sa ii dam slava Lui ca ne mangaie in necazuri ,multe create de noi prin pacatele pe care le-am facut.