Cuvintele nu sunt ale noastre

[florin.oltean75]

Cezar, multumesc pentru aprecieri.

Textele sunt zvacniri literare personale,
in care am incercat sa condensez picaturi de spiritualitate.

Intentia nu este una literara,
ci una care sa descatuseze de prejudecati, preconceptii si paradigme osificate.

Religia inimii trebuie sa fie una vie, sa fie libera, sa se exprime intr-un spectru larg
de trairi delicate si puternice.

Doar asa sufletul rupe corsetul intelegerilor stramte si poate respira usor.

În prealabil postat de florin.oltean75

Cezar, multumesc pentru aprecieri.

Textele sunt zvacniri literare personale,
in care am incercat sa condensez picaturi de spiritualitate.

Intentia nu este una literara,
ci una care sa descatuseze de prejudecati, preconceptii si paradigme osificate.

Religia inimii trebuie sa fie una vie, sa fie libera, sa se exprime intr-un spectru larg
de trairi delicate si puternice.

Doar asa sufletul rupe corsetul intelegerilor stramte si poate respira usor.

Ce spui aici se intalneste cu ceea ce banuisem si eu. Ma bucur ca ai aceasta pozitie.
Totusi, ca unul care am traversat astfel de experiente, te rog sa imi permiti sa iti recomand o anumita prudenta.
Si ia ca pe o rugaminte personala indemnul de a cauta un duhovnic impreuna cu care sa traversezi aventura sufleteasca de anvergura pe care intuiesc ca o realizezi. Domnul fie cu tine, totdeauna!

Traiesc uneori reveria ca vom avea candva o literatura de prima mana, izvorita din ingemanarea Ortodoxiei cu Literele. Perioada interbelica a fost un exercitiu, dupa opinia mea, partial esuat. Vocatia poetului roman este, cred eu, isihia.
Arghezi si Voiculescu s-au apropiat oarecum dar au esuat in literatura. Sunt totusi primii muguri vigurosi ai unei posibile primaveri.
Linia apuseana (geniile romantice si postromantice) constituie, dupa mine, un experiment interesant dar categoric doar o treapta pe care m-as bucura sa batem fara pierdere de vreme.
O vreme, am crezut ca Mircea Cartarescu este raspunsul la asteptarile mele. M-am inselat, in valuri: era mai intai un apolinic, apoi s-a dovedit un calator prin viscerele infrapsihicului.

Sa fie poezia "pura" o cadere? Refuz sa accept, deocamdata, o astfel de varianta si cred ca isihasmul va inflori in viitor tocmai sub forma poeziei capabile sa exprime si altceva decat emotii caldicele si tembele (ma refer la subproductiile literare cu tematica crestina, care au rolul lor in viata cetatenilor ortodocsi, dar care nu se pot numi arta).

Cred ca arta crestina exprimata sublim in pictura si muzica bizantina depaseste cu mult productia literara.

Salut exprimarea artistica si filozofica a gandurilor oamenilor "senzitivi" si desigur talentati. Din nefericire, pentru mine genul acesta de scrieri nu sunt facile. Ma pierd printre cuvinte.
Totusi din putina literatura crestina, duhovniceasca si artistica pe care am citit-o mi-au atras atentia scrierile Ieromonahului Savatie Bastovoi un fost si apreciat postmodernist.
Un scurt text care mi-a placut foarte mult este " Cu un sarut mai aproape de moarte":

"Când eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic-tac se asocia pentru mine cu o bătaie în porţile morţii. Când mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea numai conturul ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte. Era atât de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristeţe doborâtoare, într-o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată. Era îngrozitor să ştiu că eu nu voi putea întoarce înapoi timpul vieţii mele nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfâşiam să simt cum dispare în nefiinţă pentru totdeauna şi irecuperabil sunetul acela monoton şi trist.

Acest sentiment îl retrăiam mai cu seamă seară, la culcare. Dar adevărata tristeţe şi singurătate mă copleşea în casele străine, chiar şi la bunica, unde mă adormea un ceas mare sovietic. Atunci mă gândeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie chiar şi atunci când eu nu le aud. Orice n-aş fi făcut şi oriunde nu m-aş fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cât mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupaţie din viaţa mea, dar n-a fost fără rost.

Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunze care cad sau doar se mişcă, în orice schimbare, în orice cuvânt sau gest care erau înghiţite imediat de trecut ca de un stol de piranii. Eu însumi rămâneam nemişcat şi neputincios în faţa trecutului care mă înghiţea încetul cu încetul.

Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsuram cu hainele din care creşteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu opreşte trecerea timpului. Şi cei îndrăgostiţi pot spune: iată, suntem cu o atingere mai aproape de moarte, suntem cu o îmbrăţişare, cu un sărut mai aproape de moarte.

Suntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiaşi gând în timpul Liturghiei, când preoţii şi diaconii îşi dau sărutul iertării şi al dragostei înainte de a se împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos. Atunci ei se cuprind şi, sărutându-se pe umăr, zic: “Hristos în mijlocul nostru”, iar celălalt răspunde: “Este şi va fi”.

Ce minunat! atunci sunt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar şi mai aproape de Viaţă. Pentru un singur lucru mă rog atunci, ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viaţă şi nu de moarte.

Da, frumoasa marturisire.
Sensul, dezlegarea (descoperirea) enigmei sensului, slava Domnului!