Frica de Dumnezeu

[George.m]

Am citit un cuvant folositor al Parintelui Dorotei despre frica de Dumnezeu. Acesta mentioneaza ca frica este de doua feluri: una desavarsita, a celor ce au dobandit iubirea lui Dumnezeu, si alta nedesavarsita, a incepatorilor, a celor ce lupta cu patimile.
Avva face o precizare de luat in seama, de tinut minte, anume ca nu ajungem la frica desavarsita daca nu o dobandim mai intai pe cea incepatoare:

"Sunt doua frici: una incepatoare si una desavarsita; una este a incepatorilor, cum ar zice cineva, a cinstitorului de Dumnezeu; iar alta, a celor sfinti si desavarsiti, a celor ce au ajuns la masura iubirii.

De pilda, cineva face voia lui Dumnezeu din frica de chinuri. Acesta, cum am spus, e inca incepator. El nu face inca binele pentru el insusi, ci de frica batailor.
Altul face voia lui Dumnezeu, iubindu-L pe Dumnezeu Insusi, dorind in chip deosebit sa-I placa lui Dumnezeu. Acesta stie ce este binele insusi, acesta a cunoscut ce inseamna a fi cu Dumnezeu. Acesta e cel ce are iubirea adevarata pe care Sfantul Ioan o numeste desavarsita. Si aceasta iubire il duce pe el la frica desavarsita.

Unul ca acesta nu se mai teme si pazeste voia lui Dumnezeu, nu pentru batai, nu pentru a nu fi pedepsit, ci pentru ca a gustat din dulceata de a fi impreuna cu Dumnezeu. Ii e frica sa nu cada din ea, ii e frica sa nu fie lipsit de ea. Aceasta e frica desavarsita, care se naste din iubirea aceasta. Aceasta scoate afara frica incepatoare. Dar e cu neputinta a se ajunge la frica desavarsita, altfel decat prin cea incepatoare".

[Traditie1]

În prealabil postat de George.m

Unul ca acesta nu se mai teme si pazeste voia lui Dumnezeu, nu pentru batai, nu pentru a nu fi pedepsit, ci pentru ca a gustat din dulceata de a fi impreuna cu Dumnezeu. Ii e frica sa nu cada din ea, ii e frica sa nu fie lipsit de ea. Aceasta e frica desavarsita, care se naste din iubirea aceasta. Aceasta scoate afara frica incepatoare. Dar e cu neputinta a se ajunge la frica desavarsita, altfel decat prin cea incepatoare".

Nu mai credeți orice citiți, chiar dacă sunt din Scriptură sau din Părinți. Cine nu se teme de iad e iresponsabil, oricât de 'avansat' s-ar crede în cele duhovnicești.

În prealabil postat de Traditie1

Nu mai credeți orice citiți, chiar dacă sunt din Scriptură sau din Părinți. Cine nu se teme de iad e iresponsabil, oricât de 'avansat' s-ar crede în cele duhovnicești.

Nu cunosti sentimentul contrariului bucuriei absente
Oricum tot ce este etern in noi vine ca imprumut ci nu ca dar,frica de iad ar fi inutila pentru ca iadul nu depinde de propria forta,nu suntem noi in totalitate cei responsabili de starea noastra in eternitate

[George.m]

"Cel ce voieste sa scape de pacatul stricator si de pofta cea rea, sa dobandeasca frica de Dumnezeu.
Frica Domnului curata ramane in veacul veacului (Ps. 18,10).
Caci cel ce se gandeste pururea la moarte si la focul vesnic si la viermele cel neadormit si la intunericul cel mai dinafara, la plansul cel nemangaiat, la scrasnirea dintilor, la rusinea ce va ramane din fata scaunului infricosator al Judecatii lui Hristos, dinaintea ingerilor si oamenilor, topeste bucuria placerii si intoarce toata pofta spre Dumnezeu" (Cuviosul Isaia Pustnicul).

[tara tara vrem ostas]

Frica de a suferi e mai rea decat suferinta insasi,nici o inima n-a suferit cand a plecat in cautarea visurilor sale,fiindca orice clipa de cautare e o clipa de intalnire cu Dumnezeu si cu vesnicia. Paulo Coelho

[tara tara vrem ostas]

'frica de Dumnezeu' e 'frica' de nedreptate...

[George.m]

Conform Sfintilor Parinti, frica de Dumnezeu nu este semnul slabiciunii, ci al puterii. Cel ce se teme de Domnul nu are frica nici de diavoli, nici de oamenii ce ajung unelte diavolesti.

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca "cel ce se teme de Domnul nu are frica de asaltul dracilor, nici de neputincioasele lor atacuri, dar nici de amenintarile oamenilor rai. Fiind in intregime ca o flacara sau ca un foc arzator ce strabate zi si noapte de jur imprejur locurile ascunse si intunecoase, pune dracii pe fuga. Caci fug mai degraba aceia de el decat el de aceia, ca sa nu fie arsi de flacara invapaiata a focului dumnezeiesc ce tasneste din el.

Cel ce umbla in frica de Dumnezeu, chiar daca petrece in mjlocul oamenilor rai, nu se teme. El are inlauntrul sau frica de Dumnezeu si poarta arma nebiruita a credintei, cu care poate sa le implineasca pe toate, chiar si pe cele ce par grele si cu neputinta celor multi. El petrece ca un urias in mijlocul piticilor, sau ca un leu mugind in mijlocul cainilor si al vulpilor, increzandu-se in Domnul. Cu taria cugetului sau ii loveste pe ei si inspaimanta inimile lor, invartind cuvantul intelepciunii, ca pe un toiag de fier".


Parintele Dumitru Staniloae, comentand cuvintele Sfantului Simeon, spune: "Cei ce se tem de Domnul nu sunt lasi, ci au curajul marturisirii in fata lui Dumnezeu si a semenilor. Temerea de Dumnezeu e o sfiala de a nu-L supara, nu o lasitate. A se observa paradoxul: n-are frica cel ce se teme de Domnul

Temerea de Dumnezeu nu e ca frica din lume sau ce ceva din lume; e o putere fata de toate cele din lume, iar fata de Dumnezeu nu e simtita ca o frica propriu-zis, ci ca o indraznire din iubire, impreunata in acelasi timp cu sfiala. Temerea de Dumnezeu da puterea de a intreprinde orice efort spre plinirea voii Lui, adica a tot ce e bun (...)."