Scopul nuntii

[Eugen7]

În prealabil postat de georgeval

Teologia rasariteana nu desparte fiinta de ipostas. Fiinta nu se manifesta in afara ipostasurilor Sfintei Treimi.

In facultatea de tologie ortodoxa crestina se studiaza corespunzator Dogmatica.

Fiinta nu exista in sine ci doar in ipostasuri, insa atributele apartin fiirii si nu ipostasei (persoanei). Personana (ipostasul) are toate atributele firii iar aceste atribute pot fi particularizate sau nu (in fuctie de ipostas, persoana).

In cazul Sfintei Treimi, singura diferenta intre persoanele (Sfintei Treimi) este atributul cauzalitatii care pentru Tatal este: nenastere, pentru Fiul este: nastere din Tatal; iar pentru Sfantul Duh este: purcedere din Tatal.

Aşadar, fiinţa Dumnezeirii este una singură şi este mai presus de existenţă şi de cunoaştere, şi “toate aceste însuşiri trebuie atribuite întregii Dumnezeiri în chip comun, identic, fără deosebire, neîmpărţit şi unitar. În chip deosebit însă, atribuim fiecărei ipostase a Dumnezeirii expresiile: Tată, Fiu, Duh, necauzat, cauzat, nenăscut, născut şi purces, care nu indică fiinţa, ci raportul unei ipostase faţă de celelalte şi modul lor de existenţă”[Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 10] supraexistenţial (mai presus de Univers, de spaţiu şi timp).
Prin urmare, după cum spune şi Sfântul Ioan Damaschin, noi creştinii ortodocşi urmând adevărul “credem într-o singură fiinţă, într-o singură Dumnezeire, într-o singură putere, într-o singură voinţă, într-o singură activitate, într-un singur principiu, într-o singură stăpânire, într-o singură domnie, într-o singură împărăţie, cunoscută în trei ipostase desăvârşite”[Sf. Ioan Damaschin - Dogmatica, Cartea I-a, cap 10.] şi anume: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh.

[Florin-Ionut]

În prealabil postat de Eugen7

In facultatea de teologie ortodoxa crestina se studiaza corespunzator Dogmatica.

Părintele profesor doctor Ioan Bude, protopop de Timişoara, susţinea la o cateheză că în timpul răstignirii Persoana Tatălui S-a separat temporar de Persoana Fiului, fapt care ar explica acele versete discutate ale rugăciunii dinainte şi cele din timpul Jertfei de pe Cruce.

Este aceasta o idee ortodoxă, demnă de luat în considerare?

[Eugen7]

În prealabil postat de Florin-Ionut

Părintele profesor doctor Ioan Bude, protopop de Timişoara, susţinea la o cateheză că în timpul răstignirii Persoana Tatălui S-a separat temporar de Persoana Fiului, fapt care ar explica acele versete discutate ale rugăciunii dinainte şi cele din timpul Jertfei de pe Cruce.
Este aceasta o idee ortodoxă, demnă de luat în considerare?

"Eu si Tatal una suntem" Ioan 10,30.
"Toate cate face Tatal asemenea face si Fiul intocmai" Ioan 5

Nu trebuie facuta confuzie intre fiinta si persoane.
Doar persoana Fiului s-a intrupat. Doar Hristos Iisus s-a rastignit si a murit ca om si a inviat ca om (ca Fiu al lui Dumnezeu este este insasi viata, iar unitatea dumnezeiasa cu Tatal este atemporala - deci nu poate fi vorba de despartie spatiala sau temoporala intre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul, ci doar intre Dumnezeu Tatal si umanitatea lui Iisus Hristos. Intr-adevar acestea sunt subiecte teologice ortodoxe profunde dificil de inteles).
Iisus Hristos nu a fost niciodata parasit de Tatal ca Fiul al lui Dumnezeu, ci doar ca om a fost parasit de Tatal, cand a murit doar ca om pe cruce (cand sufletul s-a desparti de trup, caci aceasta este moartea pentru om).

Astfel sufletul omenesc al lui Iisus, care este unit cu Dumnezeu, se pogoara la iad si scoade de acolo pe toti cei drepti; iar trupul este pus in mormant dar nu putrezeste pentru ca este unit cu Dumnezeu (Psalmul 15). Ipostasa Iisus Hristos nu s-a distrus prin moartea pe cruce caci Fiul lui Dumnezeu facea legatura intre trupul omenesc si sufletul omenesc. Omul insa, cand moare, se strica (distruge) ipostasa lui, prin despartirea sufletul de trup.

Sfantul Ioan Damaschin explica foarte bine in "Dogmatica" aceste adevarui ortodoxe crestine.

P.S. Am spus ca se studiaza corespunzator dogmatica ortodoxa in facultate, dar asta nu implica faptul ca toti studentii inteleg...

Doamne ajuta. Har si pace.

[georgeval]

În prealabil postat de Eugen7

In facultatea de tologie ortodoxa crestina se studiaza corespunzator Dogmatica.

Fiinta nu exista in sine ci doar in ipostasuri, insa atributele apartin fiirii si nu ipostasei (persoanei). Personana (ipostasul) are toate atributele firii iar aceste atribute pot fi particularizate sau nu (in fuctie de ipostas, persoana).

In cazul Sfintei Treimi, singura diferenta intre persoanele (Sfintei Treimi) este atributul cauzalitatii care pentru Tatal este: nenastere, pentru Fiul este: nastere din Tatal; iar pentru Sfantul Duh este: purcedere din Tatal.

Te rog sa nu pierzi din vedere ca insusirile persoanle nu se confunda cu atributele, asa s-a intamplat si in teologia romano-catolica cand a facut comuna insusirea Tatalui de purcezator si Fiului. Nu vreau sa deschid o polemica. Sunt de acord cu citatele din Sfantul Ioan Damaschin.

[Eugen7]

În prealabil postat de georgeval

Te rog sa nu pierzi din vedere ca insusirile persoanle nu se confunda cu atributele,... Sunt de acord cu citatele din Sfantul Ioan Damaschin.

Pai Sfantul Ioan Damaschin spune clar: Tatal este nenascut, Fiul este nascut din Tatal, Duhul Sfant purcede din Tatal. Cauzalitatea, atribut al fiintei, este evidenta in acest sens pentru fiecare persoana: Tatal, Fiul si Sfantul Duh.

Putem face analogie intre un foc si Sfanta Treime.
Precum atat lumina focului cat si caldura focului sunt cauzate de flacara focului (iar daca nu ar fi flacara focului nu ar fi nici caldura focului si nici lumina focului. Caldura focului vine din flacara focului si nu din lumina focului).
Astfel asemanam pe Dumnezeu Tatal cu flacara focului, pe Dumnezeu Fiul cu lumina focului, iar pe Dumnezeu Sfantul Duh cu caldura focului; si in cazul Sfintei Treimi Dumnezeu Fiul e nascut din Dumnezeu Tatal iar Dumnezeu Sfantul Duh este purces din Dumnezeu Tatal (Tatal este cauza Fiului si a Sfantului Duh. Sfantul Duh purcede doar din Tatal).

Doamne ajuta. Har si pace.

As dori sa revin la tema din topic, deoarece o familie - buni prieteni de-ai mei se confrunta cu o problema spinoasa, deja ff dificila, care ii implica si pe copii, desigur...
Mai intai precizez ca e o familie alcatuita in mod spontan (cum s-a exprimat duhovnicul barbatului), adica tinerii s-au iubit, au facut copii. Nu s-au casatorit insa, nici macar in forma laica. Au cunostinte despre Sfanta Taina a Cununiei, li se lumineaza privirea cand pomenesc de Nunta, dar... nu mai este dragoste intre ei, in special din partea femeii. Ma grabesc sa adaug ca nu se pune problema unei relatii paralele pentru nici unul din ei.
Au pozitii diferite fata de Sfanta Taina: el o vede ca pe o plinire (prin Duhul Sfant) a iubirii iar ea o vede ca pe o datorie fata de Dumnezeu.
Marea lui problema este aceasta: daca nu se mai iubesc, ce se va "plini" prin Sfanta Taina? Considera casatoria drept implinire a iubirii, nu a resentimentelor.

Problema e grea, pentru ca femeia, la indemnul parintelui Duhovnic (care a intarit refuzul ei natural), nu mai doreste sa aiba viata sexuala cu barbatul ei, iar daca au totusi activitate ea nu simte nici o placere, dimpotriva. Se considera foarte vinovata pentru pacat.
El ii reproseaza ca se foloseste de Taina pentru a-si masca respingerea naturala fata de barbatul ei si ca ar fi normal ca mai intai sa faca amindoi dovada iubirii (in diverse planuri) apoi sa mearga la Cununie.
Ea crede ca iubirea va renaste dupa Cununie, el crede ca asta suna a pacaleala.
Considera ca Dumnezeu desavarseste sau plineste dragostea fireasca, ca nu e cuvenit ca ei sa ceara de la Dumnezeu o minune, cata vreme e posibil ca pacea si iertarea sa si-o acorde fiecare, cu inima buna, ca doi crestini, si sa porneasca cu nadejde la Cununie DUPA unirea fireasca a sufletelor, iar nu dezbinati...
Pe de alta parte, duhovnicul barbatului a criticat abstinenta impusa si a spus ca o eventuala "casatorie in alb" nu este binecuvintata, oamenii fiind tineri si sanatosi iar abstinenta lor ar fi nefireasca (inclusiv pentru ca Domnul le mai poate darui prunci).
In acest moment, prietenul meu se zbate intre doua alternative:
1) sa paraseasca domiciliul, (lucru pe care femeia pare sa il accepte), vizitind copiii si contribuind la cresterea si educatia lor asa cum e posibil, evntual sa se retraga definitiv intr-o manastire (dar toata lumea ii spune ca asta e aberant in situatia lor)
2) sa se casatoreasca cu femeia lui, dupa cum ea insasi doreste, dar cu handicapul ca ea, asa cum recunoaste, nu il mai iubeste. Aceasta insa pare absurd si, spune el, e spre smintirea copiilor. "cum vor creste copiii nostri intre doi parinti care nu cultiva o atmosfera de dragoste?... ce hrana sufleteasca le vom da noi? oare nu mai degraba otrava?..."

Dupa multa perpelire, prietenul meu tinde spre varianta casatoriei, din motivul ca nu vrea sa se razvrateasca fata de Biserica ci sa dea ascultare. Considera ca, din moment ce 3 preoti i-au spus sa se casatoreasca, iar Dumnezeu binecuvinteaza casatoria, el ar fi incapatinat, mandru, sfidator etc. daca nu si-ar lua aceasta cruce (casatorie fara iubire reciproca, doar pentru ca sunt copii in familie). Se mai gandeste si la copiii care ar ramine fara tata...
E dispus, deci, sa rabde lipsa de iubire a femeii sale, desi se teme ca nu va rezista pe termen lung si se va imbolnavi intr-un fel sau altul (a avut cu ani in urma unele probleme cu alcoolul si se teme sa nu tinda cumva, pe un fond de suferinta cronica, spre vechea meteahna).
Nu exclude insa posibilitatea ca Dumnezeu sa intervina in viata lor, dupa Nunta, astfel incat toate aceste necazuri sa piara.

E o situatie grea, eu nu stiu cum sa ii ajut. Recunosc ca tind sa empatizez mai mult cu el si, recunosc, imi e chiar mila de el (ca e pe pragul de a se casatori doar din ascultare de Duhovnic si din dragoste pentru copii, precum si pentru femeia care se arata hotarita sa ramina inflexibila, cu gandul mai degraba la corectitudine, la Lege, iar nu la starea sufleteasca).
Personal l-am incurajat sa rabde si sa nu se infricoseze. Odata facut sacrificiul (asa cred ca se cheama daca se casatoreste cu o femeie care afirma si dovedeste ca nu il mai iubeste..), sunt sigur ca Dumnezeu il va rasplati pentru fapta lui, cu mult har.
Voi cum vedeti situatia acestor oameni? Va multumesc.

[glykys]

Hmmm... eu nu stiu ce sa zic, dar iti pot spune ca bunicul meu s-a casatorit cu bunica din dragoste, ea s-a casatorit cu el din datorie (fata de parinti, fata de Dumnezeu). Si au trait impreuna cununati 52 de ani, rezistand atata timp, numai cu ajutorul lui Dumnezeu, prin datoria ei si prin dragostea lui. Si ghici ce a dainuit mai mult, caci datoria ei s-a transformat in jertfa! A dainuit si dragostea lui, dar nu a fost suficienta. Am vazut cupluri care s-au casatorit reciproc din dragoste si dupa 10-20 de ani s-au destramat.

Totusi, nu recomand nimanui asa ceva, pentru ca nu stie nimeni ce capacitate de iubire, datorie sau jertfa are. Totul le da harul lui Dumnezeu! E bine sa pornim la drum cu toate trei, zic eu.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de ioan cezar

Voi cum vedeti situatia acestor oameni? Va multumesc.

Ce bine ar fi fost ca toate aceste întrebări să şi le fi pus cei doi cu ani în urmă ! Înainte de a face copii şi înainte de a trăi în necuviinţă. Datele problemei fiind, însă, cele care sunt, problema se pune ce trebuie să facă de aici înainte.
În mod evident, sunt următoarele două posibilităţi: sau se căsătoresc şi trăiesc ca un singur trup, sau nu se căsătoresc şi urmează să trăiască în abstinenţă, preferabil nu sub acelaşi acoperiş. Copiii nu pot fi invocaţi ca datorie de a te căsători. Nu există o datorie de a te căsători, ci există datorii după ce te-ai căsătorit.
Călugăria nu e o bună soluţie, cel puţin deocamdată. Fiindcă sunt copii care trebuie ajutaţi: lor le trebuie un tată, nu un călugăr. Pe urmă, la călugărie e bine să ajungi căutându-L pe Domnul şi dorind, de dragul Lui şi din sete de El, să trăieşti încă de pe acum precum îngerii şi nu fugind de viaţa căsătorită.
Nici căsătoria fără legătură trupească nu e o soluţie. Această variantă (noi o mai numim "căsătorie iosefină") are un caracter excepţional şi presupune două condiţii:
-învoiala amândurora şi
-să fie făcută din motivaţie pozitivă (ca şi călugăria) şi nu fugind de responsabilităţile date de legătura trupească.

Dacă să se căsătorească sau nu, numai cei doi pot hotărî. Oricare ar fi hotărârea lor, revin la ceea ce am spus cu alt prilej: iubirea nu este atât sentiment, cât este act de voinţă. Dacă se înţelege acest lucru şi ea nu are o atitudine te tip "contra", el va şti să aprindă în ea scânteia iubirii, şi împreună vor şti să facă din asta o flacără. Nu e greu să iubeşti, totul e să vrei. E ca şi o casă iubirea, se construieşte cărămidă cu cărămidă. Deci, întrebările cheie pentru a şti dacă e mai bine să se căsătorească ori să se despartă acestea sunt:
-pentru el: o iubeşte îndeajuns ? ("Bărbaţilor ! Iubiţi pe femeile vostre !")
-pentru ea: are destulă voinţă să asculte de el ? ("Femeilor ! Ascultaţi de soţii voştri !").

Este Taina Căsătoriei eficientă şi i-ar putea aduce într-o stare mai bună decât cea prezentă ? Tainele Bisericii sunt întotdeauna eficiente, dacă sunt primite cu dispoziţia cuvenită. Deocamdată, ceva îmi spune că cei doi nu au dispoziţia cuvenită. Toate au, însă, un început.

Va multumesc pentru bunele voastre ganduri, sora si frate intru Hristos, le voi transmite prietenilor mei opinia voastra. Nadajduiesc sa le aduca repere la care sa ia seama.
Pace intru Domnul Hristos!

[Florin-Ionut]

Întîi de toate, slavă Domnului că respectivii au hotărît să nască cei doi copii. Cel mai mare rău a fost evitat şi îi felicit pentru asta pe amîndoi. Ei sînt un exemplu pentru cuplurile necăsătorite care se trezesc în situaţia unei sarcine nedorite, pentru că au ales viaţa în locul morţii.

Instinctiv, mă gîndesc că lipsa tainei cununiei le provoacă ispite şi neplăceri acum. Ispite la nivelul gîndului, provocate de cel care vrea cu tot dinadinsul să îi despartă, pentru că la asta se pricepe cel mai bine. Cred că dacă s-ar căsători, multe probleme ar dispărea şi dragostea reciprocă (mai ales a ei) ar reînvia.

Şi cred că ar fi cel mai bun lucru mai ales pentru copiii lor, care altfel ar creşte fără atmosfera caldă a unui cămin normal, ceea ce ar putea să-i afecteze şi să le schimbe viaţa în rău pe viitor, cînd vor creşte şi vor deveni conştienţi de situaţia tristă a părinţilor lor.