Obisnuinta

[NECTARIE]

Cea mai mare problemă cu obișnuința care devine o a doua natură este că ne târăște în dependență. Și da, numesc dependență chiar și cântarea de psalmi pentru că cel care s-a obișnuit cu aceasta, nu va putea renunța ușor la ea. Totuși, în mod evident, este mare diferență între o patimă care duce omul spre distrugere cum ar fi beția și conștientizarea dependenței de Dumnezeu. Nu cunosc oameni care să fi reușit să nu se lipească de nici un fel de obicei. Nu spun că este imposibil, spun doar că eu n-am întâlnit astfel de oameni. Probabil ar fi foarte obositor ca în fiecare clipă a vieții să faci ceva inedit și complet ieșit din orice tipar. Dar atâta vreme cât avem posibilitatea să ne creem dependențe care să ne facă mai buni, cât putem să ne obișnuim să facem lucrurile bune din reflex, cât putem să ne modelăm a doua natură după libera voință, bine este să ne-o modelăm astfel încât să ne apropiem de Viață, de Lumină, de Dumnezeu, iar nu să ne depărtăm.

[Pippo_]

Ascultati si reflectati la ce spune NECTARIE, ca bine zice si bine indeamna!

În prealabil postat de NECTARIE

Nu cunosc oameni care să fi reușit să nu se lipească de nici un fel de obicei. Nu spun că este imposibil, spun doar că eu n-am întâlnit astfel de oameni. Probabil ar fi foarte obositor ca în fiecare clipă a vieții să faci ceva inedit și complet ieșit din orice tipar.

Si un lucru atat de simplu, dar care necesita mult efort, ne poate aduce cu mult aproape de sfintenie.

[Florin-Ionut]

Obisnuinta este treapta a noua a pacatului, in cadere libera spre Iad:

Treapta I: Nu facem fapta bună.
Treapta II: Facem fapta bună cu un scop rău.
Treapta III: Atacul gîndului simplu (Momeala) al păcatului, („Ce frumoasă-i femeia cutare ! Ce bună ar fi băutura, aurul acela !”).
Treapta IV: Însoţirea cu gîndul păcatului („Dacă ai face ?” zice diavolul).
Treapta V: Lupta pînă la moarte, te lupţi între da şi nu.
Treapta VI: Învoirea (“Da, am să-l fac, ce plăcut este, ce desfătare, ce frumos !”).
Treapta VII: Păcatul cu mintea (Îl vezi păcatul, vezi cum curveşti şi simţi plăcerea, vezi beţia, vezi aurul este în mîna ta). Imaginaţia-podul dracilor.
Treapta VIII: Căderea cu lucrul (Curveşti cu fapta, bei, furi, omori).
Treapta IX: Obiceiul păcatului, te obişnuieşti cu el, este plăcut şi uşor de făcut, dracul ţi-l oferă la preţ de nimic.
Treapta X: Deprinderea păcatului (Devine a doua natură păcatul, este treapta cea mai grea, se pare că nu
vei putea trăi fără acest păcat, îl faci foarte des).
Treapta XI: Deznădejdea (“Vezi ce ai făcut ?” – zice diavolul – “acum iadul este al tău, vezi ce om de
nimic eşti, mai rău ca animalele, ce rost mai are să trăieşti ?”).
Treapta XII: Sinuciderea, te omori singur – aceasta este calea sigură a iadului !

[Pippo_]

Eu personal, as pune obisnuinta poate chiar pe primul loc. Deoarece atunci cand te dezobisnuiesti de orice, te dezobisnuiesti si de a face automat multe dintre celelalte puncte. Reactiile devin spontane iar intentia incepe sa iasa la lumina din spatele mintii logice care o umbreste datorita erorilor conceptuale. Iesind din obisnuinta, dam libertate de actiune intentiei, care ne este limitata de gandurile si actiunile robotice pe care le facem si care "ne ocupa mai tot timpul" (deci nu traitul in Romania, ci obisnuinta ne ocupa tot timpul :)) ).

Intentia acoperita de obisnuinta ne afecteaza discernamantul. Cand cineva isi dezgoleste intentia de haina obisnuintei, atunci iese la iveala sfantul sau dracul din el. Astfel, scapati de obisnuinte, ne putem observa intentiile cu claritate si le putem corija, indreptand astfel automat pas cu pas si erorile de logica, deoarece actionand fara obsinuinte, in timp scapam de preconceptii (prejudecati) iar mintea se restructureaza in conformitate cu realitatea inconjuratoare.

Am gasit la un moment dat o explicatie foarte interesanta - dupa parerea mea - data dependentelor. Exista in sufletul fiecaruia dintre noi un gol. De-alungul vietii, ne straduim sa umplem acel gol, pentru ca adesea prezenta lui in fiinta noastra este dureroasa. Unii dintre noi cred ca banii, multi bani vor astupa nelinistea aceea din noi. Dar, sunt oameni bogati, foarte bogati, care recunosc ca totusi ceva lipseste, chiar daca isi pot permite absolut orice. Altii dintre noi, credem ca familia este cea care va umple golul nostru sufletesc. Si construim si ne implicam si muncim din rasputeri pentru a zidi o famile trainica. Ne uitam la ceea ce avem, vedem ca este bine - dar, tousi, parca un dor necunoscut ramane viu in noi. Alcoolicii incearca sa-si anestezieze durerea golului din inima lor. Si asa mai departe. Nu exista nici un om care sa nu poarte cu sine aceasta nevoie de "ceva", pe care il cauta adesea in locuri gresite ...
Se pare ca acel gol al fiintei noastre are un anume contur. Iar noi ne straduim, la fel ca si copiii mici care invata sa deosebeasca formele - si au acele jocuri in care trebuie sa puna patratul in conturul patrat, piramida in conturul triunghiular - sa punem diferite lucruri, de forme diferite, intr-un anumit contur ... iar aceste incercari nu prea izbandesc. Pentru ca, acel contur al golului din fiinta noastra, se potriveste doar formei lui Dumnezeu. Atunci cand Il punem pe El sa umple vidul existentei noastre, doar atunci putem fi cu adevarat vii.
Desigur, imaginea de mai sus este doar o descriere plastica a nevoii noastre de comuniune cu Dumnezeu ... Dar, dincolo de ea se afla un adevar, si unul foarte important: nu vom putea simti sensul si plinatatea acestei vieti decat daca Domnul se afla in centrul ei. Nimeni si nimic altceva.