mesaj de la noul ierusalim

[mariamargareta]

289. Ereticii pucioşi propovăduiesc făţiş ura şi violenţa faţă de semenii lor (II)

Deşi aici se pretinde că suferinţa în trup a “vasului” Verginica este datorată neascultării “oilor” ei, realitatea era cu totul alta. Ea va fi recunoscută cu alt prilej, doar peste câteva luni mai târziu:

“Unde să mai transport vasul Meu? că nu mai poate ţine durerea, că i-am dat suferinţă, căci aşa Mi-a plăcut, să fie ca Mine.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 4 sept 1966)

Aşadar, “Dumnezeului” de la Pucioasa îi face plăcere suferinţa altora şi se delectează cu dăruirea suferinţei, sentimente pe care încearcă să le justifice cu o pretinsă “solidaritate în suferinţă”. De aici şi până la îndemnul făţiş la violenţa fizică nu mai este decât un pas, pe care “Dumnezeul” Pucioasei nu se sfieşte să-l facă. Fiind “primul pe listă”, lui Turculeţ i se programează, de la cel care se autointitulează “tatăl” lui, o listă de pedepse complementare:

- scoaterea din calitatea de “frate”;
- includerea în lista celor care vor gusta “vai”-urile ce li se cuvin pentru vina de a “vinde lucrarea” ;
- şi, pe deasupra, nu una, ci două bătăi bune:

"Ţineţi-vă bine, măi copiii Mei, căci ce am pierdut Eu acum, n-am pierdut un leu, ci am pierdut mii şi milioane de lei. Ce era să fie acum, măi copiii Mei, şi ce este acum! Tată, cum încetează din viaţă! Jumătate a încetat. Când pleca cineva de la lucrarea Mea, pleca încărcat şi plin de cuvinte, iar acum se mânie şi urăşte pe cei ce vin la Mine, căci nu se mai poate spune „frate“ la nimeni, că are slăbiciune, şi când îl strânge chinga rea, totul spune de la Mine. Copilul Meu, nu era vremea aceasta, dar vai de cel ce a vândut cuvântul Meu!
Acest Turculeţ merită bătut, merită bătut, tată. […] Credeţi?” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 26 octombrie/8 noiembrie 1967)

De altfel, “Dumnezeul” de la Pucioasa se dezice în mod lamentabil până şi de actul creaţiei omului, ceea ce ridică serioase semne de întrebare dacă acest act îi aparţine lui cu adevărat, aşa cum el pretinde, sau îi aparţine Altuia, care ştie să-l preţuiască aşa cum se cuvine şi cum mărturiseşte însăşi Biblia:

“Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
Şi Dumnezeu i-a binecuvântat […]
Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.” (Fac. 27-31)

Un Dumnezeu Atotputernic şi Atotştiutor n-are cum şi nici de ce să se dezică de faptele Sale, şi mai ales de dăruirea chipului Său celui pe care l-a numit om, cu atât mai mult cu cât El este cel care a declarat că toate cele făcute de El erau bune foarte. Şi totuşi, adresându-se la un moment dat lui Dănciucă Gheorghe (zis şi "păstorul Daniel"), “Dumnezeul” Pucios se arată nemulţumit şi chiar supărat pe toată creaţia:

“O, Daniele tată, sunt tare supărat! Îmi pare rău că am venit din cer pe pământ. Îmi pare rău de ce am făcut Eu. Sunt supărat nespus de mult, pentru că omul care e făcut de Domnul, întru toate e făcut de Domnul. Îmi pare rău că i-am dat secretul Meu. Îmi pare rău că i-am dat chipul Meu. Îmi pare rău că l-am făcut şi i-am suflat Duh din Duhul Meu ca să fie sfânt pe pământ, şi astăzi se joacă duhurile necurate cu omul pe care Domnul l-a sfinţit întru toate. L-am făcut cu chip sfânt, cu trup sfânt, cu cuvânt sfânt.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19-12-1976)

“Dumnezeul” de la Pucioasa se laudă în schimb cu paternitatea bolilor crâncene prin care îi pedepseşte pe cei care greşesc:

“... Iată, i-am dat boală crâncenă lui Iustin patriarhul, pentru că a ursit dărâmarea mănăstirilor şi desfiinţarea multor preoţi. Pe preoţii buni îi va desfiinţa, şi pe cei răi îi va lăsa.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 25-5-1978)

“Cel de la Pucioasa” se dezvăluie ca fiind un Pedepsitor pătimaş, care nu se poate desprinde de sentimentul de ură acolo unde ar trebui să admită pedeapsa cu adâncă părere de rău şi cu compasiune faţă de cei care greşesc:

“... Păstraţi-vă turma, păstorilor, şi când plecaţi la păstorit, postiţi şi rugaţi-vă. Cine nu vă ascultă pe voi, pe Mine nu Mă ascultă. Cine vă urăşte pe voi, pe Mine nu Mă ascultă, şi Eu îl urăsc pe el. Când intraţi undeva, să ziceţi: „Să binecuvinteze Dumnezeu această casă“, şi dacă nu este pentru Mine, să se ia blagoslovenia din acea casă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 28-10-1979)

Cine este supărat pe creaţia lui Dumnezeu, tăgăduind astfel înţelepciunea creatoare arătată în lume de Tatăl şi de Fiul şi sfinţită de Duhul? Cine nu scapă nici un prilej ca s-o pedepsească cu suferinţă şi să o îndemne la ură fraternă “purificatoare? Cine propovăduieşte un Hristos venit în duh, nu în trup?

Iată mărturisirea Bibliei despre cei care tăgăduiesc perfecţiunea creaţiei Sfintei Treimi şi propovăduiesc venirea duhurilor pe pământ, în numele lui Hristos:

“Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.” (1 Ioan 2,22)
“Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.” (2 Ioan 1,7)

Şi iată mărturisirea olografă a ereticilor pucioşi, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup:

“ Eu sunt Domnul Iisus Hristos. Nu sunt în trup, ci sunt în Duh. Coborâtu-M-am cu Duhul pe pământ […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 30-04-1955)

Or, prin această mărturisire pucioşii au răspuns singuri întrebărilor puse de apostolul Ioan.

[mariamargareta]

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (I)


“Duhul de la Pucioasa” are astăzi mari necazuri. Cu toate că, de peste 55 de ani, el se străduieşte să facă ceva ce n-a mai fost, punând la Pucioasa bazele filozofice pentru secta Noul Ierusalim care ar urma să revoluţioneze din temelii lumea creştină, rezultatele grandioase (anunţate cu surle şi cu trâmbiţe apocaliptice) nu prea se văd, ba dimpotrivă. Duhul Pucioşesc este nevoit astăzi să recunoască public răsunătorul lui eşec în tentativa de a face “un popor sănătos cu mintea şi cu ascultarea”, căci zâzania din sânul sectei este din ce în ce mai zgomotoasă şi mai învăluită în miasme pucioşeşti din cauza unor “nescultători” care, după ce au reuşit să dea bir cu fugiţii din “raiul” de la Pucioasa, au dezvăluit o parte însemnată şi urât mirositoare din ascunzişurile care au fost până acum acoperite cu grijă de camarila de lachei din jurul liderilor sectei:

“Pun masă de cuvânt şi multă învăţătură de creştere pentru duh de ascultare, aceasta pun pe masa ta în ziua aceasta, poporul Meu. Ierarhul Nicolae vine cu învăţătura sa de părinte ca şi cu o mănuşă potrivită acum necazurilor care vin peste Duhul Meu în mijlocul tău, peste vreme de încercare, ivită de la voia cea liberă pe care şi-o aleg cei neascultători de cuvântul Meu cel de peste cincizeci de ani, prin care dau Eu să ies la capăt sfânt cu un popor sănătos cu mintea şi cu ascultarea, cu o mână de copii învăţaţi de Dumnezeu pentru vremea care vine, […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Consemnăm în această predică, datată 19 decembrie 2010, o importantă bâlbâială a liderilor pucioşi, care se contrazic flagrant şi pe neaşteptate faţă o teorie anterioară care le aparţine, şi care pretindea că diavolul este născut de gândurile păcătoase ale omului şi că el nu ar fi existat înainte de Adam, ci a apărut pentru prima dată în istorie exact atunci când Adam s-a gândit cu trufie că ar putea fi şi el asemenea lui Dumnezeu, Cel care cunoaşte binele şi răul. Pucioşii afirmă acum exact contrariul, şi anume că diavolii sunt fiinţe spirituale care apar înainte de creaţia omului şi că ei s-au făcut de la început duşmani ai omului, amăgindu-l pe Adam cu tentaţia fructului oprit şi îndemnându-l la căderea din rai. Ei se întorc astfel, în mod surprinzător, la învăţătura clasică pe care o propovăduieşte atât Biblia, cât şi şi Biserica în catehismul ei. Să consemnăm deci că ei afirmă aici, în mod cu totul singular, faptul că Dumnezeu i-a avut ca duşmani pe diavoli încă de la început, de la facerea omului, şi nu numai după ce Adam a început să gândească strâmb despre Dumnezeu:

“O, nu e de mirare când cade cineva din bărcuţa Mea cu fii, căci vremea este cu ridicare sau cu cădere, şi fericiţi sunt cei ce nu se smintesc întru Mine şi întru cuvântul Meu cel de azi peste pământ, şi întru cei cu care-Mi poartă acum venirea ca să-Mi zidesc cu ei un popor ascultător înaintea Mea pentru vremea care vine cu Mine şi care se va aşeza pe pământ, precum şi vremea pe care o aduce diavolul se aşează de la diavolul între oameni şi îi momeşte pe ei spre voia diavolului cu ei, căci Dumnezeu a avut încă de la facerea omului duşmani, care s-au luptat să-I strice zidirea, să pună piedică între om şi Dumnezeu ca să-l aibă diavolul pe om, şi nu Dumnezeu pentru voia Sa în om.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Dezvăluirile incomode ale "dezertorilor" de la Pucioasa sunt citate drept "vorbiri de rău " şi "înjosiri ale feţii" şi "învinuiri" şi "defăimări" şi "loviri" la adresa "fiilor-copii" (adică, a liderilor pucioşi), dar se "prooroceşte" că toate acestea se vor întoarce cu loviri şi cu răni împotriva celor care le-au izvodit, ca să fie pedepsită astfel jalea şi zdrobirea de inimă a "fiilor-copii'' , cei care au fost demascaţi de ei cu atâta cruzime:

"[…]măi fiilor copii. Iată rodul celor ce v-au vorbit pe voi de rău şi v-au înjosit faţa înaintea celor necredincioşi şi lipsiţi de Dumnezeu pe pământ! Să ne uităm bine înapoi la vremea Mea cu voi ca să vedem şi să înţelegem ceea ce este de înţeles. Oricine v-a învinuit pe voi pentru voia cea liberă a lor, oricine v-a defăimat şi v-a învinuit din unii în alţii şi de la unii la alţii culegând ei această răutate asupra voastră, aceia s-au rănit pe ei înşişi, au lovit în ei înşişi, căci au voit cu tot dinadinsul să lovească în voi şi au lovit, şi lovind s-au lovit, iar voi aţi răbdat şi răbdaţi şi veţi răbda, fiindcă cei cu suflet bun nu întorc răutăţii cu răutatea, ci cu răbdare mare şi sfântă aşteaptă ei de la Dumnezeu izbânda lor prin greu. O, cum să vă ung inimioarele zdrobite ca să puteţi duce toată jalea şi toată greutatea ei?" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Duhul de la Pucioasa nu vrea să fie singur în jalea sa, ci să o împartă şi cu alţii, mai precis cu adepţii pucioşi, pe care-i cheamă la solidaritate în suferinţă cu liderii lor. Scopul mărturisit este acela de a-i împiedica şi pe alţii să aleagă calea dezertării de la Pucioasa, şi aşa aflăm că mai sunt acolo şi alţi nemulţumiţi care "dau să cadă" din mâna de fier a liderilor pucioşi, părăsindu-i şi alegând calea libertăţii, căci ei "îşi fac inimă aparte şi simţăminte aparte şi alegere altfel" decât li s-a trasat de către liderii lor:

"O, apropiaţi-vă de jalea Mea, voi, fii şi fiice ale poporului Meu [...] O, apropiaţi-vă de durerea Mea cea grea, de obrazul Meu cel lovit şi zgâriat de neînţelepciunea celor neînţelepţi pentru viaţa lor, că iată cum dau să cadă dintre voi cei ce-şi fac inimă aparte şi simţăminte aparte şi alegere altfel decât am hărăzit Eu, Domnul, celor ce vin spre Mine şi spre izvorul Meu de cuvânt ca să fie ai Mei[...]" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Duhul de la Pucioasa se căinează şi strigă cu durere "Vai Mie!" atunci când constată că printre admiratorii care s-au pripăşit la secta "Noul Ierusalim" au fost şi unii care au devenit ulterior trădători ai liderilor pucioşi.
Paradoxal este că, deşi se prezintă pe sine a fi "Însuşi Dumnezeu", Duhul Pucios nu este în stare să prevadă evoluţia acestor indivizi de la stadiul de admiratori la cel de trădători, fiind complet surprins de schimbarea cu 180 de grade a acestora, ceea ce-l demască a fi cu totul altul decât Atotştiutorul Dumnezeu. Tocmai de aceea este el atât de îndurerat şi nemângâiat în durere, pentru că "trădarea dezertorilor" a fost cumplit de neaşteptată, exact de la aceia care promiteau mai mult, mai profund şi mai frumos. Experienţa amară dobândită cu acest prilej va trebui însă să fie folosită, ca să compenseze pe viitor incapacitatea Duhului Pucios de a citi în viitor cum vor evolua simţămintele din inimile celor care se vor mai alătura de ei ca "admiratori" şi apoi ca "apropiaţi":

" Vai Mie când vin în mijlocul poporului Meu inimi care lucrează la întuneric şi cărora li se vede rodul apoi! Vai Mie când se fac judecători de Dumnezeu şi de fraţi cei ce vin aşa şi stau apoi aşa şi lucrează aşa în staulul Meu de fii! O, apropiaţi-vă ca să-Mi mângâiaţi durerea! O, înţelepţiţi-vă în încercări şi îmbogăţiţi-vă credinţa şi daţi-vă în lături când vedeţi mers cu neorânduială în cei ce dau să meargă aşa, după ce vin ei să fie apropiaţii Mei!" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

[mariamargareta]

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (II)

Liderii pucioşi promovează în continuare în predica lor un "Dumnezeu" care este capabil de "neiubire" faţă de cei care greşesc faţă de El prin comportare nevrednică de fii. Mesajul Pucios este într-o contradicţie flagrantă cu mesajul Biblic, care promovează un Dumnezeu iubitor de toată făptura, şi de cei drepţi, şi de cei păcătoşi. Pilda "Fiului Risipitor" este ilustrativă în acest sens. Cel care, cântărindu-şi faptele sale de "purtare nefiască", se considera pe drept cuvânt nevrednic de a fi numit fiu, este primit cu iubire de tatăl său, care îi pune inel în deget şi încălţăminte în picioare şi îl aşează la masă bogată şi-l numeşte fiu. Tatăl cel iubitor şi iertător din această pildă îl reprezintă pe Tatăl ceresc. Pucioşii se aseamănă aici cu fiul cel mare din această pildă, care a rămas îmbufnat afară, nevoind să participe la bucuria tatălui său. Ei promovează aşadar un "Dumnezeu" pucios care sancţionează prin neiubire pe unii dintre admiratorii Lui, a căror "purtare nefiască" s-a manifestat prin dispreţul faţă de liderii pucioşi, pe care n-au voit a-i recunoaşte drept singurele "călăuze" ale paşilor lor către Dumnezeu:

"O, nu vă miraţi că vedeţi ce vedeţi, căci pe calea Mea cu fii n-a fost în nici o vreme să n-am între ei dintre cei ce se aleg să se tragă în lături, fie din slăbiciune, fie din răutate, fie din pizma diavolului, fie din pricina întunericului sub care stau, şi mai ales loviţi de duhul mândriei din ei, de duhul invidiei, care mereu, mereu l-a făcut trădător pe cel în care a stat încuibat şi lucrător în părţi apoi acest duh, iar cel ce se face neiubit de Dumnezeu prin purtare nefiască, acela cade în cursa celui ce întinde cursă de la mijloc sufletelor slabe, care nu caută cu lumina între ei şi Mine, între ucenic şi Învăţător, căci fără călăuză pentru inima lui, pentru paşii lui cu Mine, cade omul în plasa lui satana oricine ar fi el." (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

"Dumnezeul" Pucios recunoaşte apoi deschis că Îi lipsesc Atotsupravegherea şi Atotştiinţa, căci nu a putut prevedea cum şi când şi cât de insidios a putut lucra Satana în ascuns, de a ajuns să-L păgubească şi să-I strice blazonul şi faţa şi faima, folosindu-se de unii dintre cei mai fideli adepţi ai sectei, care au dispreţuit "călăuzele" şi au devenit pe neaşteptate "batjocoritori şi dispreţuitori şi defăimători de fraţi" ( "fraţii" fiind, desigur, liderii pucioşi):

"Iată, satana a lucrat în ascuns şi Mi-a adus pagubă şi Mi-a lovit faţa şi Mi-a zgâriat-o, dar Tatăl Mi-o şterge şi Mă mângâie la rană, că-L doare adânc rana Mea. O, cel ce se bizuie pe sine şi se conduce aşa şi nu are nevoie de călăuză pentru el în mijlocul poporului Meu cel de azi, acela se loveşte şi face lovituri şi face brâncă multora spre cădere, [...] iar tu păstrează-ţi mereu duhul umilinţei şi al pocăinţei, tată, duhul celor înţelepţi cu înţelepciune din cer, căci vai celor ce nu au acestea în inima lor, căci cei ce nu au aşa inimă, aceia sunt batjocoritori şi dispreţuitori şi defăimători de fraţi, şi nu e nici pe departe inimă de creştin o aşa inimă, care nu are în ea faţa lui Dumnezeu." (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Aberaţiile pucioşeşti devin apoi de-adreptul halucinante. Căderea "Dumnezeului" pucios se anunţă cumplită, iar slăbiciunea sa este inimaginabilă. El se plânge ca un învins, cu expresii nedemne de un Dumnezeu adevărat: "lovit cu ruşine mare" de către satana, care-I "aruncă dispreţ" şi "Îl are la mâna lui". Orice om cu scaun la cap se poate întreba, pe bună dreptate: ce fel de "Dumnezeu" este acest "Dumnezeu Pucios, dar Neputincios", pe care Satana "îl are la mână"? Ce fel de "Dumnezeu" este acela care se roagă de admiratorii Lui să-l certe ei pe satana, căci El nu mai este în stare, nu mai poate s-o facă, pentru că Satana "Îl are la mână"? Ce fel de "Dumnezeu" este acela care se roagă de admiratorii Lui să se roage şi pentru ei, dar şi pentru El, ca să-I sporescă Lui puterile pe care mărturiseşte că nu le mai are (dar se pare că nici nu le-a avut vreodată)? :

"Te strâng la piept, te pun lângă inima Mea ca să-i simţi bătaia şi durerea ei cea grea acum, poporul Meu de fii şi de fiice! O, tată, M-a lovit satana cu ruşine mare şi-Mi aruncă dispreţ. Ceartă-l tu pe satana, că Mă are la mâna lui din pricina celor ce s-au jucat de-a viaţa şi s-au apucat să-şi facă voia, smulgându-se de pe calea Mea cu tine, nemulţumiţi fiind ei de statul lor lângă Mine şi lângă tine după voia Mea, tată! O, fă loc în rugăciune pentru tine şi pentru Mine [...]" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Descumpănit de întorsătura lucrurilor, "Dumnezeul" Pucioasei se hotărăşte să facă bilanţul în dreptul "dezertorilor" care au părut cândva că sunt de mare folos sectei, dar iată că acum s-au întors pe neaşteptate împotriva ei, devenind demascatori ai mascaradei de la "Noul Ierusalim". Duhul de la Pucioasa "face socoteala" împreună cu îngerii lui, şi găseşte o situaţie neaşteptată, incredibilă şi intolerabilă: în dreptul acestor falşi suporteri de altădată ai liderilor pucioşi se găseşte acum mult text scris împotriva lor şi publicat pe bloguri, la vedere, ca toţi cei care vor căuta pe Infernet după "Cuvântul Pucios" să se poticnească de textele lor împotrivitoare şi demascatoare. Dar şi mai mare păcat au aceia care s-au erijat în "proptele", furnizându-le "pe tavă" demascatorilor date concrete despre "tainele pucioşeşti" :

"Acum fac socoteala, fac cu îngerii Mei, fac şi peste cei ce au ajutat măcar cât de puţin paşii celor ce cad şi care umblă după voia lor, după ce au venit şi au dat să stea după voia Mea când au venit să stea lângă poporul Meu, atraşi fiind ei de cuvântul Meu cel făcător de om şi de dragostea Mea din fiii cei purtători de Dumnezeu şi care Mi-au născut fii ca să-i am Tatălui Meu rod. O, găsesc acum mult păcat, mult scris în dreptul celor ce au ajutat pe cei fără de minte pentru voia lor lângă Mine. Când omul în vremea prostiei lui are din părţi proptele pentru voia lui cea rea, când cei din jurul lui îl ajută dacă el dă să greşească şi să cadă lucrând anapoda, au aceia păcat." (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

În lipsa altor mijloace de constrângere, "dezertorii" sunt rugaţi acum cu frumuşelul şi cu vorba dulce ca să renunţe la voia lor liberă "cea cu greşeală", care-i tot împinge de la spate ca să publice învinuirile pe care ei le aduc liderilor pucioşi, "fraţii" lor de odinioară:

"O, nu-i frumos să-i învinuiţi pe fraţii voştri pentru voia voastră cea cu greşeală, fiilor învăţaţi de Dumnezeu! " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

[mariamargareta]

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (III)

Duhul care îşi ia numele "arhiereul Nicolae" coboară şi el din văzduh şi se bagă-n vorbă şi îi sfătuieşte pe denunţătorii anonimi ai liderilor pucioşi să nu se mai ascundă, ci să iasă singuri din anonimat, dacă vor să mai nădăjduiscă spre "scăparea de sub duhul prostiei" (ca în acest fel să ştie şi liderii pucioşi cine sunt mai exact neascultătorii cu care sunt în război şi ce e de făcut cu ei ca să fie aduşi la tăcere, luîndu-li-se şi ceea ce li se pare că au dobândit ei prin dezertarea de la Pucioasa):

— [...] O, nu e de umblat la cei ce se ascund de Tine şi de sfinţi şi de fraţi dacă ei nu ies ca să ceară sau să nădăjduiască scăparea de sub duhul prostiei. [...] Iată, cei neascultători îşi dau pe apă pe cele dăruite de Tine lor spre lucrare cu ascultare pentru acestea şi nu cum vor ei să le folosească pe cele de la Tine. Îşi dau prin duh de neascultare, de lipsă de binecuvântare îşi dau de peste ei pe cele ce puteau să-i ţină pe ei ai Tăi prin duh de pruncie înaintea Ta în cei ce se supun ca fii ai Tăi în lucrarea Ta de nou Ierusalim, şi iată, cei ce nu au li se ia şi ceea ce au, iar cei ce au li se adaugă, căci au aceia dragoste de Tine şi de ascultare de Tine, o, Doamne. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Neputinciosul duh care îşi ia numele de Nicolae, după ce se laudă cu toate minunile mari făcute de sfântul Nicolae în timpul vieţii lui, recunoaşte că nu e în stare să mai facă o minune mică, prin care să-i potolească şi să-i aducă la tăcere pe denunţătorii liderilor pucioşi, pe motiv că nu vrea să încalce jurisdicţia celuilalt duh, mai înalt în rang, cel care "e la cârmă" şi se autointitulează "Domnul de la Pucioasa", (care însă nu se arătase nici el mai puţin neputincios, doar cu puţin timp mai devreme, iar acum i se ascunde neputinţa sub vălul "umilinţei"):

"O, nu pot să fac acum tot aşa pentru cei ce au lepădat credinţa în Dumnezeu şi şi-au ales să facă voia lor faţă în faţă cu Domnul şi cu poporul cel rămas de partea credinţei şi a faptelor ei cu viaţa lor. Altfel este cu această lucrare a Domnului şi cu acest popor. E Domnul la cârmă şi este El Cel ce ştie cum sunt toate, cum merg toate şi cunoaşte pe fiecare cum poate şi ce poate şi ce vrea, şi e umilit Domnul faţă în faţă cu cei îndoielnici şi apoi îndărătnici, şi care suflă furtună peste mersul Său cel plin de greu pe calea venirii Lui azi pe pământ. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Vina demascatorilor farsei de la Pucioasa este împărţită, nu mai puţin vinovaţi fiind cei care doar culeg informaţii confidenţiale despre neregulile de la Pucioasa şi le comunică apoi pe diverse căi celor care se pricep să le redacteze într-o formă lizibilă şi le publice pe Infernet:

"Este vinovat cel ce alege să facă voia sa, dar nu mai puţin vinovat este cel ce s-a aşezat proptea pentru cel ce nu ascultă şi nu merge frumos şi cu umilinţă şi cu pocăinţă pe calea cea cu popor sfinţit pe ea. O, trebuie multă părere de rău în toţi cei care au pus gaz pe foc şi lemne tot mereu şi vreascuri fel de fel ca să se ridice atâta vâlvătaie cât s-a ridicat. Focul se stinge cu apă, nu cu foc, şi iată, aceasta este greşeala celor ce au lucrat şi au zidit la această durere, care stă acum peste inima Domnului în cer şi pe pământ. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

O nouă şi şocantă dezvăluire a "duhului lui Nicolae" face furori: în "raiul" de la Pucioasa colcăie de zeci de ani "păcatul vorbirii de rău", "păcatul dispreţuirii", "păcatul învinuirii şi al dezvinovăţirii" care "face foc până la cer" împotriva liderilor pucioşi, consideraţi "purtătorii de Dumnezeu"; colcăie duhul minciunii şi al amăgirii, căci adepţii pucioşi se încântă unii pe alţii cu cuvinte meşteşugite care aduc speranţe deşarte unii altora:

"Feriţi-vă de vorbire de rău, de păcatul dispreţuirii de frate, de păcatul învinuirii şi al dezvinovăţirii, păcat făcut de Adam în rai, şi pentru care el a pierdut raiul. A colcăit acest păcat între cei ce au făcut foc şi vâlvătaie până la cer împotriva purtătorilor de Dumnezeu acum pentru voi şi pentru tot neamul omenesc de pe pământ, căci Dumnezeu lucrează prin slugile Sale ca în toate vremile. A colcăit ca în iad duhul minciunii unul de la altul între cei ce s-au ales deoparte de trupul cel întreg al poporului sfinţit, şi iată, duhul cel încântător, care poartă în el minciuna ca să-l înşele cu ea pe cel vânat, acest duh s-a dat puternic şi a biruit suflete şi minţi şi credinţe şi s-a aşezat apoi pată pe obrazul Domnului. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

[mariamargareta]

290. Comentariu la predica liderilor pucioşi de la Noul Ierusalim din 19-12-2010 (IV)


Adepţii pucioşi sunt chemaţi să-L sprijine pe neputinciosul "Dumnezeu" pucios în mersul Lui "greu şi tot mai greu", promiţându-le că vor fi răsplătiţi cu ajutor de la El când îi va ajunge şi pe ei vremea disperării. În final li se aminteşte totuşi că ajutorul promis este condiţionat de propriile lor puteri, care trebuie să-i ajute ca să poată:

" O, [...]Ridicaţi-vă să-L apăraţi pe Domnul şi mersul Său cel greu şi tot mai greu, că veţi avea nevoie de sprijin de la El când vă va fi greu în vreme de disperare, că iată, a şi ajuns la voi această vreme grea! Nu staţi nepăsători, nu vă încântaţi să fugiţi de durerea care v-a cuprins pe neaşteptate [...] Eu vă ajut, dar numai dacă puteţi ca Domnul şi nu ca voi. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

Adepţii pucioşi sunt chemaţi să-i aline pe liderii lor "cei din porţi", care sunt acum "storşi de tot" ca nişte cârpe şi plâng şi suspină fără alinare, după întâlnirea tainică şi încordată dintre ei şi Duhul, "Domnul" lor, dar care se arată faţă de adepţii lor zâmbitori şi cu faţa senină, ca nişte farisei desăvârşiţi ce sunt, pururea jucând teatru cu cei din jur:

"Am ţinut în încordare pe cei din porţi pentru ca să pot să vin cuvânt în carte. I-am stors de tot cu statul Meu în ei ca să pot cuvânta. O, dacă ai vrea, poporul Meu, să-i alini pe ei, ţi-aş mulţumi cu multul, tată, că ei plâng şi suspină tăcuţi, şi zâmbetul cel senin ţi-l dau ei ţie pe faţa lor, dar durerea în ei îi macină şi n-au alin, şi se uită după alin şi n-au. " (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

"Dumnezeul" de la Pucioasa este surprins să afle "pe pielea Lui" cât de mincinos este omul. El mărturiseşte încă odată că nu este Atotştiutorul, ci A-tot-Neştiutorul, căci S-a lăsat minţit mişeleşte de nişte oameni cu două feţe, care au dovedit că puterea lor de om a fost mai tare decât puterea Lui de "Dumnezeu". El cere ajutorul adepţilor pucioşi ca să-I dea ei Lui "alinul în vreme de grea durere", de care se pare că are neapărată nevoie:

"O, cât de mincinos este omul! O, cât M-au minţit cei ce şi-au tot arătat puterea lor de om! Numai pentru pocăinţă trebuie putere, numai aşa să poţi tu, popor învăţat de Domnul Dumnezeul tău, că vin la tine şi te învăţ, că fără de învăţătură pieri, tată. Eu nu te las să pieri şi nici tu să nu Mă laşi, dar alinul în vreme de grea durere dă-Mi-l tu, tată, şi unul altuia daţi-vă putere pentru dureri, căci iubirea, o, iubirea, îşi arată toată puterea ei în vremea ei de încercare, fiule, în vreme de durere pentru ea, poporul Meu." (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

În încheiere, adepţii pucioşi sunt îndemnaţi încă odată să se deschidă cu totul liderilor pucioşi, astfel încât aceştia să păstreze un control desăvârşit al gândurilor, sentimentelor, intenţiilor şi faptelor adepţilor lor, iar aceştia, cu creierele spălate, să acţioneze ca nişte automate în favoarea exclusivă a liderilor lor:

"O, daţi-vă, tată, simţămintele şi lucrarea lor ca să vă fie cercetate şi vegheate, ca să nu-şi facă satana cuibul său prin ele în voi, o, fiilor vegheaţi de Duhul Meu Cel Sfânt pe pământ!" (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 19 decembrie 2010)

[mariamargareta]

293. Pucioşii propovăduiesc învăţăturile mincinoase denunţate de Apostolul Pavel în Epistola Întâia către Timotei (partea I: oprirea de la bucate) (II)

Este un prim semnal al sectarismului care mocneşte. Adepţilor din “poporul Verginicăi” li se inoculează insidios în conştiinţă convingerea că ei sunt de acum “mai curaţi” decât alţii. Noii “cathari” de la Pucioasa încep să se îngâmfe involuntar la gândul că “ei sunt mai altfel decât ceilalţi” care nu respectă rânduielile aduse de Verginica şi “se spurcă” în mod conştient, fără prea multe scrupule, neştiind dacă mielul pe care-l mănâncă de la măcelărie sau de la restaurant este cu adevărat miel, sau este câine, dacă viţelul e cu adevărat viţel, sau e mânz de asină.

*

După moartea Verginicăi (1980) a urmat la conducerea sectei sora sa, lelica Maria. Maria nu a adus nici o modificare majoră în doctrina sectei referitoare la mâncare de carne. Ca şi pe vremea Verginicăi, o primă categorie de interdicţii viza posturile bisericeşti, condamnându-se cei care mâncau cu carne “în fiecare zi”:

“... Azi lumea nu mai ştie nimic, nici că se lasă sec de Paşti sau de Crăciun. Azi e de-a valma. Înainte postea lumea toate posturile. Azi toată munca e pentru trup, să-i dea omul trupului ce-i place. S-au făcut trupurile ca butoaiele. Nu se mai ştie când e ziua crucii, când e sărbătoare. Azi omul mănâncă în fiecare zi carne. O, fiilor, azi sunt distrus ca atunci când eram pe cruce. Sunt distrus pentru starea lumii de azi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 19-10-1985)

O a doua categorie de interdicţii viza mâncărurile zise “necurate”. Ea nu se referea însă la carne ca aliment, ci la curăţenie în sensul strict al cuvântului. De aceea nu este interzisă creşterea şi consumul porcului, ci hrănirea lui cu murdării, care spurcă în substanţă carnea porcului şi în acest fel o face “necurată”. Ba chiar se dau şi indicaţii deosebit de scrupuloase privind felul în care să se facă îngrijirea şi creşterea porcului, pentru a rămâne bun de consum. De asemenea, nici peştele nu este interzis, dar se introduce ca precauţie specială interdicţia de a mai mânca “peşte mare oceanic”, pe motiv că acesta “se hrăneşte cu sânge de om”, făcându-se astfel “necurat”:

“... Lumea nu ştie nimic. Nu sunt primite soroacele cu mâncare de carne şi cu băutura satanei. Pentru răposaţi nu se pune aşa ceva. Pentru ei se face mâncare curată, dacă s-ar putea mai mult în posturi. Fiilor, voi să daţi pomană la cei săraci, căci bogatul dacă primeşte duce acasă la porc. Dacă-i place carnea de porc, să crească porcul cu mâncare curată, să poată lua şi el cu lingura din mâncarea lui, dar când porcul scapă şi mănâncă orice murdărie, citiţi ce scrie în sfânta Scriptură.

... Da, tată, nici peşte mare din ocean nu dau voie să mănânce la cei din pregătirea Mea, căci peştele se hrăneşte cu sânge de om. Acolo unde sunt războaie, se amestecă apa cu sângele. În toate apele sunt trupuri de oameni morţi.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat29 septembrie 1988)

Carnea cumpărată de pe piaţă este de asemenea interzisă, deoarece nu se ştie cu ce şi-au hrănit proprietarii animalele pe care le scot acum la vânzare, şi cu ce cuvinte grele “le-au blagoslovit şi le-au dăruit diavolului“. Surprinzătoare este explicaţia care se dă aici pentru carnea cu care a fost hrănit Ilie la pârâul Cherit: ea provenea din jertfele făcute de oameni pe vremea aceea pentru Dumnezeu, ca să-L îmbuneze şi să îndepărteze seceta nimicitoare. Dumnezeu lua ce i Se dăruia de către oameni, în sensul că îi trimitea pe corbi să ciugulească din carnea ce fusese jertfită şi să i-o ducă lui Ilie:

“... Decât ar mânca omul carne de pe piaţă ca să se spurce, mai bine ar mânca pâine cu ceapă. Pe sfântul Ilie îl hrăneam cu hrană din cer, că îi trimiteam corbii şi îl hrăneam cu pâine şi cu carne, dar era din cer. Atunci se tăiau junci, miei pentru jertfele lui Dumnezeu. Acum nu mai aduce nimeni nici o jertfă şi nici viaţă plăcută lui Dumnezeu nu se mai aduce, şi de aceea nu mai e primită nici o jertfă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat02 ianuarie 1989)

În 1990, lelica Maria precizează că hrana trebuie să fie curată , în sensul celor arătate mai înainte (la 29 septembrie 1988 şi la 02 ianuarie 1989) – deci inclusiv carnea; altminteri carnea se va face pierzare de suflet pentru cel care o consumă. De asemenea, se reînnoieşte avertismentul că peştele necurat (peştele mare de ocean, care mănâncă uneori şi trupuri de oameni morţi) nu se consumă; aşadar, în anul 1990 interdicţia de a consuma peşte încă nu devenise totală la pucioşi:

“... Prin această pregătire vreau să te deosebesc de lume, să n-ai nimic legat cu lumea, să-ţi fie gândul numai să-L bucuri pe Dumnezeu şi pe aproapele, şi hrana să-ţi fie curată, nu cu boldul cărnii. Carnea e pierzare de suflet. Eu nu M-am hrănit cu carne. Tată, păstraţi-vă curaţi. [...] Eu, pe pământ cât am stat, am hrănit popoarele şi pe Mine cu peşte. Să ştiţi că nu tot peştele se mănâncă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 25-12-1990)

[vsovivi]

Că doar se vede cum tăticool minciunii vă învaţă mereu să credeţi că nu mai e nevoie de ascultare ci că principalul e să mulţumeşti:
''Mulţumim Doamne că nu mai trebuie să ascultăm şi mulţumim că avem baze scripturistice, iată sf. Ap. Pavel a dat liber la orice... că cică suntem oameni liberi... şi ca oameni liberi trebuie să ne exercităm credinţa''

Bine bine, liberi liberi dar păcatul şi mândria de ce vă cam ţine pe voi robi... iar minciuna şi viceversarea şi strâmbătatea de ce vă fac vouă casă bună... că ce să mai vorbim de ruşinare şi neruşinare că au scos ''unii'' făţarnici că cică:

-e bună curvia, dar num ai un pic, un pic,
-e bună hoţia, dar numai un pic, un pic,
-e bună acuzătoria şi răzbunătoria, dar numai un pic, un pic,
-e bună mândria, asta oricît că nu mai contează
-e bună nepăsarea că cică jean boxează

deci s-a dat liber la obrăznicia de a-l crede pe Dumnezeu un neputincios şi un mincinos...

şi voi credeţi ca credulii că doar sunteţi nişte creduli nevinovaţi. Şi atunci nu eşti tu un pic cam prost, numai un pic, un pic?

Dar nu este scris oareoare la scriptură cum o să rămâie muţi necredincioşii şi cum o să ardă până şi pâmântul de sub desfrânaţi şi păgâni şi păcătoşi şi mândri şi hoţi şi cei deprinşi cu toată păcătuirea şi slujirea şi închinarea la cel rău şi mârşav... Este scris... şi e plină scriptura... dar voi credeţi că s-a dat liber la hulă din moment ce vedeţi că huliţi şi nu păţiţi nimic... Nu s-a dat liber dar vă rabdă o vreme Dumnezeu până se umple prăpastia cu păcatele voastre şi atunci vine unul urât şi negru pe afară şi alb la suflet prinlăuntru şi vă ispiteşte de-l confundaţi cu Domnul şi cădeţi exact în prăpastia aia plină... sătulă...

Şi nu uitaţi, doar Domnul este Alb la suflet, că restul suntem negrii oricât ni se pare că am fi defapt albi, e vrăjeală, că şi şarpele se ştie îmbrăca în halat alb, de medic ştiinţific, savant de renume mondial, şi expert lingvist... care pune în cârlig nişte fraiere... sau nu pe eva, dată cu praf de aur a folosit-o drept momeală pentru Adam... dar nu se ştie cine pe cine a păcălit, căci defapt, Adam a pus totul la cale, căci el se visa faraon... dar îi lipsea cunoştiinţele... şi iată înţeleptul savant... care nu a greşit, nu a luat din moment ce femeia i-a dat... deci ce poţi să mai zici, e clar, el n-a luat din pom, din moment ce femeia i-a dat lui...

aşa şi vouă... nu voi, ci femeia v-a dat... putere să huliţi... dar nu uitaţi că totul se plăteşte.

[mariamargareta]

293. Pucioşii propovăduiesc învăţăturile mincinoase denunţate de Apostolul Pavel în Epistola Întâia către Timotei (partea I: oprirea de la bucate) (III)


Cea care a adus schimbări radicale în dieta pucioşilor a fost “proorociţa” Mihaela Tărcuţă, care s-a impus ca succesoare a lelicăi Maria încă din anul 1990, concurând-o pe aceasta la “proorocie” şi determinând apoi retragerea ei în anul 1994. Interesant este că pe vremea când la cârma sectei erau simultan ambele “proorociţe”, care-şi disputau întâietatea în conducerea bicefală a sectei Noul Ierusalim, leliţa Mihaela n-a îndrăznit să facă schimbări ideologice majore.

În primul rând, ea pretindea că mesajele aduse de ea nu veneau direct de la Dumnezeu din cer, ci indirect, prin “duhul Sfintei Virginia”. Explicaţia este simplă: lelica Maria primea în continuare “mesaje” prin acelaşi procedeu ca şi Verginica: adormită, ea vorbea prin somn, fără să ştie ce vorbea “Dumnezu” prin gura ei, şi numai cei de faţă auzeau şi-i consemnau spusele. În schimb, leliţa Mihaela pretindea că primeşte “mesajele” de la duhul Verginicăi, ea nemaifiind adormită, ci aflându-se în stare de veghe.

În al doilea rând, şi Mihaela reclamă la început doar păstrarea posturilor rânduite, în ceea ce priveşte consumul de carne. În aprilie 1991 ea îi judeca pe preoţii care mâncau carne în post, fiind robi ai pântecelui în ceea ce priveşte mâncarea de carne (“mănâncă fără oprire”), pentru că pentru ei toate zilele sunt la fel (“mănâncă preotul carne în toată vremea”):

“Că mănâncă preotul carne în toată vremea, ca toată lumea cea rătăcită, mănâncă fără oprire, de la cel din capul bisericii şi până la cel mai slab.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 20-4-1991)

Abia în anul 1994 discursul Mihaelei începe să capete accente deviaţioniste. Nu numai carnea, dar şi derivatele din carne sunt acum puse sub semnul întrebării. Zilele în care consumul acestora va mai fi permis pentru adepţii Mihaelei erau de acum numărate. În faţa ambiţiilor şi veleităţilor de lider absolut ale Mihaelei, nici măcar exemplele biblice nu păreau a fi o piedică greu de trecut. Ea vrea mereu altceva, este mereu bântuită de demonul “schimbării în mai bine”. Ea vrea să-i depăşească pe Avraam, pe Ilie şi pe David, împlinind cu adepţii ei ceea ce aceşti drepţi ai Vechiului Testament n-au fost în stare să împlinească la vremea lor:

“Chiar dacă ai da să zici că Avraam sau Ilie sau David sau apostolii au mâncat lapte şi carne şi unt, tu să nu mai zici aşa de-acum, şi să te gândeşti bine ce zici şi să cercetezi bine ce însemni tu pentru ei, pentru cer şi pentru veacul care vine acum pregătindu-se prin tine, Israele al ascultării cea din urmă. Cu tine este altceva. Tu împlineşti ce n-au împlinit ei.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 1-5-1994)

Mihaela dă startul la sarabanda înnoirilor şi totodată la caruselul inconsecvenţelor. Ea promovează în scrierile ei un “Dumnezeu” capricios, imatur şi inconsecvent, supus întru totul voii năbădăioase a omului. Mai întâi Îl absolvă pe “Dumnezeul” ei de orice ucidere, pentru a pune în cârca oamenilor din vechime obiceiul barbar de a sacrifica animale ca jertfă, pe care apoi le mâncau fierte sau fripte:

“De la început a fost ucidere, măi fiilor. Eu n-am cerut oamenilor să aducă animale jertfite înaintea Mea, dar pentru păcatele oamenilor omul a făcut lege, a scris dinte pentru dinte, aşa a scris omul pentru păcatul săvârşit, păcat pentru păcat a scris, păcat şters cu alt păcat, şi Eu am văzut că aceasta nu avea nici o putere pentru salvarea omului din stricăciune.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 20-1-1995)

După numai o lună, Mihaela Îl face pe “Dumnezeul” ei (Cel despre care spusese că nu le-a cerut oamenilor să ucidă vreun animal pentru jerfă) autorul moral al uciderii popoarelor străine de Israel. Acelaşi “Dumnezeu” al Pucioasei se absolvă însă de obiceiul omului de a mânca mâncăruri de carne, spunând că El n-ar fi voit, dar S-a lăsat dus cu vorba de către om, care I-ar fi cerut învoire expresă pentru acest sacrilegiu. Ba mai mult, e momentul acum să se sape puţin şi la rădăcina instituţiei căsătoriei. Mihaela îi pune în gura “Dumnezeului” ei lepădarea de îndemnul naşterii de prunci (deşi Biblia o contrazice flagrant, prin acel îndemn “Naşteţi şi vă înmulţiţi” – vezi Facerea 9:1,7 şi Ieremia 29,6) şi părerea de rău pentru naşterea de prunci (deşi tot Biblia arată adevărata voie a lui Dumnezeu, prin porunca “Lăsaţi copiii să vină la Mine, şi nu-i opriţi…” – vezi Luca 18,16). Dezvinovăţirile "Dumnezeului" Pucios, care dă vina pe om – cum că omul l-ar fi învăţat să dea porunci proaste şi dezlegări rele – sunt meschine, lamentabile şi de-a dreptul penibile:

“Dacă omul a voit carne, Eu i-am zis să mănânce carne, şi a ieşit că i-am zis Eu. Eu am zis pentru că a zis omul. Dacă tu ai voit prunci, Eu am zis să-ţi faci prunci, şi iată, iar Îmi pare rău că l-am făcut pe om, că omul cel tânăr al poporului Meu s-a dus la potop apoi, iar cel bătrân al său s-a dus după cel tânăr, şi iată ce potop a căzut peste poporul Meu. Lui Israel i-am zis atunci când l-am pornit spre Canaan, i-am zis să omoare pe tot neamul străin din cale şi să-şi facă loc spre Canaan.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 15-2-1995)

Drumul fiind deschis, acum trebuia bătătorit un pic. Gama de interdicţii alimentare se extinde imediat, de la carne la “untdelemnul mort” şi la “vinul falsificat”. Este vorba de untdelemnul obţinut prin tehnica distilării la temperaturi ridicate, considerat “mort”, spre deosebire de uleiul presat la rece. Ca să fie mai siguri, pucioşii erau îndemnaţi la început să consume numai seminţele care conţin uleiuri, nu şi uleiurile care se obţin din aceste seminţe; cu timpul, s-a dat totuşi o derogare generală, dar numai pentru uleiurile obţinute prin presare la rece. Şi această concesie s-a dat cu oarecare îndoială, pentru că “omul din lume” era considerat în continuare un profanator de profesie, un “antichrist” care spurcă totul nu numai cu atingerea, ci chiar şi cu privirea lui care deoache şi cu respiraţia lui insalubră şi cu cuvântul lui blasfemiator. În primul rând însă, pe lista produselor falsificate de omul-“antichrist” este untdelemnul şi vinul:

“Aş vrea să nu mai ai păcate, tată, şi am dat de la Mine un om ca să te hrănească cu Trupul şi Sângele Meu, ca să nu mai fii tu amestecat cu cei care Mă răstignesc, că preoţii bisericii lumii, toţi Mă răstignesc, Mă răstignesc greu, că au mâinile pline de păcate, şi au trupurile pline de plăceri şi de carne, că ei nu mănâncă seminţe şi mustul din seminţe ca tine. Ei mănâncă untdelemn mort, nu untdelemn viu; mănâncă ungere moartă, şi la Mine toate au viaţă, fiule. Sămânţa are viaţă în ea, iar mirul ei unge viaţa şi sufletul şi inima, dar mirul acesta când e pus pe foc ca să facă cu el ce face cu alcoolul, acel mir ucide şi sufletul şi trupul, şi nimeni nu mai ştie că de mult s-a atins antichrist de untdelemn şi de vin.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 15-2-1995)

De aici până la intedicţia totală şi definitivă a cărnii din alimentaţie nu mai este decât un pas, pas făcut cu hotărâre în anul 1995. Cuvintele “nu-ţi mai dau” din textul care urmează vor să sugereze că până în 1995 carnea a fost permisă, dar acum iată că se interzice din motive de evlavie sau de apropiere semnificativă a zilelor sfârşitului. (Vom vedea că peste câţiva ani liderii pucioşi vor pretinde altceva, şi anume că de fapt carnea a fost interzisă dintotdeauna, de la Facerea Lumii, iar cei care au mâncat-o de atunci şi până în anul de graţie 1995 au fost de fapt nişte mari călcători ai legii dumnezeieşti):

“O, copilaş poporul Meu, mănâncă, tată, mană, şi să nu-Mi ceri carne, că nu-ţi mai dau. Dacă lui Israel i-am dat carne, ce bine i-am făcut? Că s-a întors în moarte Israel dacă i-am făcut voia.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, datat 27-9-1995)

[vsovivi]

Eu înţeleg că Domnul nu mai vrea să mâncăm nimic, absolut nimic, ci să răbdăm foamea şi moartea şi toată slăbiciunea pentru El fără să micşorăm timpul de lucru sau greutatea lui... fără să stingem Duhul... şi nici să dormim de foame nu e voie şi nici să moţăim la TV sau PC ori pe stradă cu ochii după goliciuni, ci vrea să dormim între 3 şi 6 ore pe noapte cu gândul la El şi la frate ca să auzim numai noi cum ne chiorăie maţele ca broaştele.

Deci e permis doar Cuvântul lui Dumnezeu şi anafură şi apă sfinţită şi mir viu... aşa cum mâncau sfinţii de pe la mănăstiri care abea sâmbăta şi Duminica mâncau ceva mâncare căci în rest nu mâncau nimic decât un posmeg sau doi şi o gură de apă, şi posteau şi lucrau şi se rugau şi privegheau, şi se şi smereau şi tăinuiau că nu arătau ei asta cuiva şi nu se lăudau cu asta înaintea lui Dumnezeu, sau cu ascultarea lor că ştiau că Domnul vede în ascuns că dacă te mândreşti cuiva cu postul sau cu faptele sau cu vrednicia sau că nu mănânci carne atunci iată că a prins putere satana peste tine şi nu Domnul, iar scopul este să reuşeşti să te umileşti şi să-ţi frângi mândria şi purterea înţelepciunii contrare Domnului, şi aşa să fii de slăbit ca să nu mai poţi să te îngâmfi ca să ridici la ceartă, din pricina inainiţiei... ceartă rea, ce artă? Artă marţială şi joială, nu-i aşa Marto? Deci fără să faci pe victima smolându-şi faţa şi dând lecţii viclene şi pline de indiciile speranţelor deşarte adică crezând în tot felul de proorocii mincinoase ca să te lauzi tu cu tine folosindu-te de Hristos şi foarte superstiţioase că vai vai ce nenorocire o să fie dacă nu fac şi alţii exact ca tine, dacă nu te cred ei pe tine şi nu-ţi urmează sfaturile şi lecţiile disperate întru totul... lecţiile nebuniei tale de pe urmă, aşa ca pentru arta desfrânării cu tot felul de delicatesuri sulimenizante şi înţeţelepte ca să se umple şi ei de înţelepciumă sau înţelepră cu care să înţepe şi ei cu toată dăznădejdea şi ispispita pe oricare frate ca să se răspândească virujul în mase, spre câştigul vicleniei întietăţurilor întru dragostea de egolbanu', adică mustrarea aia plină de semeţia păcătuirilor unse cu slănină, miere, aur şi puf de găină... întru asemănarea cu gLumiail, marele consumator de cafia... cafia dulce amară ca să aibă forţă să dea caftoi la oi... că de aia exersează arta, arta marţială şi joială... pentru ceartă, dar este scris că pe dracool, şi nu pe frate. Că nebunul mereu vrea să-L ispiteşti pe Dumnezeu ca să păcătuiască şi Dumnezeu, adică să se mânie şi să ne lepede şi să plece şi atunci să vezi ''fericire''.

''Marto, Marto, pentru multe te ingrijidoliceştii dar un singur lucru trebuieşte şi Maria e cea care L-a ales... care a ales bine, că doar numai pe Petru l-am făcut bucătar şi câinele turmei şi portar, iar voi sunteţi cu mult mai mult decât acela... voi sunteţi oiţele Mele şi mieluşeii Mei.''

''Dacă Mă iubeşti Petre, mână şi paşte oile Tatălui Meu...''
''Pe toate le ştii Doamne, ştii că te iubesc, dar cu acesta ce va fiii?''
''Dacă acesta va fiii până ce vin Eu ce-ţi pasă ţie? Tu vino după Mine!''

Şi a mers Petru şi iată că a câştigat o comoară, o pereche de lanţuri grele într-un fund de temniţă grea. Cine le atingea se vindeca de necredinţă.

''Şi pe piatra aceasta voi ridica biserica Mea, că nu de la bârfele sângelui şi a cărnii ai mărturisit pe Adevărul ci Duhul ţi-a dat ţie să mărturiseşti pe piatra din Capul Unghiului...''

Deci meniul creştinului ar trebui să fie ceva de genul:
-răbdări prăjite în ulei încins
-cozi de peşte prăjit pe jar de cărbuni la ursul din pădurea adormită, ursul păcălit de vulpea argintie,
-pofte fierte în smoală şi asezonate cu sulfuri scoase din apele sulfuroase
-găuri de covrigi umplute cu bule de apă minerală
-iahnie de vise deşarte frecate de fundul mării
-ceapă şi usturoi stivite şi bătute cu ardei iuţi şi cu hrean şi puse pe rană
-foi de varză murată sau călită în tăceri tâmpite şi speriate şi înţepate, ca să iasă acreala din sarmalele pe post de creier
-gogoşi din aluat de farisei şi saduchei cu suspini şi gemuri de murmure
-pălăcinţele din cărbune şi turte dulci din nisip pudrate cu praf de puşcă să se viceverseze zicala ''la plăcinte înainte şi la război înapoi'',
-şi alte variaţiuniuni pe aceiaşi teamă care stârnesc ''fericirea'' ca nu cumva să mai îndrăzneştii altădată ca să-ţi faci urechiuşe de iepuraşi şi ochi de ereţi la ceauniuni servite la aceiaşi masă cu toţi puii de vipvipere şi de năpârci sub formă de guşlaş ardelenevesc.

Iar la final o beţie lungă, o beţie cu apă rece, care se lasă cu lătrături la lună că de ce este ea aşa de murdară, Luna, după 7000 de ani şi de ce ne arată păcatele noastre pe faţa ei chiar atât de clar de parcă totul ar fi fost în zadar... deci lătrături şi urlete la lună de parcă ai bate şiaua ca să priceapă iapă dar şi turma de oi, dar mai ales pentru ca să priceapă oaia mică... şi aia grasă.

Iar la final un cântec ostăşesc:

''Şi-altă dată, şi-altă dată, o s-o facem şi mai şi mai lată... câte-un pic, pic, pic, câte-un picpicpic, până nu mai rămâne nimic, câte-un stropstropstrop, până n-o mai fiii deloc...'', şi atunci poate că n-o să-ţi mai cânte fraţii, că ai fiii prost, numai un pic, un pic, un pic, foarte un pic, cel mai un pic, zărindu-te ieşit iar la moul.

Deci, ai grijă că Popoatie, poatie!!!

[mariamargareta]

291. Diavolul s-a născut din om la Pucioasa! (I)

Una dintre şocantele teorii ale liderilor pucioşi de la “Noul Ierusalim” este şi aceea că diavolii sunt o creaţie a gândului rău al omului, ei nefiind aşadar aduşi la existenţă înainte de creaţia omului, ci luând fiinţă prin însăşi căderea omului în păcat. Cu alte cuvinte, fiecare păcat al omului naşte un nou diavol, care-l slujeşte pe om în lucrarea păcatului său! Încă din anul 2008 pucioşii lansau teoria care, referindu-se la căderea îngerilor care au devenit diavoli, spune despre această cădere că este o consecinţă a faptului că ei s-au plecat semeţiei omului, voii libere a omului (aici este vorba, evident, de Adam):

“ […] iată, păcatul omului nu voieşte să aibă martori, dar îl are pe diavolul martor, aşa cum omul cel întâi zidit a avut martor semeţiei lui pe Dumnezeu şi pe diavol, căci omul nu poate să se ascundă de Dumnezeu şi nici diavolul nu poate, şi atunci a văzut Fiul meu pe satana ca fulgerul căzând din cer din pricină că s-a plecat semeţiei omului, voii omului.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 28-8- 2008)

De aici pucioşii ajung repede la concluzia simplistă şi infantilă că “diavolul se naşte din om”:

“Eu am fost aspru cu diavolul, dar şi cu omul, căci diavolul se naşte din om.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14-1- 2009)

Teoria pucioşilor este o teorie catastrofică la nivelul întregului Univers: Adam era plin de trufie în rai, păcat care a adus întuneric peste lumea îngerilor şi a atras îndată căderea masivă a unei cete întregi de îngeri care, alegând ca să-l slujească pe Adam, din albi şi buni cum erau au ajuns negri şi răi. Adam era slujit de acum în rai de îngerul cel negru, adică de diavol:

“ […] şi era în rai Adam, nu pe pământ, şi s-a ascuns în sine în rai fiind, şi îngerul negru îl slujea pe el, căci trufia lui i-a căzut în întunericul lui pe îngerii care-l slujeau pe el, pe cea dintâi ceată a îngerilor lui Dumnezeu, iar când Eu, Domnul, l-am tras afară din el pe Adam ca să-l pun faţă în faţă cu el însuşi şi cu fapta neascultării lui de Mine, care a născut întuneric pentru îngerii slujitori lui, M-a pedepsit Adam cu despărţirea lui de Mine în loc să-şi pedepsească ascunderea lui de Mine, căci el s-a despărţit de Mine şi nu Eu de el atunci când aceasta s-a întâmplat, iar îngerul cel negru l-a condus mereu apoi pe el, pe când cel alb, cel sfânt, a fost biruit de el şi de diavol.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 1 martie 2009)

Aşadar, pucioşii inversează datele Bibliei, pretinzând nu că diavolul l-a înşelat pe Adam ca să păcătuiască, ci că Adam l-a creat pe diavol din gândurile sale de trufie şi de neascultare faţă de Dumnezeu:

“[…]căci satana, care s-a schimbat din înger în diavol din pricina căderii omului prin trufie, îi este omului duşman de şapte mii de ani[…]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 28 august 2009)

Pucioşii ajung pe nesimţite în mijlocul unui paradox: dacă la 1 martie 2009 pretindeau că diavolul îl slujea pe om ca să-l ajute la împlinirea gândurilor lui păcătoase, iată că după doar o jumătate de an ei pretind că diavolul s-a făcut cel mai mare duşman al omului. Deci cum poate fi diavolul concomitent şi slujitor, şi duşman al omului?

În schimb, pucioşii au rămas deosebit de consecvenţi cu aberaţia “naşterii diavolului din om”; un an mai târziu ei pretindeau în continuare că diavolul a căzut din slava sa prin neascultarea lui Adam:

“[…]din pizma diavolului, care s-a aşezat să-l cadă pe om dacă el a căzut din slava sa prin omul neascultării de Tine la început.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 12 februarie 2010)

Motivaţia adusă de pucioşi este simplă şi simplistă totodată: “păcatul din om se personifică şi ia fiinţă spirituală care se numeşte diavol”:

“ […] căci păcatul se face diavol în om […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14 februarie 2010)

Cristalizând propria lor teorie despre creaţie, liderii pucioşi ajung la concluzia că, întrucât înainte de căderea în păcat a primilor oameni diavolul nu a existat, rezultă că diavolul apare după zidirea omului de către Dumnezeu şi este creaţia omului păcătos, iar primul om păcătos a fost Adam:

“ […] căci omul a fost de Dumnezeu zidit, iar diavolul a fost zidit de om.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 28 august 2010)

O altă teorie exibiţionistă a liderilor pucioşi spune că “Adam a fost plămădit la Glodeni-Pucioasa din glodul luat din grădina pucioşilor”, şi de aceea se numeşte satul acela Glodeni:

“Mergi, Ierusalime, şi te bucură cu dor şi nu cu bucurie. Mergi, şi faţa Mea să strălucească pe faţa ta, poporul Meu de la sfârşit de timp. Sărbătoarea naşterii Domnului, aceasta serbezi tu azi lângă cei din sătuţul Meu de azi. Atunci am venit în Betleem, iar acum am venit în acest sătuţ pe care omul l-a numit cu numele pământului, şi acest nume s-a născut cu mare taină prin îngerii Mei cei ce au vegheat pentru numele sătuţului Meu de azi (Glodeni, n.r.)” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 7 -1- 2002)