Carti ortodoxe

[caminaris]

ÎNAINTE de a deschide magazinul pentru public, fraţii i-au cerut Arhiepiscopului Ioan
să vină şi să-l binecuvinteze. Arhiepiscopul a stabilit o zi când să vină. „Dar când a sosit
ziua aceea,” îşi aminteşte Gleb, „în locul Arhiepiscopului Ioan, a apărut la uşa noastră
chipul destul de deosebit al Părintelui Spiridon, cu părul nepieptănat atârnându-i pe faţă,
cu rasa foarte uzată, cu sutana scurtă şi cu pantofi foarte mari, intrând precum Charlie
Chaplin.
La început, am fost dezamăgiţi că nu venise Arhiepiscopul Ioan pentru a
binecuvânta începutul strădaniei noastre misionare. Bâlbâindu-se, şi cu respiraţia scurtă,
Părintele Spiridon a anunţat cu sfială, că din nefericire fusese trimis el în locul
Arhiepiscopului Ioan şi că îi părea rău pentru aceasta şi îşi cerea scuze. Desigur că a
observat pe feţele noastre o expresie de dezamăgire. Dar când m-am întors spre
prietenul meu Eugene, am văzut că el era tare fericit să vadă un astfel de om adevărat –
căci nu se putea afla în tot San Francisco o figură mai smerită decât aceea a Părintelui
Spiridon.
Părintele Spiridon a slujit o panacidă171 înaintea icoanei Părintelui Gherman,
care aparţinea frăţiei. La sfârşit, s-a întors şi a ţinut o predică destul de înflăcărată şi
dramatică, pentru mica adunare a frăţiei noastre smerite. A urcat tonul foarte sus şi
fiindcă îşi pierdea glasul şi suna răguşit din pricina entuziasmului pe care îl stârnise din
belşug, glasul său suna atât de neobişnuit, că reuşise să spună foarte puţine lucruri.
Emoţia i-a stârnit astmul de la început, şi se vedea că de fiecare dată când inspira în
timp ce vorbea, lua sinceritate desăvârşită şi bună dorire slăvită dintr-o inimă iubitoare.
Doamne, conţinutul acelei predici nu s-a înregistrat niciodată, dar impresia a fost
copleşitoare. N-am fi putut cere o identificare mai bună a scopurilor frăţiei noastre,
exprimate în frumoasa limbă rusă clasică. El a înţeles ce am fost noi după aceea. Nimeni
altcineva, înainte sau după aceea, nu a identificat atât de desăvârşit scopul misiunii
noastre, şi ne-a aşezat cu adevărat pe calea cea dreaptă. Noi nu exprimaserăm niciodată
precis ce aveam în minte: aceasta a venit prin gura lui. Am rămas uimiţi să vedem întrun
cleric rus o înţelegere atât de clară a nevoii de a răspândi ortodoxia în lumea
vorbitoare de limbă engleză şi în întregul apus renegat.”

……

UN tânăr ortodox convertit, care a vizitat magazinul de câteva ori îşi aminteşte: „Nu
pot să spun că merg ca să-l cunosc [pe Eugene] foarte bine. El nu era niciodată prea
vorbăreţ şi părea introspectiv. Poate că era şi un fel de timiditate. Dar eu îmi amintesc că
era mereu ocupat. Întotdeauna avea ceva de făcut. Fie că se îngrijea de treburile
librăriei, cântând ciclul zilnic de slujbe în fiecare dimineaţă şi seară la strană, în
Catedrala de alături, fie că lucra la ceva pentru Cuvântul ortodox, Eugene întotdeauna
trudea.”
Tăcerea, modestia şi seriozitatea demnă a lui Eugene l-au făcut pe Gleb să-l
acuze uneori în glumă, că este un „peşte rece” sau un „american fără suflet”, atât de
diferit de rusul pasionat şi expansiv. Totuşi, în primii ani ai existenţei obştii, lui Gleb i
s-a dat să afle ce suflet măreţ avea de fapt prietenul său interiorizat.
Odată, Gleb, fiind „rusul cel pasionat”, a căzut într-o stare de mare deznădăjde.
Era sâmbătă şi Gleb lucrase toată ziua cu Eugene la magazin, culegând litere. Trebuiau
să-şi păstreze întreaga concentrare în această trudă obositoare, căci dacă era omis chiar
şi un singur cuvânt, trebuiau rearanjate în pagină porţiuni întregi, implicând ore întregi
de muncă în plus. Clienţii şi vizitatorii care intrau în librărie le distrăgeau atenţia, până
când, în cele din urmă începeau să spere că nu va mai intra nimeni înăuntru, ca să-i
deranjeze. „Ia stai o clipă,” s-a gândit Gleb. „Scrie pe uşă ‘deschis’ şi noi aici ne rugăm
să nu intre cumpărători!”
Până când închideau magazinul, Gleb ajungea să cugete cu dreaptă socoteală.
„De ce să mă omor eu pentru asta?” se întreba el. „Eu trebuie să muncesc pentru
serviciul meu din Monterey ca să-mi întreţin familia şi numai în zilele mele libere să vin
aici şi să muncesc ca un sclav cumpărat. De ce trebuie să renunţ la toate pentru asta,
chiar şi la nădejdea pentru puţină fericire. Am renunţat chiar şi la toate amorurile, la
prietenele mele, aşa că m-aş putea dedica în întregime acestei lucrări. Acum este rândul
meu să mă simt bine în oraş!”
Eugene se uita la Gleb cu un calm desăvârşit. Gustând el însuşi din aşa-numitele
bucurii ale lumii acesteia, cu mult mai adânc decât Gleb şi aproape murind pentru
acestea, el era în stare să vadă că prietenul lui nu ştia despre ce vorbeşte el. „Nu fi
prost,” zicea el. „Nu-i nimic în lume. Toate emoţiile pe care le oferă lumea nu au nici un
sens. Singura fericire şi mulţumire reală se află exact în suferinţa noastră.”
Gleb s-a întors şi a plecat, trântind uşa după el. A terminat cu toate astea,
mergând să vadă un film „şocant”, probabil de avangardă „artistică”, dar s-a dezgustat
cu totul de el. Acum era furios pe sine şi îi părea rău că îşi poluase mintea cu asemenea
murdărie.
A ajuns în apartamentul lui Eugene după patru ore, cam pe la 11 seara. L-a găsit
pe Eugene ghemuit pe podea în colţul camerei, unde erau atârnate icoanele. Deodată a
înţeles: Eugene se rugase tot timpul pentru prietenul lui, ca să fie slobozit de ispită şi în
cele din urmă, a adormit de oboseală în timp ce stătea în genunchi, cu faţa la pământ
înaintea icoanelor. Gleb s-a minunat văzând profunzimea iubirii frăţeşti, ascunsă în
acest aşa-zis „american fără suflet”.
Gleb a mai învăţat din mila lui Eugene pentru cei săraci, pentru cei umili, ceea
ce demonstra sinceritatea cuvintelor milei creştine, despre care scrisese în Împărăţia
omului şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Era un oarecare vagabond bătrân care venea adesea la librărie ca să ceară cu
sfială câţiva bănuţi iar Eugene îi dădea întotdeauna o pătrime de dolar fără şovăială.
Acest trântor se afla într-o stare aşa de nenorocită, că Gleb nu-şi putea înfrâna repulsia,
de câte ori îl vedea. Odată, când bătrânul pleca cu sfertul lui obişnuit de dolar, Gleb l-a
certat pe Eugene. I-a explicat că omul venea la magazin în rundele sale zilnice, când ştia
că găseşte la Eugene un locuşor moale. Iar frăţia avea destul de puţini bani pentru a
menţine magazinul deschis, socotindu-se cu grijă şi economisind ca s-o scoată la capăt!
Evident că, vagabondul îşi va cumpăra mai multă băutură cu banii aceia.
- Eu cred că trebuie să-l ajutăm, a zis Eugene. Dacă noi nu-i dăm, Dumnezeu va
şti mai bine ce să facă decât să ne dea nouă.
Câteva zile mai târziu, când Gleb lucra singur în magazin, bătrânul s-a întors.
Văzând că Eugene nu era şi simţind din prilejurile anterioare că lui Gleb nu-i plăcea să-l
vadă venind acolo, s-a hotărât să nu ceară bani.
- Bună ziua! a zis el politicos şi a ieşit.
Gleb a simţit îndată chinurile conştiinţei. Eugene, „americanul fără suflet” îi
dăduse încă o dată lecţii! A deschis cutia cu bani, a luat o monedă de un dolar şi a ieşit
pe uşă afară ca să-l oprească pe om. Dar omul nu se vedea nicăieri şi Gleb a rămas pe
trotuar, cu moneda în mână şi cu lacrimi curgându-i pe obraji.