Istoria trecerii de la calendarul niceo-iulian la calendarul iulian indreptat

[ioannistor]

Partea a 4-a:

Sfîntul Marcu Eugenicul [6], mitropolitul Efesului (+1444), singurul apãrãtor al Ortodoxiei la sinodul "unionist" de la Ferrara-Florenta (1438-1439) vorbeste despre pogorãminte: "Credinta noastrã este dreapta mãrturisire a Pãrintilor nostri. Cu ea, noi nãdãjduim sã ne înfãtisãm înaintea Domnului si sã primim iertarea pãcatelor; iar fãrã de ea, nu stiu ce fel de cuviosie ne-ar putea izbãvi de chinul cel vesnic... În materie de credintã nu existã concesie. Chestiunile credintei nu admit iconomia. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ti capul si du-te unde vrei."
De ce a lãsat Dumnezeu sã cadã latinii într-o asemenea înselare? Rãspunsul nu poate veni decît privind la teologia lor îndepãrtatã de trãirea Sfintilor Pãrinti, la lepãdarea ce-au fãcut-o "ruginitelor" Canoane, apostazii care le-au adus mintile la zãmislirea unui dumnezeu nou, cu acelasi chip dar cu altã fire, un dumnezeu "evoluat" ce corespunde trufiei credintei apusene.
Sfîntul Teodosie cînd a dat rãspunsul împãratului Atanasie (491-518) împotriva eresului lui Eutihie[7] nu a cãutat sã-l impresioneze cu multa teologie, ci l-a potolit prin tãria credintei si pãstrarea predaniilor Sfintilor Pãrinti: "Cînd aceste douã ne stau în fatã, împãrate, adicã, ori cu urîciune voind a vietui fãrã de minte, ori a muri cu cinste, urmînd dogmelor celor drepte ale sfintilor, sã stii cã moartea mai mult o cinstim, pentru cã nu primim dogmele cele noi, ci urmãm asezãmintelor pãrintilor celor care au fost mai înainte; iar pe cei care voiesc a nãscoci altele, pe aceia cu dreapta credintã îi lepãdãm si îi dãm blestemului si din cei hirotoniti de cei fãrã de minte, nu primim pe nici unul... Drept aceea, noi nicidecum nu voim nu numai sã grãim, dar nici sã gîndim ceva împotriva sfintelor soboare a toatã lumea."[8]

Chiar si acum, cînd într-un mod arbitrar si neîntemeiat, în zilele noastre latinilor li se face doar mirungerea, nu aratã chiar si numai aceasta pecetluire - "Pecetea Darului Sfîntului Duh" - hula lor fatã de Sfîntul Duh si cã sunt îndepãrtati de Bisericã? Paradoxul e cã si ortodocsii care se leapãdã si trec la catolici primesc doar mirungerea. De ce? Pentru cã ei ne considerã la fel de cãzuti din har.
Înselarea zilelor noastre constã în faptul cã se considerã cã prin mirungerea catolicilor si protestantilor se face valid botezul acestora primit din schismã si erezie, dar se omite faptul cã acel botez nu este nici apostolic fãcut în numele Sfintei Treimi (din cauza Filioque) si nici canonic prin stropire sau turnare. Înselarea aceasta premerge unei gîndiri teologice scolastice care considerã Taina Mirungerii a fi suficient de împlinitoare pentru a acoperi lipsa persoanei Sf. Duh de la botezul papistas.

O tainã nu substituie altã tainã. Blasfemie ar fi dacã ne-am închipui mãcar cã Hristos în dragostea fatã de fãpturã, ar lua chip în cel nebotezat dacã acesta s-ar împãrtãsi cu Sfîntul Trup si Sînge. Putem cu adevãrat spune cã prin adevãratul Botez se sãdeste sãmînta luminoasã, prin Mirungere se adapã virtutile iar prin Cuminecare se desãvîrsesc roadele. Dacã nu este sãmîntã, ce uzi ca sã creascã si ce sã rodeascã? Tainele sunt înlãntuite dar nu complementare, se înrîuresc dar nu se înlocuiesc una pe cealaltã.
Prin toate cele de mai sus am vãzut cã Sfintii Pãrinti într-un cuget mãrturisesc cã ereticii si schismaticii s-au rupt de harul de viatã dãtãtor al Sfîntului Duh, si cã ceea ce apostatii numesc "bisericã" este în realitate un trup mort care pãstreazã semnele exterioare adevãratei Biserici. Ar fi pentru noi ortodocsii o blasfemie sã-i considerãm pe Apuseni - care se fac vinovati (prin sistemul de erezii dogmatice, canonice, eclesiale) de cea mai mare schismã din istoria Bisericii - ca avînd valide preotia si sfintele taine.
Dacã mai este vreo nevoie pentru cineva de a arãta cã papismul nu este altceva decît o organizatie socialã de eretici, lipsiti de Adevãr, de Sfinte Taine si de Harul Duhului Sfînt, vom continua, cu ajutorul lui Dumnezeu cel în Treime închinat, sã aducem încã douã argumente ce contrazic supozitiile cã de vreme ce nici un Sinod nu a anatemizat fãtis papalitatea si în corespondenta vremii diferiti patriarhi ortodocsi îi numeau Bisericã a Romei sau Bisericã Apuseanã, înseamnã cã în mod tacit sunt recunoscuti ca fiind Biserica lui Hristos.
Rãmînem uluiti cîtã orbire trebuie sã ai ca sã crezi acestea din urmã! Sã ne întrebãm ce s-a întîmplat în 1054. Este adevãrat cã Ortodoxia nu a excomunicat papalitatea. Ci atunci papalitatea arogantã a excomunicat Ortodoxia. Ce vor mai mult catolicii? Ce act oficial poate fi mai temeinic decît acesta? Ce altceva poate deschide o prãpastie mai mare între Bisericã si Papism? Latinii au lovit Biserica, dar si-au arãtat prin aceasta intentiile reale. Scena de teatru a delegatilor apuseni în altarul Sfintei Sofia a fost oficializarea, confirmarea despãrtirii apusenilor de Bisericã. Mai este nevoie de vreun alt act oficial? Nimeni nu l-a dat afarã pe Iuda din cei doisprezece Apostoli. A plecat singur, în noapte. Nimeni nu l-a excomunicat. S-a excomunicat singur.
Existã douã tãlmãciri pentru actul latin de lepãdare a Bisericii Ortodoxe: Ori biserica apuseanã este cu adevãrat Biserica lui Hristos, ceea ce înseamnã cã Ortodoxia este anti-ortodoxã, ereticã si schismaticã; ori Biserica Ortodoxã este adevãrata Bisericã, ceea ce-i pune pe apuseni în rîndul ereticilor rupti de Hristos. Pentru un drept-credincios nu existã cale de mijloc. Biserica este Una. Drept aceea, doar una dintre cele douã înceteazã a mai fi Bisericã dupã 1054. Fiecare crestin nu are decît sã-si cerceteze constiinta si sã aleagã. Cei care rãmîn ortodocsi automat renuntã la papism.
Sinoadele ortodoxiei s-au strîns atunci cînd anumite întrebãri sau disensiuni se ridicau împotriva credintei. De aceea în întreaga istorie a Bisericii Ortodoxie de dupã Schismã nu s-a pus problema despãrtirii papale. Chiar si participantii rãsãriteni de la conciliul tîlhãresc de la Florenta (1439) erau constienti cã au semnat un act de trãdare[9]. Messele latine nu erau doar considerate lipsite de continut, ci ca o ierosilie într-un ritual satanic. Pentru aceasta ortodocsii fãceau mai întîi sfintirea apei pentru a curãti locul unde au slujit catolicii. Nici un latin convertit nu era primit fãrã a i se face botezul. Cine din Biserica Ortodoxã si în ce timp a protestat împotriva acestor rînduieli ale Sfintilor Pãrinti? De ce sã se ridice cineva? Era o convingere soborniceascã cã toatã papalitatea nu este Bisericã. De ce asadar sã fie nevoie de sinod? Ce sã mai dezbatã un sinod ortodox? Ceva ce era deja hotãrît si de toti soborniceste împlinit? Ceva despre care nimeni nu avea nici cea mai micã îndoialã? Latinii erau socotiti ca despãrtiti de Bisericã, despãrtiti de trãirea ei, de metanoia Sfintilor Pãrinti, de dogmele, teologia si viata ortodoxã. Cum puteau cei din vechime, cînd mãrturiseau în crez o bisericã si nu douã, a gîndi mãcar despre catolici ca la o Bisericã sorã?
Din aceastã pricinã aproape nici un sinod nu a dezbãtut dacã papalitatea este sau nu Bisericã, ci Pãrintii s-au preocupat mai ales de a opri expansiunea Apusului si de a gãsi noi oprelisti în calea invaziei eretice.
Totusi pentru a vãdi drept basme cîrtelile latine, am pus la începutul articolului hotãrîrea Sinodului de la Constantinopol întrunit de Patriarhul Ieremia al II-lea la anul 1583, care nu ne îndeamnã la nici un cuvînt de prisos. Dacã pînã în acel an toate cele ale apusenilor erau socotite erezii si tratate cu anatemele de rigoare, cu atît mai mult ar trebui astãzi, cînd pan-erezia lor naste o asa vîltoare în care multi au fost lesne prinsi.
Nici protestantii din acea vreme nu s-au lãsat mai prejos în încercarea de a realiza o aliantã antipapalã. Astfel în anul 1576 luteranii din Tübingen au scris patriarhului Ieremia al II-lea afirmînd cã luteranismul este adevãrata credintã si cã vor sã se uneascã cu ortodocsii. Pentru a-si sustine cele afirmate ei alãturau scrisorii "Mãrturisirea de la Augsburg" din 1530 si articole ale credintei lor, cerîndu-i patriarhului sã-si spunã pãrerea.
Patriarhul le-a trimis o primã scrisoare în care le spunea: "rãspunzînd, nu vã vom spune nimic de la noi, ci din cele Sapte Sinoade Ecumenice, cu care scrieti cã sunteti de acord. Vom vorbi urmînd învãtãtorilor si teologilor nostri, pentru cã Duhul Sfînt a vorbit prin ei. Învãtãturile lor vor rãmîne pururea neschimbate, cãci ele se întemeiazã pe cuvîntul Domnului."