Despre bioterapie

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(B) CONCEPTIA
Ca să înţelegem mai bine să vedem oleacă de teologie apofatică.
Cum spune teologia apofatică Dumnezeu este totul în toate şi în nimeni nimic.
Adică după cum spune Pr. Cleopa la adresa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/pcleopa/nou23.htm
„DUMNEZEU ESTE TOTUL ÎNTRU TOATE SI ÎNTRU NIMENI, NIMIC
M-am pomenit astă vară cu un grup de teologi catolici de prin Franta. Si discutând noi asa, m-au întrebat despre treptele rugăciunii si despre energiile necreate ale Duhului Sfânt. După ce le-am vorbit de treptele rugăciunii, am trecut la energiile necreate. Si m-au întrebat: - În ce constă, părinte, energiile necreate? - Fiti atenti! După Dogmatica Sfântului Ioan Damaschin: "Dumnezeu este totul întru toate si întru nimenea nimic". - Cum este asta, părinte? - De acum gânditi-vă voi. - Ori este totul întru toate, ori în nimeni nu-i nimic. Că dacă în nimeni nu-i nimic, cum este totul întru toate? - Atâtia teologi ati venit la mos Costache. Cine v-a adus aici? Arătati-mi voi de aici drumul si cum este totul întru toate si întru nimenea nimic? Sunteti atâtia teologi! Un prost aruncă o piatră într-o baltă, si nu pot s-o scoată o mie de destepti. Voi s-o scoateti... Nu s-au priceput. Si le-am dat a doua temă pentru a deschide usa discutiei, cu teologia energiilor necreate. "Dumne-zeu din toate tuturor se cunoaste si din nimic nimă-nui". - Si asta-i încuiată din amândouă părtile! au zis ei. - Treaba voastră, dacă vreti să discutăm lucruri asa de înalte! Au stat si s-au gândit: - Cum vine asta, măi? "Tuturor din toate se cunoaste si din nimic nimănui" si iarăsi: "Dumnezeu este totul întru toate si în nimeni nu-i nimic". Se uitau unul la altul. - Măi fratilor, eu nu stiu carte. Vorbesc si eu ce stiu. Mie mi-a dat mila lui Dumnezeu memorie, să tin minte prin câte cărti am trecut. Dar, fiindcă ati venit atâtia teologi, ce să vă fac? Cu două doctorate, cu trei, mămucută, ce era aici! De abia acum v-am dat cheia. Să descuiem cuvântul. V-am spus că "Dumnezeu este totul întru toate si în nimeni nu-i nimic". Hai să pornim de aici. Aici este o taină mare. Care? Trebuia să le explic cum, pentru că lor li-i ciudă că n-au energiile necreate ale Duhului Sfânt. Că a fost discutia cea mare cu Varlaam si Achindin, în secolul XIV, cu problema isihastă, pentru că nu se pot descurca în cele mai grele probleme ale teologiei fără acestea. Uite cum este: În lumea minerală, adică lu-mea care n-are viată ca: soarele, luna, stelele, pă-mântul, pietrele si tot ce există ca lume minerală, Dumnezeu este totul întru toate ca si Creator, că El le-a făcut cu una din energiile Sale, cu puterea Sa cea atotlucrătoare, si întru nimenea nimic după fiintă, că de fiinta Lui nu se atinge lumea minerală. Toate le-a creat prin cuvânt: El a zis si s-au făcut; El a poruncit si s-au zidit. Dar nu se atinge de fiinta Lui, puterea Sa cea creatoare. Asa-i totul întru toate ca si Creator al lumii văzute si nesimtitoare, si întru nimenea nimic după fiintă. De fiinta Lui nici heruvimii nu se ating, nici serafimii. Fiinta lui Dumnezeu este inaccesibilă mintilor rationale din cer si de pe pământ. În lumea vegetală, adică tot ce-i verde sub cer: păduri, codri, munti, dumbrăvi, câmpii, văi, dealuri, grădini, recolte; tot, tot, tot ce este, care creste si scade si înverzeste, Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete fără de simtiri, viată a firii, si întru nimenea nimic după fiintă. - Asta cum este? - Iată cum este: Copacul care îl vezi că creste, iarba, florile si toate plantele, toate cresc si scad, deci au viată, dar au suflete fără de simtiri. Cum fără de simtiri? Eu iau toporul si tai copacul. Îl doare? Nu-l doare, că n-are suflet cu simtire. Eu iau o coasă si cosesc iarba de aici. O doare? N-o doare. Dar are viată? Are, căci creste si scade. Ele au suflete fără de simtiri, sau viata firii, cu o numesc Sfintii Părinti. Toate câte cresc si scad au viata firii, dar suflete fără de simtiri, că nu au durere. Deci Dumnezeu, în lumea vegetală, este dătă-tor de suflete fără de simtiri, cu energia puterii Sale cea atotlucrătoare, dar nu se atinge de fiinta Lui nimic, că întru nimenea nu-i nimic după fiintă. În lumea animalelor, tot ce-i dobitoc, adică animal sau fiare din pădure, târâtoare, serpi, toti pestii din apă, toate păsările cerului, toate albinele, mustele, tântarii si furnicile, tot ce există viu sub cer, Dumnezeu este Atotcreator al lor si le-a dat suflete cu simtiri, dar fără de minte. Le-a dat Dumnezeu suflete cu simtiri, că un miel dacă îl tai, îl doare, un vitel sau o pasăre si toate fiarele din lume, toate târâtoarele si toti pestii au viată, au suflete cu simtiri, dar fără de minte. Atunci a făcut comentar unul bătrân: - Aici parcă ar fi ceva de vorbit. - Da. Vorbiti, că de aceea ati venit aici! - Ati spus dobitoacele, păsările, toate vietuitoa-rele din apă, din aer si de pe uscat au suflete cu simtiri, dar fără de minte. Dar Isaia zice asa: Cunoscut-a boul pe cel ce l-a dobândit pe el si asinul ieslea domnului său, iar Israel nu M-a cunoscut pe Mine. Si apoi si papagalul, când vorbesti, vorbeste după tine; câinele este foarte destept, iar calul are o inteligentă nemaiîntâlnită. Si iarăsi zice Scriptura: Cunoscut-a rândunica si turturica vremea ei sub soare - când să plece si când să vină -, iar Israel nu M-a cunoscut pe Mine. - Si ce zici cu asta? - Vezi? Aici ar da de înteles că au si ele un fel de minte: câinele, papagalul, calul, delfinul, turturica si rândunica si boul si asinul si celelalte târâtoare. - Dacă ziceti aceasta, huliti pe Dumnezeu si vă împotriviti Duhului Sfânt! Se uitau toti unii la altii. - Când auzim pe Duhul Sfânt că ne spune clar: Si omul în cinste fiind, n-a priceput. Alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de minte... Si dacă Duhul Sfânt spune că sunt fără de minte, de unde spui dumneata că au minte? Cui te împotrivesti? Mie? Dumnezeu a spus că dobitoacele n-au minte. - Dar ce au, părinte? - Stai că-ti spun ce au! Sfântul Efrem Sirul, când vorbeste de cele zece puteri ale omului - cinci în partea văzută, cele cinci simtiri: văzul, auzul, mirosul, gustul si pipăitul, de care se serveste trupul, si cinci puteri nevăzute ale sufletului: mintea, gândul care izvorăste din minte, ca raza din soare, cugeta-rea, alegerea si hotărârea -, vorbeste si de a unsprezecea putere a omului, care este instinctul sau priceperea firească. Această putere, a unsprezecea, care nu face parte din minte, ci din instinct, a dat-o Dumnezeu la toate vietuitoarele de sub cer si din ape, si din aer si de pe pământ, ca să-si întretină viata, să se păzească de dusmanii lor, să stie la ce vreme să vină si să plece. Aceasta-i pricepere firească. Si calul si câinele si papagalul si măgarul si boul si oricare vezi că au pricepere, aceasta nu-i minte, este a unsprezecea putere a mintii omului: priceperea firească sau instinctul, prin care ele stiu să-si apere viata, cunosc pe stăpânii lor, stiu să se păzească de primejdii, stiu să se hrănească, stiu să se ferească. Aceasta le-a dat Dumnezeu si lor pentru viata de aici, dar nu-i minte, este pricepere firească. Dacă vom zice că-i minte, cădem în cealaltă extremă, împotriva Duhului Sfânt. Le-am arătat acestea după Sfintii Părinti. Deci acestea toate au suflete cu simtiri, au instinct, price-pere firească, dar nu au minte, si de aceea nici nu se ating de fiinta lui Dumnezeu. Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete cu simtiri, însă fără de minte, dar în nimeni nu-i nimic, că de fiinta Lui nu se atinge. Apoi am trecut la om. Când am ajuns la om, am vorbit cele trei cuvinte ale Marelui Vasile din Hexaimeron, despre facerea omului. Omul este sâmburele universului. În om sunt adunate cele patru lumi: lumea minerală, lumea vegetală, lumea duhurilor si, mai presus de lumea duhurilor, icoana Sfintei Treimi, dumnezeirea. Dumnezeu este totul întru toate în om, si în nimeni nu-i nimic, la fel ca si în celelalte zidiri. Pe om l-a făcut suflet cuvântător. Are minte, are vointă, are imaginatie, are mânie, are poftă, are alegere, are discernământ, are hotărâre, are voie liberă. Toate puterile pe care le arată Sfântul Ioan Damaschin în Dogmatică. Da. Dumnezeu este totul întru toate si în om, dar nimic nu este în om din fiinta lui Dumnezeu. Omul se face fiu, dar nu după fiintă ca Hristos, ci după dar. Are darul punerii de fii în baia nasterii de a doua si a înnoirii Duhului Sfânt. Prin botez am căpătat darul punerii de fiii si ne-am făcut fiii lui Dumnezeu după dar. Omului i-a dat suflet cu simtiri, i-a dat si pricepere, i-a dat si minte si l-a făcut si dumnezeu, dar nu după fiintă, ci după dar, căci spune la psalmi: Eu am zis: Dumnezei sunteti si toti fii ai Celui Preaînalt (89, 6). Si Apostolul Pavel zice: Ati luat darul punerii de fii si al înfierii în baia nasterii de-a doua si al înnoirii Duhului Sfânt în Botez. Deci omul se împărtăseste si de minte si de pricepere si de cele zece puteri si de viată si de toate. Dar de fiinta lui Dumnezeu nu se atinge, că este fiul lui Dumnezeu după dar, nu după fiintă. Si asa, în felul acesta, si în lumea oamenilor, a întregilor popoare, Dumnezeu este totul întru toate ca dătător de suflete cu simtiri, dătător de minte, de imaginatie, de memorie, de toate puterile sufletului, dar în nimenea nimic, după fiintă. Că de fiinta lui nu se ating nici heruvimii. Băteau toti din palme! Era o răpăială aici! Mă chiorau cu bliturile acelea!”

[ALEXANDRU ANASTASIU]

După cum Ortodoxia a dăruit lumii vindecarea prin Sfintele Taine, ştiinţa medicală dată de Dumnezeu lui Adam şi prin Adam tuturor a adus vindecarea prin mijloacele naturale (puse de Dumnezeu în creaţie din preştiinţa Sa că ne vom îmbolnăvi şi din pronia Sa pentru a ne ajuta a ne vindeca dând slavă lui Dumnezeu pentru toate) aşa diavolul a pervertit energiile administrate de el şi convingând lumea lui de panteism şi apoi căzută în panteism, prin panteism a adus bioenergia sau medicina demonică ritual al panteismului care aduce slavă credinţelor demonice, zeilor, materiei, slujitorilor satanei şi în finalitate lui Satana însuşi.
Satana fiind maimuţa lui Dumnezeu nu a putut găsi ceva original ci a deformat adevărul transformându-l în minciună. Ştiind că noi suntem însetaţi de îndumnezeire ne-a momit la prima cădere la o îndumnezeire fără de Dumnezeu şi apoi cu ideea că orice am face bine sau rău tot suntem dumnezei adică totul este dumnezeu adică panteismul. Iar vindecarea nu ne-o mai dă Dumnezeu dacă ne întoarcem la el prin pocăinţă ci ne-o putem da noi chiar şi zăcând în păcate (adică despărţiţi de Dumnezeu) prin puterea noastră vindecătoare de dumnezei adică bioenergie.
Panteismul aceasta zice că noi suntem dumnezei după fire iar nu după har cum spun Sfinţii Părinţi, aşadar ca o consecinţă noi suntem şi izvorul energiei necreate sau energia creată din noi este egală cu cea necreată din Dumnezeu deci ne putem atotţine şi atotvindeca prin noi înşine, ne putem îndumnezei prin metodele panteiste ca dintr-un al doilea pom al cunoaşterii binelui şi răului. De aici meditaţiile în loc de rugăciuni, medicina bioenergetică în loc de Sfintele Taine antihriştii în loc de Hristos.
Ioan 5, „25. Adevarat, adevarat zic voua, ca vine ceasul si acum este, cand mortii vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu si cei ce vor auzi vor invia. 26. Caci precum Tatal are viata in Sine, asa I-a dat si Fiului sa aiba viata in Sine; 27. Si I-a dat putere sa faca judecata, pentru ca este Fiul Omului. 28. Nu va mirati de aceasta; caci vine ceasul cand toti cei din morminte vor auzi glasul Lui, 29. Si vor iesi, cei ce au facut cele bune spre invierea vietii si cei ce au facut cele rele spre invierea osandirii. 30. Eu nu pot sa fac de la Mine nimic; precum aud, judec; dar judecata Mea este dreapta, pentru ca nu caut la voia Mea, ci voia Celui care M-a trimis. 31. Daca marturisesc Eu despre mine insumi, marturia Mea nu este adevarata. 32. Altul marturiseste despre Mine; si stiu ca adevarata este marturia pe care o marturiseste despre Mine. 33. Voi ati trimis la Ioan, si el a marturisit adevarul. 34. Dar Eu nu de la om iau marturia, ci spun aceasta ca sa va mantuiti. 35. Acela (Ioan) era faclia care arde si lumineaza, si voi ati voit sa va veseliti o clipa in lumina lui. 36. Iar Eu am marturie mai mare decat a lui Ioan; caci lucrurile pe care Mi le-a dat Tatal ca sa le savarsesc, lucrurile acestea pe care le fac Eu, marturisesc despre Mine ca Tatal M-a trimis. 37. Si Tatal care M-a trimis, Acela a marturisit despre Mine. Nici glasul Lui nu l-ati vazut vreodata, nici fata Lui nu ati vazut-o; 38. Si cuvantul Lui nu salasluieste in voi, pentru ca voi nu credeti in Cel pe care l-a trimis Acela. 39. Cercetati Scripturile, ca socotiti ca in ele aveti viata vesnica. Si acelea sunt care marturisesc despre Mine. 40. Si nu voiti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata! 41. Slava de la oameni nu primesc; 42. Dar v-am cunoscut ca n-aveti in voi dragostea lui Dumnezeu. 43. Eu am venit in numele Tatalui Meu si voi nu Ma primiti; daca va veni altul in numele sau, pe acela il veti primi. 44. Cum puteti voi sa credeti, cand primiti slava unii de la altii si slava care vine de la unicul Dumnezeu nu o cautati?”

Aşadar acesta este panteismul pus faţă în faţă cu Ortodoxia, sursa medicinii demonice pusă faţă în faţă cu sursa medicinii vieţii veşnice.
http://ro.wikipedia.org/wiki/Panteism
Panteismul este o concepţie filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie.
Panteism. Doctrina că totul este Dumnezeu, spre deosebire de doctrina că Dumnezeu este totul.
Pandeismul este o concepţie filozofică monistă care identifică divinitatea cu întreaga materie (Panteism) şi care recunoştea existenţa lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană şi teza intervenţiei acestuia în viaţa naturii şi a societăţii (Deism).
http://www.crestinortodox.ro/secte-c...ase-72869.html
Panteismul (pan = totul, theos = Dumnezeu) considera ca totul este Dumnezeu si Dumnezeu este totul. Adica in toata creatia este prezent Dumnezeu intru totul si tot ce este creatie este Dumnezeu. Originile panteismului se afla in Orientul antic, acolo unde si-a facut aparitia hinduismul. Confuzia dintre natura si divinitate a dat nastere unor speculati filosofice din care rezulta si panteismul..
Este evident că cine are credinţe panteiste atât prin modul de a gândi cît şi prin insuflarea demonilor la care le slujeşte conştient sau inconştient va concepe o medicină panteistă adică demonică şi de aceea nu este indiferentă credinţa celui care izvodeşte un soi de aşa zisă medicină. Căci după cum spunea Sf. Vasile cel Mare „ceea ce faci te face”, deci dacă practici demonismul eşti demonic. Şi putem spune că roadele unui demonic nu sunt demonice? Cu cât sunt mai aproape de adevăr cu atât sunt mai periculoase că nu-ţi poţi da seama de minciună.
De aceea vom şi studia concepţiile înnoitorilor de medicină pentru a vedea pomul care a adus roadele.
Vom căuta la fiecare ramură a medicinii demonice să arătăm cu legile naturale şi cele doctrinale proprii ramurii respective originea (sursa) panteistă a ei. Vom da şi exemple vii (pentru a ne feri) de căderi prin ramurile medicinii demonice şi a vedea în concret nu numai în concepţia abstract teoretică roadele demonismului.

Va urma cu

(II) ROADELE MEDICINII DEMONICE.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(II) ROADELE MEDICINII DEMONICE.
Iată ce au observat cei de pe site-ul de mai jos despre duhul celor ce practică medicina demonică:
http://vorbeintelepte.wordpress.com/...02/bioenergia/

„Cei care se ocupa cu bioenergia, se justifica ca aceasta “energie” le vine de la Dumnezeu. Daca ar fi adevarat, atunci Dumnezeu ar fi nedrept cu sfintii care, prin post, rugaciuni si nevointa dobandeau darul vindecarii si al vederii maruntaielor din om. Cercetati-i pe acesti pretinsi vindecatori, care spun ca primesc aceste “energii” de la Dumnezeu, daca au o viata curata, morala, religioasa, daca postesc, se roaga, merg la Biserica, daca se spovedesc si impartasesc, daca sunt milostivi si veti constata ca nu se prea ostenesc in cele ale credintei. Ar insemna ca ei sunt niste privilegiati ai lui Dumnezeu, care nu trebuie prea mult sa se osteneasca, ca Dumnezeu sa-i inzestreze cu daruri si puteri. Daca ar fi stiut sfintii si oamenii imbunatatiti ca se poate si asa mantui omul, comod si fara osteneala, poate ar fi recurs la aceasta cale, insa ei nici nu au gasit-o, nici nu li s-a descoperit.
De ce Sfintii Parinti nu vorbesc de asemenea “energii” pe care ar putea sa le aiba orice om de rand, prin propria sa natura? In schimb Mantuitorul ne avertizeaza ca la vremea de apoi se vor petrece si asemenea inselatorii.
Stiinta nu a putut sa demonstreze in ce constau energiile necreate ale lui Dumnezeu si datorita acestui lucru le-au negat. Si L-au respins si pe Dumnezeu. In schimb, iata ca “in veacul acesta inselator”, se va pretinde ca “energiile” pe care le poseda unii, pot fi atestate stiintific.
Bioenergeticienii nu vor admite nici in ruptul capului ca sunt “energii” venite de la diavol. Se vor folosi multi de cuvantul lui Dumnezeu, ca sa credeti. Unii vor spune ca fac rugaciuni lui Dumnezeu, pe altii ii veti auzi indemnand oamenii sa se duca la Biserica si sa se spovedeasca, pentru a fi vindecati. Diavolul le va da voie, pentru ca spovedania nu va fi curata; din moment ce ei nu constientizeaza ca acel lucru in care cred este rau, nu-l vor marturisi si nici nu se vor cai, pentru a se putea intoarce la dreapta credinta.
Cum ii puteti demasca pe acesti “vindecatori”? Daca le veti spune ca aceste “energii” sunt negative si vin de la diavol, ii veti vedea ca se vor supara rau, se vor enerva, li se va schimba infatisarea, li se va tulbura privirea, vor lua o atitudine violenta si veti fi alungati. Acestea sunt manifestarile unui “indracit”, adica a unuia care lucreaza cu diavolul, pentru ca diavolul cu care lucreaza se manie atat de tare fiindca l-ai descoperit, incat este in stare sa te distruga, daca n-ar fi ingerul pazitor care nu-i da voie. Daca omul ar fi lucrat cu Dumnezeu, indiferent de atacurile care ar veni din jur, el ar ramane linistit, senin si ar primi totul cu ingaduinta.
Pe unii bioenergeticieni ii veti vedea ca nu primesc pe oricine la sedintele lor. Nu te primeste pentru ca nu crezi, esti un caracter mai puternic, ai o credinta lucratoare cu care dai mult de furca diavolului si atunci te respinge. Diavolul nu vrea sa riste sa fie demascat.
In schimb, Dumnezeu nu respinge pe nimeni si in primul rand nu respinge pe cei pacatosi si bolnavi sufleteste si nici pe necredinciosi nu-i respinge, ci vrea ca tot omul “sa vina la cunostinta adevarului”; vrea ca omul sa nu moara, ci sa se intoarca si sa fie viu.
Deci metode de a-i descoperi si de a descoperi duhurile avem. Nu degeaba ne sfatuieste Mantuitorul: “Cercetati duhurile!”. Mantuirea si darurile de la Dumnezeu le dobandesc numai cei ce se ostenesc si traiesc o viata moral-religioasa curata si dupa voia Lui.”
Ce am observat eu la cei care practică medicina demonică:
(A) MÂNDRIA MEDICILOR MEDICINII DEMONICE (DIN ÎNȘELARE ȘI PENTRU ÎNȘELARE CEI CARE FOLOSESC MEDICINA DEMONICĂ AU CAM ACELAȘI STIL):
1. Nu explică decât vag mecanismele de acțiune ale medicinii lor;
2. Se bazează pe mulțimea rezultatelor pozitive în sănătate și mulțimea oamenilor vindecați;
3. Vor să impresioneze prin ușurința și comoditatea metodei și lipsa efectelor secundare;
4. Dacă sunt dovedite eșecurile spun că nu metoda e proastă ci guru, bioenergeticianul, homeopatul, acupunctorul trebuie schimbat;
5. Își fundamentează argumentația pe cât de proastă este medicina firească, (argumentație distructivă iar nu constructivă de tip politico clevetitor de partid) devenind în chip pătimaș bârfitori demolatori și mânioși ai medicinii naturale și a medicilor care o practică sau o folosesc (la fel ca și sectarii care neavând contraargumente teologice atacă preoția prin bârfe);
6. Dacă le aduci argumente solide, cum se apropie de un loc unde și-ar da seama că nu mai au dreptate schimbă ideea nefiind deloc atenți, parcă ar avea o ceață în logica rezolvării. Dacă le contraargumentezi ideile capătă fugă de idei adică tocmai când aduci la demonstrație una nu sunt atenți și aleargă la alta arătând că nu dorința de adevăr îi mână ci spiritul de contradicție și de dovedire cu orice preț (chiar al paranoiei logicii) a „adevărului” personal îi domină (tot ca sectarii). Paranoia este acea boală psihică în care cu o argumentație de o logică ireproșabilă (paralogică de tip demonic, superficial și sofist) de la orice se pleacă se ajunge la ideea fixă a bolnavului [de exemplu:
- „Tatăl prietenei mele vrea să mă omoare!
- De ce?;
- Știu sigur pentru că mi-a spus prietena!
- Cum?
- Vezi cum tabloul de la mine de acasă e la fel de strâmb ca cel de la ea de acasă! Înseamnă că ea mi l-a strâmbat ca să mă avertizeze să mă feresc de tatăl ei să nu mă strâmbe omorându-mă!” (caz real de gândire paranoică)].
7. Au un duh de mânie fierbinte sau rece și ironică și asprime vădind dintru adâncuri mândria și neascultarea care îi alimentează (după cum spun Sfinții Părinți mânia e un copac care își are rădăcina în apa puturoasă a mândriei).
Pe scurt au manifestări foarte asemănătoare cu sectarii vădindu-se purtați de căpetenii demonice greu de alungat.
Acest lucru este vădit și de Sfântul Macarie cel Mare care împărțea duhurile demonice în 2 cete una a poftitorilor și alta a îngâmfaților. Prima mergând la cei cu patimi și pofte înfricoșate cea de-a doua mergând la vrăjitori și eretici. Se vede clar cum se aplică și în cazul celor ce profesează medicina demonică, dovedindu-se și așa că această medicină este vrăjitorie.
Așadar un criteriu ar fi duhul de mândrie, elitist, al acestor vrăjitori. Repetăm ce spunea un părinte contemporan că piatra de încercare pentru a vedea dacă o învățătură sau o faptă e bună sau rea este smerenia. Dacă o faptă sau învățătură duce la mândrie sau deznădejde (reversul mândriei) este de la diavolul iar dacă duce la smerenie este de la Dumnezeu. Acesta ar fi criteriul duhovnicesc, pentru că aceasta este legea fundamentală a creației și sănătății. Cine se înalță pe sine se va smeri și cine se smerește pe sine se va înălța.
VA URMA
(B) MÂNDRIA PACIENȚILOR MEDICINII DEMONICE

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(B) MÂNDRIA PACIENȚILOR MEDICINII DEMONICE
celor ce merg la astfel de „vindecători” este dublă:
A. Pe de o parte se mândresc că ei merg la o medicină mai specială ca alții, chiar dacă unii duhovnici au interzis-o şi deci este o îndoială asupra ei (Romani 14. „23. Iar cel ce se indoieste, daca va manca, se osandeste, fiindca n-a fost din credinta. Si tot ce nu este din credinta este pacat[…] Evrei 10, „38. Iar dreptul din credinta va fi viu; si de se va indoi cineva, nu va binevoi sufletul Meu intru el". 39. Noi nu suntem (fii) ai indoielii spre pieire, ci ai credintei spre dobandirea sufletului.”). Ei îşi zic, mândrindu-se, „dar ce contează că unii duhovnici nu lasă a se merge la astfel de vindecători. Cei ce au interzis-o sunt fanatici iar cei ce merg sunt destupați la minte (de ce oare pe medicina firească n-o combate nici un duhovnic dacă e la fel cu cea demonică?) – acesta este păcatul numit „înțelept socotindu-mă deșertăciuni am grăit”.
Există un păcat nebăgat în seamă numit în rugăciunile de spovedanie „înţelept socotindu-mă deşertăciuni am grăit”. Când l-am întrebat pe bătrânul meu duhovnic (16 ani de temniţă comunistă şi 98 de ani de viaţă anul acesta - încă mai trăieşte deşi a fost torturat cumplit) ce vrea să însemne acest păcat mi-a explicat dând un exemplu din păcatele mele. Atunci când eu eram în afara Bisericii gândeam aşa: „cei care zic că numai ortodocşii se pot mântui sunt proşti, neînţelegători, fundamentalişti care nu înţeleg ca mine, «înţeleptul», că Dumnezeu prin dragoste pe toţi îi mântuieşte, trecând cu vederea felul credinţei şi trăirii lor care în fond, până la urmă, faţă de marea milă a lui Dumnezeu,nu contează” deci înţelept socotindu-mă deşertăciuni grăiam.
Dar de ce deşertăciuni? Pentru că după cum v-a spus nu poate sili Dumnezeu pe nici un om să vină la El dacă nu vrea omul. Nici omul nu se poate mântui dacă nu vrea Domnul. Mântuirea este o dragoste, o unire cu Dumnezeu, o nuntă. După cum nu se cheamă nuntă, decât poate formală, adică falsă, până nu se împreunează cei 2 miri, tot aşa nici nunta Omului cu Dumnezeu, nu se poate face fără Sfânta Împărtăşanie, adică unirea trupului Mirelui ceresc cu trupul miresei sale omul.
După cum nu pot naşte doi oameni dacă nu se împreunează, măcar pervers ca acum prin eprubetă, dacă nu se unesc seminţele şi nu se amestecă (intrând capul seminţei bărbăteşti purtătoare de cuvânt biologic ADN în corpul seminţei femeieşti purtătoare de cuvânt biologic ADN) şi nu se lipesc nedezlipit până la împlinirea termenului de naştere, nici naşterea cea de sus a omului nu se poate face dacă nu intră sămânţa Dumnezeiască adică Dumnezeu Cuvântul în inima omului cea cuvântătoare.
Aceasta se face prin Botez şi rămâne nedezlipită prin Spovedanie (care alungă duhurile necurate care intră prin păcat şi realipesc omul cel cuvântător de Dumnezeu Cuvântul care pleacă atunci când intră păcatul). Ioan 3, „3. Raspuns-a Iisus si i-a zis: Adevarat, adevarat zic tie: De nu se va naste cineva de sus, nu va putea sa vada imparatia lui Dumnezeu.” Efeseni 5, „5. Caci aceasta s-o stiti bine, ca nici un desfranat, sau necurat, sau lacom de avere, care este un inchinator la idoli, nu are mostenire in imparatia lui Hristos si a lui Dumnezeu.”
Tot aşa, după cum nu se pot mântui oamenii dacă nu sunt Ortodocşi chiar dacă după mintea noastră ni se pare că e fundamentalism şi noi am fi mai înţelepţi zicând deşertăciuni că toţi se mântuiesc dacă fac fapte bunicele, nici vindecarea nu place lui Dumnezeu dacă îi încalcă poruncile indiferent dacă după mintea noastră ni se pare că acest principiu este fundamentalism şi noi am fi mai înţelepţi zicând deşertăciuni: „vindecare să fie că restul nu contează”.

B. Pe de alta se mândresc deoarece nu-și pun problema dacă Dumnezeu vrea sau nu să se însănătoșească ei. Vor vindecare cu orice preţ indiferent de voia lui Dumnezeu. Nu se întreabă însă dacă nu cumva ar trebui ei să se schimbe, să caute unde păcătuiesc, să se spovedească și dacă doresc vindecare cu mult dor să apeleze la Sfintele Taine ale Bisericii, care toate amintesc de păcat şi de întoarcerea la Dumnezeu. Adică vindecarea minunată, adică fără osteneli şi dureri medicale, este doar prin osteneli sufleteşti adică doar prin pocăință și sfințenia Bisericii și puterea vindecătoare a lui Dumnezeu. Fără suferinţă nu putem scăpa de suferinţă cu adevărat și aceasta numai dacă vrea Dumnezeu să îi vindece pentru aici, dacă nu cumva le e mai de folos să se mulțumească răbdând boala spre sănătatea veșnică.
Altă mândrie este că medicina demonică se folosește de energii care se răzvrătesc și contra legilor puse de Dumnezeu în natură. Toată natură ascultă de legile pe care le-a dat Dumnezeu, doar dracii și slugile lor se răzvrătesc și vor sănătate, mântuire, fericire altfel decât vrea Dumnezeu.
Ca o concluzie putem spune că:
MEDICINA DEMONICĂ ESTE CEA CARE FOLOSEȘTE ENERGIE DEMONICĂ VĂDITĂ PRIN RĂZVRĂTIREA ÎMPOTRIVA LUI DUMNEZEU PRIN ÎNCĂLCAREA VOII ȘI/SAU A LEGILOR LUI ŞI AVÂND CA MIJLOC ŞI ŢINTĂ SLAVA DEŞARTĂ ŞI/SAU DEMONICĂ.
În cele mai de jos mă voi ocupa mai ales de evidențierea încălcării legilor fizicii de către medicina demonică în laturile ei mai răspândite deoarece în evidențierea încălcării legilor duhovnicești pot fi acuzat de faptul că am criticat anume practicieni dar nu pot generaliza la toți deoarece și medicii firești pot încălca legile morale.
Cu toate acestea altfel este când practicianul medicinii încalcă legea morală şi altfel când fondatorul ei care îşi transmite ideile greşite şi pătimaşe prin medicina inventată la toţi cei ce îi urmează medicina şi altfel când însăşi medicina are mecanisme care încalcă legea morală.
Este adevărat că pe de o parte medicina demonică încalcă și morala în ea însăși, în mod general prin mecanismele ei, iar pe de alta exemplificările evidențiază și ele un anumit mecanism demonic, căci după cum a spus Mântuitorul pomul după roade se cunoaște.
După părerea noastră cu cât o medicină demonică mimează mai mult sfințenia prin activități filantropice, participarea la viața Sfintei Biserici și abținerea de la răul vădit este mai greu de depistat și este deci și mai periculoasă. Cel viclean este mai rău decât cel rău. De cel rău te poți apăra dar pe cel viclean îl ai ca prieten și te atacă cum e mai rău, când nu te aștepți, și deci nu te poți apăra.
Ca să evidenţiem această subtilă şi greu de făcut diferenţă dăm un exemplu de cum acţionează bioenergia, energia demonică în trupul unui fals sfânt, de fapt un tâlhar care nu s-a mulţumit să fure doar aur ci s-a întins cu obrăznicie la însăşi faima lui Hristos în interes personal zăpăcind o lume întreagă (lipsită de cunoaşterea adevăratei smerenii) mimând până şi falsa smerenie, cea mai greu de depistat şi cea mai gravă şi periculoasă mândrie. Prin aceasta este un precursor al lui antihrist ştiut fiind că acesta va mima 100% pe Hristos începând ca cel mai smerit şi iubitor de oameni pământean.
Exemplul pe care îl voi da este foarte important deoarece arată că diavolul nu se sfieşte a mima nici măcar patimile lui Hristos modificând chiar şi trupul cu semne carnale deci pipăibile şi ştiinţific. Pe de altă parte arată cât de greu se discerne îndrăcirea de sfinţenie şi aceasta chiar în Biserică în preajma Sfintei Cruci arătând că nu e de mirare că anumiţi vrăjitori sau bioenergeticieni inclusiv homeopaţi se arată pe dinafară plini de creştinism şi se folosesc de Sfintele obiecte de cult. Se vede dar că nu Sfânta Cruce de afară apără singură ci numai Sfânta Cruce de afară însoţită de însuşirea ei înăuntru (adică a-ţi tăia voia şi a face voia lui Dumnezeu) este inatacabilă de draci. Căci Sfânta Cruce înseamnă a face voia lui Dumnezeu şi în afară prin semnul cel înfricoşat dracilor şi înăuntru prin lăsarea totală în voia lui Dumnezeu (Luca 22, „41. Si El S-a departat de ei ca la o aruncatura de piatra, si ingenunchind, Se ruga. 42. Zicand: Parinte, de voiesti, treaca de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta sa se faca. 43. Iar un inger din cer s-a aratat Lui si-L intarea. 44. Iar El, fiind in chin de moarte, mai staruitor Se ruga. Si sudoarea Lui s-a facut ca picaturi de sange care picurau pe pamant.”). Acesta este şi modelul nostru autentic de comportare în cazul unei boli netratabile prin medicina firească.
AŞADAR CUM SPUNEA PR. ARSENIE PAPACIOC RĂMÂNE CA SEMN FINAL DE DISTINCŢIE ÎNTRE DRAC ŞI DUMNEZEU NUMAI SMERENIA ŞI ACEASTA CEA AUTENTICĂ.
Vom încerca la fiecare medicină demonică să arătăm încălcarea legilor lui Dumnezeu:
1. La sursa energetică şi de concepţie;
2. La roade;
Amândouă fiind criterii patognomonice date de însuşi Dumnezeu. (Patognomonic = Semn sau simptom care este caracteristic sau unic pentru o boala specifica. Prezenta unui asemenea simptom sau semn poate pune diagnosticul unei boli).
Vom încerca mai întâi o generalizare în cadrul bioenergiei, evidențiind că este de fapt energia demonică apoi la fiecare din ramuri câte o particularizare, unde este cazul, cu exemplificări.
Vom da şi exemple vii (pentru a ne feri) de căderi prin ramurile medicinii demonice şi a vedea în concret nu numai în concepţie abstract teoretică roadele demonismului.

Va urma

(III) EXEMPLE DE ÎNŞELARE, DE CONFUZIE ENERGII DEMONICE CU ENERGIA NECREATĂ

[ALEXANDRU ANASTASIU]

(III) EXEMPLE DE ÎNŞELARE, DE CONFUZIE ENERGII DEMONICE CU ENERGIA NECREATĂ
Sursă: http://patermihail.wordpress.com/201...afim-de-sarov/
(A) „DESPRE ÎNȘELARE (I) – COMPARAŢIE ÎNTRE MISTICA LUI FRANCISC DE ASSISI ŞI CEA A SFÂNTULUI SERAFIM DE SAROV
De Părintele Mihail
Din cartea lui Iov aflăm că diavolul, începătorul răutății și al hulei, tatăl minciunii și ucigașul de oameni, după îngăduința lui Dumnezeu, ”l-a lovit” pe Dreptul Iov și cu răni de lepră pe tot trupul, urmărind să-l arunce pe Iov în răzvrătire față de Dumnezeu – Creatorul lui. Dar Iov, răbdând cu stăruință și nădejde în mila lui Dumnezeu, a fost pomenit și preamărit de Însuși Dumnezeu pentru credința lui nestrămutată.
Însă, diavolul, urzitorul vicleniei, nu a încetat să-i înșele pe oameni, ca să-i îndepărteze pe oameni de la Adevărul dumnezeiesc, uneori apelând și la ”semne și minuni” cu care să-i întrețină înregimentați într-o concepție și într-o conduită lipsite de harul, viața și binecuvântarea lui Dumnezeu. De aceea și face multe giumbușlucuri, jonglerii de idei, trucuri iluzioniste, sugestii în masă chiar, uneori cu ”arătări din viitor”, alteori cu ”mesaje din lumea de dincolo”, ca să ”învedereze” calea rătăcirii și a răzvrătirii de Dumnezeu.
Dacă Domnul Hristos – Dumnezeul Cel Viu și Adevărat nu Se dezminte, nu Se tăgăduiește pe Sine, nici nu-Și schimbă învățăturile și legea odată cu trecerea vremii, păstrând prin Biserica Sa Dreptslăvitoare calea mântuirii deschisă tuturor oamenilor, în afara ortodoxiei (dreptei înțelegeri și slăviri a lui Dumnezeu) colcăie duhurile mincinoase și mereu inventive la a confirma formele de înșelare mai vechi și la a plăsmui altele noi (erezii, ideologii, sincretisme filozofico-artistice, metode terapeutice, diete, rețete și sporturi de ”afirmare personală”, etc).
Diavolul vrea ca să-i pună pe oameni pe piste false și să-i întrețină în aceste rătăciri, inducându-le și mărindu-le mândria, slava deșartă, minciuna, chiar și unele foloase materiale. În creștinismul apusean, papalist și protestant, este propovăduit un hristos mincinos, un dumnezeu străin de Revelația dumnezeiască, plăsmuit în teoriile eretice și pătimașe ale oamenilor păcătoși și înșelați de diavol. De aceea, ”minunile” din romano-catolicism și din celelalte ideologisme ”creștine” sunt diversiuni ale diavolului care au rostul de a-i ține pe oameni în exaltarea înșelării, îndepărtându-i de calea strâmtă a realei pocăințe, a dreptei și roditoarei credințe.
Articolul de mai jos a fost publicat initial în REVISTA SYNAXIS: ORTHODOX CHRISTIAN THEOLOGY ÎN THE 20TH CENTURY, Vol. 2, pag. 39-56, sub semnătura lui George Macris (acum plecat la Domnul), care a fost preot în Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Graniţelor, în Portland, Oregon. REVISTA SYNAXIS este publicată de mănăstirea Noul Ostrog din Canada.
 ÎN TIMPUL RUGĂCIUNII, ÎNAINTEA MEA S-AU IVIT DOUĂ LUMINI DEOSEBITE – ÎNTR-UNA L-AM RECUNOSCUT PE CREATOR, ÎN CEALALTĂ M-AM VĂZUT PE MINE.(Francisc vorbind despre rugăciunea sa)
 EL [NEVOITORUL SERGHIE] SE GÂNDEA CĂ ESTE ASEMENEA UNEI LUMÂNĂRI ŞI, CU CÂT SE GÂNDEA MAI MULT LA ACEASTA, CU ATÂT SIMŢEA MAI MULT O SLĂBIRE, O PREFACERE A LUMINII DUHOVNICEŞTI A ADEVĂRULUI ÎN SINEA SA.(L.N. Tolstoi, “Părintele Serghie”)
 CEI CU ADEVĂRAT CURĂŢIŢI SE VĂD PE SINE NEVREDNICI DE DUMNEZEU. (Sf. Isaac Sirul)
Cercetând datele biografice ale lui Francisc din Assisi, un lucru vrednic de atenţie legat de mistica acestui ascet romano-catolic este manifestarea stigmatelor pe trupul său. Romano-catolicii văd această manifestare aparte ca fiind pecetea Duhului Sfânt. În cazul lui Francisc, aceste stigmate au luat pe trupul său forma semnelor suferinţelor lui Hristos.
Stigmatele lui Francisc nu reprezintă un fenomen rar printre nevoitorii din lumea romano-catolică. În general, stigmatele par să fie o trăsătură a misticii romano-catolice, atât înainte de Francisc, cât şi după el. De pildă, Peter Damian vorbeşte despre un călugăr care avea pe trupul său o imagine a Sfintei Cruci. Cezar din Geisterbach povesteste despre un novice pe a cărui frunte se putea vedea urma unui cruci. [1] De asemenea, există multe informaţii care arată că după moartea lui Francisc au apărut mai multe stigmate care au fost cercetate de mai mulţi cercetători, în special în vremurile noastre. Potrivit spuselor lui V. Guerier, aceste fenomene aruncă ele însele o lumină asupra originii lor. Multe au făcut obiectul unei cercetări atente, fiind descrise în amănunt, aşa cum este cazul Veronicăi Giuliani (1660-1727) care s-a aflat sub îngrijirea unui doctor; al Luisei Lato (1850-1883) descris de dr. Varleman, [2] şi al Madelainei N. (1910) descris de Janat. [3]
În cazul lui Francisc din Assisi, trebuie arătat că Biserica romano-catolică a arătat o mare cinstire faţă de stigmatele lui. Fenomenul a fost primit ca o mare minune. La doi ani de la moartea sa, Papa l-a sanctificat pe Francisc. Principalul motiv al beatificării au fost stigmatele miraculoase de pe trupul lui, care au fost acceptate ca dovadă a sfinţeniei. Acest lucru prezintă un interes deosebit pentru creştinii ortodocsi, dat fiind că nu există nimic de felul acesta în vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe – unul dintre aceştia fiind şi Serafim din Sarov, un sfânt din Rusia.
Trebuie arătat aici că relatările istorice despre stigmatele lui Francisc nu ridică nici un semn de îndoială în lumea cercetătorilor. În această privinţă, se face trimitere la Sabbatier care a cercetat viaţa lui Francisc şi îndeosebi stigmatele sale. Sabbatier a ajuns la concluzia că stigmatele erau fără îndoială adevărate. Sabbatier a încercat să găsească o explicaţie a stigmatelor în domeniul necercetat al patologiei psihice – undeva între psihologie şi fiziologie. [4]
Înainte de a formula o explicatie a stigmatelor lui Francisc din punctul de vedere al misticii ortodoxe – scopul principal al acestei lucrări – vom cerceta stigmatele ca fenomen fiziologic, dat fiind că această abordare va contribui cu informaţii importante la o ulterioară apreciere ortodoxă a misticii “sfântului” romano-catolic.
Guerier include în lucrarea sa despre Francisc constatările ştiinţifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul apariţiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic. [5] Iată mai jos concluziile la care a ajuns Dumas în legătură cu stigmaticii:
1. TREBUIE SĂ RECUNOAŞTEM SINCERITATEA STIGMATICILOR, PRECUM ŞI FAPTUL CĂ STIGMATELE APAR DE LA SINE, ADICĂ NU SUNT RĂNI AUTO-PRICINUITE ÎN TIMP CE PERSOANA SE AFLĂ ÎNTR-O STARE DE INCONŞTIENŢĂ.
2. RĂNILE STIGMATICILOR SUNT PRIVITE CA FENOMENE LEGATE DE SISTEMUL CIRCULATOR (VASELE DE SÂNGE) ŞI REPREZINTĂ EFECTE ALE SUGESTIEI MINTALE ASUPRA DIGESTIEI, CIRCULAŢIEI SÂNGELUI ŞI SECREŢIEI GLANDULARE. ACEASTA POATE DUCE LA RĂNI LA NIVELUL PIELII.
3. RĂNILE STIGMATICILOR APAR ÎN TIMP CE EI SUNT ÎNTR-O STARE EXTATICĂ, CARE APARE ATUNCI CÂND CINEVA ESTE CUPRINS DE UN ANUME FEL DE IMAGINE PE CARE O CONTEMPLĂ, CEDÂNDU-I CONTROLUL.
4. STIGMATELE APAR NU NUMAI CA REZULTAT AL ÎNCHIPUIRII PASIVE A UNEI RĂNI PE PROPRIUL TRUP, DAR, POTRIVIT MĂRTURIEI ACESTORA, ŞI ATUNCI CÂND ÎNCHIPUIREA ESTE ÎNSOŢITĂ DE LUCRAREA ACTIVĂ A IMAGINII ÎNSĂŞI – CEL MAI ADESEA ASEMENEA UNEI RAZE SAU SULIŢE ASCUŢITE CARE IESE DIN RANA CONTEMPLATĂ ŞI CARE PĂTRUNDE ÎN TRUPUL STIGMATICULUI. DESEORI, ACEASTA SE PETRECE TREPTAT ŞI NU DE LA PRIMA VEDENIE, PÂNĂ ÎNTR-ACOLO ÎNCÂT IMAGINEA CONTEMPLATĂ ÎN TIMPUL RĂPIRII MISTICE DOBÂNDEŞTE UN CONTROL TOTAL ASUPRA INDIVIDULUI AFLAT ÎN CONTEMPLAŢIE.
Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru apariţia stigmatelor: toţi stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părţile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare şi coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, aşa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovaţi. [6] (Desigur, aceasta se leagă de dogma romano-catolică a „satisfacerii divine”, învăţătură străină Bisericii Ortodoxe.) [7]
Generalizările lui Dumas sunt foarte interesante pentru că implică faptul că în procesul apariţiei stigmatelor, separat de starea emoţională produsă (o înălţare emoţională a inimii), un important rol este jucat şi de a) un element mintal; b) o închipuire mintală care implică o suferinţă aparte; c) auto-sugestie, cum ar fi o serie de impulsuri mintale şi voite în sensul preluării suferinţelor prezentate în închipuire; d) sentimente fizice – durere şi, în fine, e) apariţia semnelor (a rănilor) – stigmatele.
Observaţiile lui Dumas cuprind niste factori mai mult decât emoţionali (pe care William James îi consideră a fi sursa misticismului) [8] care joacă un rol egal, dacă nu chiar mai mare în apariţia stigmatelor. Aceştia pot fi ordonaţi astfel:
1. O INTENSĂ MUNCĂ DE ÎNCHIPUIRE MINTALĂ,
2. SUGESTIE,
3. SENTIMENTE SENZUALE,
4. MANIFESTĂRI FIZIOLOGICE.
Semnificatia acestora o vom prezenta mai târziu. Redăm mai jos o scurtă analiză ştiinţifică privind stigmatele în general, cu date specifice legate de extazul şi vedeniile lui Francisc, aşa cum apar ele în lucrarea FIORETTI, ceea ce ne va ajuta să înţelegem temeiul vedeniilor, precum şi o descriere a fenomenului.
Stigmatele lui Francisc din Assisi, datorate vedeniilor sale, sunt urmare a unei anumite rugăciuni. Este vorba de o rugăciune puternică prin care acesta cerea să simtă şi el patimile lui Hristos, în trupul şi în sufletul său. În rugăciunea sa, Francisc dorea să aibă parte de acele suferinţe nu numai în sufletul său, ci şi ÎN TRUPUL SĂU. Astfel, predându-se pe sine unei rugăciuni extatice, el nu renunţă la trup, ci chemă asupră-i nişte simţăminte pământeşti, adică trupeşti – cu alte cuvinte o suferinţă fizică.

Va urma
Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns.

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Rugăciunea lui Francisc nu a rămas fără răspuns. Cronicile spun că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”. Această preschimbare nu era numai în duh, ci şi în trup; nu numai la nivelul simţămintelor duhovniceşti şi psihologice, ci şi la nivelul celor trupeşti. Cum se petrecea de fapt vedenia?
Întâi de toate, într-un fel destul de neaşteptat pentru el, Francisc văzu ceva pe care l-a zugrăvit ca minunat: un serafim cu şase aripi, asemenea celui înfăţişat de Prorocul Isaia, coborându-se din cer la el. (Întâia parte a vedeniei). Apoi, după ce serafimul se apropie, Francisc, însetat după Iisus şi simţindu-se “transformat în Hristos”, începu să-l vadă pe Hristos în serafim, pironit pe o cruce. Potrivit cronicarului, “acest serafim veni aşa de aproape de sfânt, încât Francisc putu zări desluşit pe serafim chipul Celui răstignit”. (A doua parte a vedeniei). Francisc recunoscu chipul lui Hristos în serafim atunci când Acesta se coborî la el. [9] Atunci simţi patimile lui Hristos pe trupul său, dorinţa lui de a le simţi fiind împlinită. (A treia parte a vedeniei). Începură apoi să apară stigmate pe trupul său. Se părea că rugăciunea lui înfocată şi stăruitoare primea în cele din urmă răspuns. (A patra parte a vedeniei).
Complexitatea uimitoare a vedeniei lui Francisc este ceva deosebit. Peste vedenia de început a serafimului care, aparent, se pogorâ din cer la Francisc, începe să apară o altă imagine – cea după care înseta cel mai mult Francisc, anume imaginea lui Hristos cel răstignit. Felul în care se desfăşoară aceste vedenii ne lasă sentimentul că cea dintâi vedenie (cea a serafimului), atât de bruscă şi neaşteptată, depăşea hotarele închipuirii lui Francisc care dorea să-l vadă pe Hristos cel răstignit şi să simtă pătimirile Lui. În felul acesta, putem înţelege cum a reuşit o concepţie atât de complexă – cuprinzând ambele vedenii, ambele chipuri, serafimul şi Hristos – să-şi găsească loc în starea de conştienţă a lui Francisc.
Experienţa lui Francisc din Assisi este deosebită şi de un mare interes pentru creştinii ortodocşi, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, nu întâlnim nimic de felul acesta în tradiţia Bisericii Ortodoxe, cu lungul ei şir de nevoitori, şi nici în istoria trăirilor mistice. De fapt, toate lucrurile de care a avut parte Francisc prin stigmatele sale reprezintă chiar acele manifestări împotriva cărora ne-au prevenit, în repetate rânduri, Părinţii Bisericii!
Amintind felul în care nevoitorii Bisericii Ortodoxe întelegeau cea mai înaltă rugăciune duhovnicească, după cum este înfăţişată în Filocalie, trebuie subliniat că ei priveau această rugăciune în contextul nevoinţelor lor personale, ca o lucrare sinergetică (omul împreună-lucrând cu Dumnezeu) pentru dobândirea DESPRINDERII nu doar de cele TRUPEŞTI sau „SIMŢITOARE”, ci şi de gândurile„ÎNŢELEGĂTOARE”. Această DESPRINDERE este o înălţare duhovnicească nemijlocită a omului către Dumnezeu, atunci când însuşi Sfântul Duh se roagă pentru nevoitor cu “suspinuri negrăite”.[10] De pildă, Sf. Isaac Sirul, în ÎNDRUMĂRILE sale, spune că “sufletul care iubeşte pe Dumnezeu, întru Dumnezeu şi numai întru Dânsul îşi află pacea. Slobozeşte-te mai întâi de toate legăturile cele dinafară, apoi inima ta se va putea lipi de Dumnezeu; căci lipirea de Dumnezeu vine după DEPĂRTAREA de lume.” [11] Cel mai vădit îndemn este cel al Sfântului Nil Sinaitul, care atrage atenţia asupra presupusei experieri a Dumnezeirii de care a avut parte Francisc. ÎnCUVÂNT DESPRE RUGĂCIUNE, el previne: “Să nu doreşti, nici să cauţi vreun chip sau înfăţişare la vremea rugăciunii. Să nu tânjeşti după vedenii ale simţurilor sau după îngeri sau puteri sau după Hristos, căci îţi vei pierde mintea, luând lupul drept păstor şi închinându-te vrăjmaşilor draci. Începutul rătăcirii minţii este slava deşartă, care face mintea să încerce şi să-şi închipuie Dumnezeirea în oareşcare chip sau înfăţişare” [12]
Rugăciunea extatică a lui Francisc a primit răspuns – însă, potrivit cuvintelor Sfinţilor Isaac şi Nil, în chip vădit nu de la Hristos. Cronica spune că “Francisc s-a simţit cu totul transformat în Hristos”, preschimbat nu doar în duh, dar şi în trup, adică nu numai la nivelul trăirilor duhovniceşti şi mintale, ci şi la nivelul celor trupeşti. În vreme ce Francisc era pe deplin încredinţat că fusese înălţat către Logosul dumnezeiesc, apariţia trăirilor trupeşti nu poate, după Sfântul Isaac, să vină de la o putere duhovniceşte bună.
Trăirile trupeşti ale lui Francisc pot fi explicate ca fiind lucrarea închipuirii minţii sale, care lucra odată cu extazul spiritual. Este greu de spus, în acest caz, ce anume predomina în rătăcirea lui Francisc: mândria lui religioasă sau psihismul (închipuirea mintală); în orice caz, psihismul era destul de puternic. Acest lucru este adeverit de aspectele neobişnuitei vedenii pe care a avut-o Francisc după ce s-a simţit preschimbat cu totul în Iisus, fiind un caz foarte grav de PLANI (înşelare sau rătăcire), ce-şi are rădăcinile, după Sfântul Nil, în slava deşartă.
Caracterul exagerat al exaltării lui Francisc, care se poate vedea din descrierea vedeniei sale, reiese şi mai limpede atunci când o asemănăm cu măreaţa vedere a lui Hristos avută de Sf. Serafim din Sarov, atunci când slujea ca diacon în Joia Mare. [13]
Spre deosebire de Francisc, Sf. Serafim nu a căutat să se simtă “preschimbat în Iisus”, prin rugăciuni şi nevoinţe. El se ruga simplu şi adânc, plângându-şi păcatele. În timpul rugăciunii, ca urmare a deosebitelor sale lucrări de nevoinţă, a crescut într-însul puterea tainică a Harului, pe care n-a simţit-o şi nici n-a conştientizat-o. Aflându-se în faţa prestolului (altarului) cu inimă fierbinte, precum în cuvintele lui Ilie din Ekdik “…sufletul, depărtându-se de toate cele din afară, se uneşte cu rugăciunea, iar acea rugăciune, asemenea unei văpăi care cuprinde sufletul aşa cum focul învăluie fierul, descoperă cele înfricoşate”, [14] Sf. Serafim s-a văzut deodată în faţa tainicei Puteri Dumnezeieşti. Sf. Serafim nu şi-a închipuit, nici n-a visat, nici nu şi-a dorit o asemenea vedenie. Însă atunci când aceasta s-a petrecut, a fost atât de uimit, încât i-au trebuit două ceasuri ca să-şi vină în fire. Mai târziu, a povestit însusi ce i s-a întâmplat. Mai întâi, s-a minunat văzând o lumină mai presus de fire, asemenea soarelui. Apoi l-a văzut pe Fiul Omului în slavă, strălucind mai puternic decât soarele, cu lumină negrăită şi înconjurat de puterile ceresti asemenea unui “roi de albine”. Venind prin poarta de apus (a altarului), Hristos s-a oprit în faţa amvonului şi, ridicându-si mâinile, i-a binecuvântat pe cei ce slujeau şi pe cei ce se rugau. Apoi vedenia a dispărut.
Pentru studiul nostru, ne vom opri asupra câtorva aspecte din relatarea vedeniei Sfântului Serafim. Mai întâi, spre deosebire de rugăciunea lui Francisc, rugăciunea Sfântului Serafim nu cuprinde nimic care să sugereze, nici măcar pe alocuri, că şi-ar fi dorit vreun semn văzut al prezenţei dumnezeieşti. Cu atât mai puţin se gândea că ar fi fost vrednic de a se “preschimba în Iisus”, aşa cum se ruga Francisc. Principala trăsătură a rugăciunii Sfântului era o smerenie adâncă, arătată prin mărturisirea cu glas tare a păcătoşeniei, urmată de o pocăinţă adâncă. Înţelesul acestui lucru, aşa cum au arătat în nenumărate rânduri Părinţii Bisericii, este că smerenia adevărată îl păzeşte pe om să nu cadă în slavă deşartă.
Un al doilea aspect profund al rugăciunii Sfântului Serafim este faptul că el nu cere nici o arătare cerească din partea lui Dumnezeu. În afară de pocăinţa lui, în rugăciune nu se mai găseşte nimic din afară – vreun gând sau vreo închipuire. Desigur, aceasta corespunde pocăinţei Sfântului, din cuvintele sale vădindu-se că niciodată nu s-a gândit că ar fi atins cumva vreun nivel de vrednicie când, în ciuda păcatelor sale, să poată cere lucruri sfinte. Dacă ar fi gândit despre sine în acest fel, ar fi alunecat uşor în înşelare. Rugăciunea Sfântului Serafim era menită, dimpotrivă, tocmai pentru ceea ce învrednicit de arătarea dumnezeiască. Sf. Maxim Mărturisitorul, în ÎNTÂIA SUTĂ DESPRE DRAGOSTE, spune aşa: “Cel ce nu a dobândit încă cunoştinţa lui Dumnezeu însuflat de dragoste, cugetă lucruri înalte despre cele ce face după Dumnezeu. Dar omul ce a primit acestea rosteşte şi el în inimă cuvintele strămoşului nostru Avraam, când i s-a arătat Dumnezeu – Eu sunt pământ şi cenuşă (Facerea 18:27).” [15]
Potrivit vedeniei Sfântului Serafim, trebuie remarcat că cea mai înaltă stare duhovnicească, dobândită în felul arătat de nevoitorii Filocaliei, se iveşte în inima omului în afara sferelor mintale şi simţitoare, şi, prin urmare, în afara sferei închipuirii mintale. Avva Evagrie, în ale sale SCRIERI DESPRE VIAŢA FĂPTUITOARE – CĂTRE ANATOLIE, spune:
Mintea nu va vedea locul lui Dumnezeu în ea, decât dacă se ridică deasupra tuturor gândurilor despre cele lumesti şi zidite; şi nu se poate ridica deasupra lor decât dacă se slobozeşte de patimile care o leagă de cele simţite şi de gândurile tulburătoare despre acestea. Se va slobozi de patimi cu ajutorul bunelor-săvârşiri şi de gândurile simple cu ajutorul cugetării duhovniceşti; dar le va goni până şi pe ele atunci când i se va arăta acea lumină care, la rugăciunii, arată locul lui Dumnezeu. [16]
De obicei, experierea unirii tainice a omului cu Dumnezeu este, aşadar, foarte greu de exprimat în cuvinte omeneşti. Se întâmplă totuşi ca acei oameni ce şi-au lucrat despătimirea să primească vedenii, dar în marea lor parte aceste vedenii sunt trecătoare şi se arată omului ascuns al inimii – ele vin din lăuntru. Sf. Isaac Sirul spune: “De eşti curat, cerul este întru tine; şi întru tine vei vedea îngeri, şi cu ei şi în ei, pe Domnul îngerilor.” [17] Părinţii Bisericii Ortodoxe învaţă că toate aceste trăiri sunt dincolo de orice aşteptare a celui smerit, pentru că nevoinţa şi smerenia să îl fac să se simtă nevrednic.
VA URMA
Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:

[ALEXANDRU ANASTASIU]

Întorcându-ne la vedenia Sfântului Serafim, se poate vedea că a avut următoarele trăsături:
1. SIMPLITATE;
2. POCĂINŢĂ;
3. SMERENIE;
4. O VEDENIE NEOBIŞNUITĂ, DINCOLO DE CELE SIMŢITE ŞI RAŢIONALE;
5. ÎNĂLŢARE SAU CUTREMURARE DUHOVNICEASCĂ.
Accentuând acest din urmă aspect, Sf. Isaac, pomenit mai sus, explică: “…ivirea unei vedenii mai presus de conştiinţă, dăruită de Puterea de Sus, este primită de suflet – în el netrupeşte, dintr-odată şi pe neaşteptate; este descoperită şi arătată dinlăuntru pentru că, după cuvintele lui Hristos, “împărăţia cerurilor înlăuntrul vostru este ” – Această vedere înlăuntrul icoanei, întipărită în mintea ascunsă (mintea cea de sus) se arată pe sine fără nici un gând despre ea.” [18]
Din cele de mai sus, dacă e să facem o comparaţie între cele două vedenii şi între ce au trăit Francisc şi Sf. Serafim prin acestea, găsim o mare deosebire între mistica celor doi. Mistica Sfântului Serafim apare ca o înălţare cu totul duhovnicească, ceva dăruit nevoitorului, asemenea unui dar al unei vedenii duhovniceşti, ca o luminare de sus a minţii sale, [19] în timp ce trăirea spirituală a lui Francisc este o mistică născută din voia sa şi întunecată evident de propria închipuire şi propriile simţiri.
O altă deosebire între cei doi este relaţia diferită pe care şi-o exprimă faţă de Hristos. Spre deosebire de Sf. Serafim, care trăieşte puterea duhovnicească a lui Hristos în inima sa şi îl primeşte pe Hristos în inimă, Francisc primeşte în închipuirea sa simţiri îndeosebi din viaţa pământească a lui Hristos. Francisc intră în aspectul exterior al patimilor lui Hristos. Această trăire a venit la el la Monte La Verna ca din afară.
În acelaşi timp cu dorinţa lui foarte puternică de a trăi patimile lui Hristos, există şi hotărârea sa de a imita şi alte aspecte pământeşti ale vieţii lui Iisus. Nu numai ca şi-a trimis proprii “apostoli” în diferite părţi ale pământului ca să propovăduiască, dându-le aceleaşi porunci pe care le-a dat Mântuitorul apostolilor Săi, [20] dar chiar a închipuit înaintea ucenicilor săi, nu cu mult înainte de moartea sa, însăşi Cina cea de Taină. “A refăcut”, scrie biograful său, “acea masă sfântă pe care Domnul a servit-o cu ucenicii Săi pentru ultima oară.” [21] Această faptă nu poate fi îndreptăţită de viaţa sa spirituală, oricât de de aspră a fost nevoinţa lui sau oricâte virtuţi ar fi lucrat. Este cel mai limpede semn, din punct de vedere ortodox, al severităţii căderii sale în înşelare duhovnicească.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să arătăm pe scurt ce înseamnă această stare numită PLANI. În termeni generali, potrivit Mitropolitului Antonie Hrapovitki, PLANI (PRELEST, în limba rusă) [înselarea sau rătăcirea, în limbajul ascetic românesc, n.tr.] apare de obicei atunci când diavolul îl amăgeşte pe un om, făcându-l să creadă că a primit vedenii dumnezeieşti (sau alte daruri ale Harului). Apoi cel viclean îi întunecă mereu mintea, încredinţându-l de închipuita sa sfinţenie, şi îi făgăduieşte puterea de a lucra minuni. Cel viclean îl poartă pe un astfel de nevoitor în vârf de munte sau pe acoperişul unei biserici, şi îi arată un car de foc sau un alt lucru minunat care să-l ducă în ceruri. Cel înşelat păşeşte înainte (primind închipuirea) şi se prăvăleşte în hău, fiind sortit pierii fără de pocăinţă. [22]
Ceea ce reiese din această scurtă prezentare a ÎNŞELĂRII este faptul că omul care trăieşte astfel de lucruri cade de regulă într-o formă de mândrie, de obicei slavă deşartă, de unde şi închipuirea că a ajuns la o aşa înălţime încât crede că nu mai trebuie să vegheze asupra primejdiei păcatului sau a hulei împotriva lui Dumnezeu. Cu adevărat, acesta este un păcat drăcesc şi, prin definiţie, cel mai greu de dat în vileag – de unde şi importanţa şi stăruinţei neîncetate a scrierilor duhovniceşti pe ascultarea şi smerenia în nevoinţă până în cea din urmă clipă a vieţii pământeşti.
Am arătat deja mai sus că vedenia lui Francisc cuprinde semne vădite ale înşelării duhovniceşti. Ceea ce rămâne este, aşadar, o descriere a lucrării şi faptelor lui Francisc, care arată măsura misticii sale. Prezentând câteva aspecte ale vieţii lui Francisc şi comparându-le cu aspecte din viaţa Sfântului Serafim din Sarov, vom putea trage o concluzie finală privind mistica acestor doi nevoitori. Trebuie arătat aici că evenimentele descrise reprezintă caracteristici generale ale celor doi.
Scrie în FIORETTI că odată Francisc nu a reuşit să ţină un post aşa cum se cuvenea, din pricina unei boli. Acest lucru l-a frământat într-atâta, încât s-a hotărât să se pocăiască şi să se pedepsească singur. Cronicarul scrie:
…A PORUNCIT OAMENILOR SĂ SE STRÂNGĂ PE O ULITĂ DIN ASSISI, PENTRU O PREDICĂ. CÂND A ÎNCHEIAT PREDICA, LE-A SPUS ACESTORA SĂ NU PLECE NICI UNUL, PÂNĂ CE NU SE VA ÎNTOARCE; S-A DUS ÎN CATEDRALĂ CU MULTI FRAŢI ŞI CU PETRU DIN CATANI, ŞI I-A SPUS LUI PETRU SĂ FACĂ CE-I VA ZICE, POTRIVIT VOTULUI ASCULTĂRII ŞI FĂRĂ ÎMPOTRIVIRE. ACESTA DIN URMĂ I-A RĂSPUNS CĂ NU POATE ŞI CĂ NU TREBUIE SĂ DOREASCĂ SAU SĂ FACĂ NIMIC ÎMPOTRIVA VOII LUI [A LUI FRANCISC]. ATUNCI FRANCISC ŞI-A DAT JOS HAINA ŞI I-A PORUNCIT LUI PETRU SĂ-I PUNĂ O FRÂNGHIE LA GÂT ŞI SĂ-L TRAGĂ AFARĂ, PE JUMĂTATE GOL, ÎNAINTEA MULŢIMII CĂREIA ÎI PREDICASE. FRANCISC I-A PORUNCIT UNUI ALT FRATE SĂ UMPLE O CUPĂ CU ŢĂRÂNĂ ŞI, URCÂNDU-SE ÎN LOCUL UNDE PREDICASE, SĂ-I VERSE ŢĂRÂNA PE CAP. ACESTA ÎNSĂ NU L-A ASCULTAT, FIINDCĂ ERA FOARTE TULBURAT DE AŞA PORUNCĂ. ÎNSĂ FRATELE PETRU A APUCAT FRÂNGHIA ŞI A ÎNCEPUT SĂ-L TRAGĂ PE FRANCISC DUPĂ EL, AŞA CUM ÎI PORUNCISE ACESTA. EL ÎNSUŞI PLÂNGEA CU AMAR ÎN TIMPUL ACESTA, IAR CEILALŢI FRAŢI ERAU SCĂLDAŢI ÎN LACRIMI DE MILĂ ŞI DURERE. CÂND FRANCISC A AJUNS ASTFEL, PE JUMĂTATE GOL, ÎNAINTEA MULŢIMII DIN LOCUL UNDE PREDICASE, LE-A SPUS: ‘VOI ŞI TOŢI CEI CE AŢI PĂRĂSIT LUMEA DUPĂ PILDA MEA ŞI URMAŢI CALEA VIEŢII FRAŢILOR, SPUNEŢI DESPRE MINE CĂ SUNT SFÂNT, DAR MĂ CĂIESC ÎNAINTEA DOMNULUI ŞI A VOASTRĂ PENTRU CĂ ÎN VREMEA BOLII MELE AM MÂNCAT CARNE ŞI MÂNCARE CU CARNE’. [23]
Desigur, păcatul lui Francisc nu era atât de mare încât să merite asemenea formă extremă de căinţă, dar aceasta era o trăsătură constantă a evlaviei lui Francisc. Se străduia să idealizeze orice lucru pe care era silit să-l facă; se străduia să idealizeze chiar şi lucrarea de nevoinţă a pocăinţei.
Idealizarea de către Francisc a faptelor creştine de nevointă se poate vedea şi din atitudinea lui atunci când făcea milostenie. Semnificativ este felul în care se purta Francisc cu cerşetorii. În ochii lui, aceştia erau nişte făpturi de o foarte înaltă ţinută, faţă de ceilalţi oameni. Potrivit învăţăturii mistice romano-catolice, un cerşetor este purtătorul unei misiuni sfinte, fiind icoana lui Hristos cel sărman şi pribeag. De aceea, prin învăţăturile sale, Francisc îşi silea ucenicii să cersească. [24]
În fine, înflăcărarea idealistă a lui Francisc se poate vedea şi din retrăirile de către el a patimilor pământesti ale lui Hristos. În biografia lui Francisc stă scris că ” îmbătat fiind de dragoste şi milă pentru Hristos, fericitul Francisc a luat odată de jos o bucată de lemn. Tinând-o cu mâna stângă, îşi freca dreapta de ea, asemenea unui arcuş pe o vioară, în timp ce murmura un cântec franţuzesc despre Domnul Iisus Hristos. Cântecul îl făcu să plângă de milă faţă de patimile lui Hristos şi, cu cele mai adânci suspine, căzu în meditaţie, privind în tăria cerului…” [25]
Nu este nici o îndoială, după cum şi biografii lui Francisc dovedesc în mod eufemistic, că acest important întemeietor al Ordinului Franciscanilor era foarte teatral în actele sale de pocăinţă, arătând destul de vădit că îi lipseşte şi cea mai elementară trezvie, necesară unei vieţi de nevoinţă ce caută dobândirea adevăratei smerenii. De fapt, ori de câte ori sunt prezentate în FIORETTImomentele de smerenie ale lui Francisc, acestora nu le lipseşte niciodată presupunerea că îi vorbeşte Dumnezeu, de pildă prin gura fratelui Leon, [26] sau faptul că se crede ales de Dumnezeu “să vadă în tot locul binele şi răul”, atunci când este cercetat de fratele Masseo pentru smerenia sa. [27] Este adevărat că Francisc îşi înfăţişează răutatea şi păcătoşenia, dar aceste mărturisiri sunt lipsite de păreri de rău sau de vreun alt semn că s-ar socoti nevrednic înaintea lui Dumnezeu. Deşi vorbea adesea despre smerenie şi le dădea franciscanilor învăţături în această privinţă, el însuşi s-a smerit în foarte putine momente din viaţa sa, desi aceste momente singulare au fost deosebite; însă, chiar şi aşa, a existat întotdeauna un element de exagerare şi de melodramă. Nimic nu poate fi mai lămuritor în această privintă decât propriile cuvinte către fratii de mănăstire. La un moment dat, le-a spus ucenicilor: “Nu văd la mine nici un păcat pentru care să nu fi făcut mărturisire şi pocăinţă. Căci Domnul, în mila Sa, mi-a dat darul de a vedea desluşit în rugăciune cu ce i-am greşit sau plăcut.” [28] Evident, aceste cuvinte sunt foarte departe de adevărata smerenie. Ele seamănă mai degrabă cu vorbirea omului mulţumit de sine (fariseul) care, în pildă, stătea în templu, în timp ce vameşul stătea umil într-un colţ, rugându-l pe Dumnezeu cu smerenie adevărată: “Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”.
Va urma cu:
Atunci când punem alături faptele de “smerenie” ale lui Francisc cu lupta de o mie de zile a Sfântului Serafim de pe stâncă, vedem o mare deosebire.