Pilda semanatorului

[windorin]

"Ieşit-a semănătorul să semene sămânţa sa. Şi semănând el, una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o. Şi alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală. Şi alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o. Şi alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit. (...) Sămânţa este cuvântul lui Dumnezeu. Iar cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor, ca nu cumva, crezând, să se mântuiască. Iar cea de pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă. Cea căzută între spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă şi nu rodesc. Iar cea de pe pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare." (Luca 8, 5-15)

Care dintre aceste locuri esti tu ?
Esti locul de langa drum, esti locul pietros, esti locul dintre spini, ori esti pamantul cel bun ?

Cred ca este greu a raspunde la aceasta intrebare, insa ne este de mare folos a ne localiza cu precizie.
Cred ca putem fi mai multe locuri, de'a lungul vremii... si loc pietros, si loc intre spini... dar si loc in pamant bun.

Nu ma vad langa drum, nici intre spini, ci ma vad a fi mai mult un loc pietros. "Samanta cea de pe piatra sunt aceia care, auzind cuvântul îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă."

De fiecare data primesc totul cu mare bucurie si imediat ma pun pe lucru.
Niciodata insa lucrarea cea buna nu dureaza suficient de mult spre a face rod.
Cum incolteste in mine "samanta", cum ii dau radacini, imediat se usuca, neafland umezeaza si adancime buna.

[Rodica50]

Cat ne sta in putinta sa semanam in pamantul bun pe care l-a plamadit Hristos - fara sa ne propunem, suntem -de multe ori in viata de toate zilele , fie prin profesie, fie prin contactul cu cei din jur- in postura de semanator.Sa facem roade bune, pentru ca va veni si vremea secerisului.

[georgeval]

Sa nu uitam ca mai este o pilda in care si diavolul seamna neghina care creste, insa pe care Dumnezeu o va secera la sfarsitul lumii. Noi trebuie sa ne asemanam omului care a semanat samanta cea buna, sa semanam si noi samanta Semanatorului.

[Florin-Ionut]

Problema mea cea mai mare este sa ma straduiesc a da roade. Sa inmultesc talantul primit. Si cred ca numai prin puterea exemplului propriu se poate face ceva in sensul asta si prin lucrarea faptelor bune.

[carmina]

În prealabil postat de windorin

Cred ca putem fi mai multe locuri, de'a lungul vremii... si loc pietros, si loc intre spini... dar si loc in pamant bun.

O povestioara destul de sugestiva circula anul trecut pe internet despre istoria celebrei picturi Cina cea de taina. Eu una nu am cautat sa aflu adevarul istoric, ci doar sa iau lucrurile asa cum au fost ele prezentate. (Probabil ca daca as merge mai departe, as recunoaste genul preferat al celor ce sustin tehnici NLP privind evolutia spirituala, inevitabila, a fiecaruia dintre noi.)

Probabil ca cea mai cunoscuta pictura a lui Leonardo Da Vinci este "Cina cea de taina". La aceasta pictura, Da Vinci a lucrat sapte ani iar figurile care ii reprezinta pe cei 12 apostoli si pe insusi Iisus au fost preluate de la persoane care traiau in acea vreme.

Persoana care a fost aleasa pentru a-l reprezenta pe Iisus a fost primul model pictat. Da Vinci a studiat cateva sute de tineri pentru a descoperi o fata si o personalitate care sa exprime inocenta, bunatatea si frumusetea. Dupa saptamani intregi, pictorul a gasit un tanar de 19 ani care era modelul perfect pentru a reprezenta figura lui Iisus.

Timp de sase luni, Leonardo Da Vinci a lucrat pentru reproducerea caracterului principal al faimoasei sale lucrari. In perioada urmatorilor sase ani, persoanele care se potriveau au fost alese pentru a-i reprezenta pe fiecare dintre cei 11 apostoli, lasandu-se spatiu pe panza pentru a picta figura lui Iuda Iscariotul, ca parte finala a operei.

Dupa mai multe experiente descurajante, Da Vinci a auzit de un om a carui infatisare corespundea in intregime celui pe care il cauta. Acesta era inchis intr-o temnita din Roma si condamnat la moarte pentru multele crime comise in ultimii trei ani.

Cu permisiunea speciala primita de la rege, acest prizonier a fost adus la Milano unde i-a servit lui Da Vinci drept model pentru Iuda, timp de cateva luni.

In momentul in care si ultimul retus a fost facut la chipul lui Iuda, puscariasul s-a aruncat la picioarele lui Da Vinci, plangand:

- "O, Da Vinci, priveste-ma! Dumneata chiar nu stii cine sunt eu?"

Leonardo, cu ochiul antrenat al pictorului, a cercetat cu atentie fata celui care ii servise drept model mai mult de sase luni si i-a spus:

- "Nu, nu te-am mai vazut in viata mea pana acum sase luni cand mi-ai fost adus din temnita din Roma."

Ridicandu-si ochii catre ceruri, cu ochii siroind de lacrimi, puscariasul a spus:

- "Oh, Doamne, am cazut oare atat de jos? Sunt oare chiar atat de schimbat si de nerecunoscut? Leonardo Da Vinci, priveste-ma din nou pentru ca eu sunt cel pe care l-ai pictat in urma cu sapte ani ca figura a lui Iisus!"

[windorin]

În prealabil postat de carmina

Probabil ca cea mai cunoscuta pictura a lui Leonardo Da Vinci este "Cina cea de taina". La aceasta pictura, Da Vinci a lucrat sapte ani iar figurile care ii reprezinta pe cei 12 apostoli si pe insusi Iisus au fost preluate de la persoane care traiau in acea vreme.

Ma bucur ca mi'ai amintit aceasta povestioara, fie ea reala, ori numai moralizatoare.

Viata omului este suprinzatoare pana in ultimele clipe ale acesteia.
Oricand omul poate sa se ridice pana la cer, ori poate cadea atat de adand, pana la iad.
Oameni dintre criminali si desfranate au ajuns sfinti/sfinte, iar oameni din familii de seama au ajuns mai rau ca animalele fioroase.

Fiecare dintre postarile anterioare sunt deosebite si nu ma indoiesc ca au fost spuse din adancul sufletului. Indraznesc totusi sa abordez subiectul dintr-o pozitie la care nu prea ne gandim niciodata. Intr-un fel sau altul suntem cu totii semanatori, asa cum suntem si buni samariteni si detinatori de talanti. Daca in aceeasi zi suntem buni samariteni si Iuda, de cateva zeci de ori, oare nu conteaza? Daca talantul iubirii sau al iscusintei il ascundem de multe ori, in cel mai din adanc coltisor, dintr-un motiv sau altul, oare nu conteaza? Si mai ales cum calificam caracterul semanatorului din noi? Se intelege ca toti "achizitionam" samanta de la aceeasi sursa si o rasadim cu mare grija, in loc curat si pamant bun. Iar cand creste, ne umplem de mandrie, parandu-ni-se ca ceea ce am semanat noi e mult mai "de folos" decat a semanat vecinul, care are ceva, dar nu chiar ca la noi... Nu mi-o luati in nume de rau: nu ma refer aici la paralele si diferente dintre cum propavaduim noi, ortodocsii, Cuvantul Adevarului si cum o fac ceilalti de orice alta confesiune, ci la noi toti, credinciosi intr-una sfanta soborniceasca si apostoleasca Biserica. De ce suntem tentati sa ne consideram semanatori mai "alesi"? De ce privim cu indiferenta la rodul care creste in semanatura alaturata, cand de fapt intr-un final rodul tau si rodul meu vor ajunge la acelasi granar? Cautam din ochi neghina in lanul altuia si ne bucuram ca o descoperim, iar daca n-o desoperim suntem tentati s-o inventam, dar nu realizam ca din loc in loc si in lanul nostru mai napadesc balariile... Suntem mult prea indulgenti cu noi insine si deja ne imaginam dreapta judecata unde, dupa o mica mustruluiala, vom fi trecuti de-a dreapta, dar de cate ori am plans in viata aceasta pentru pacatele noastre despre care habar nu avem, dar atunci... ni se vor arata noua?!... De cate ori n-am semanat tarlale intregi NUMAI de neghina, printr-o vorba aruncata fara judecata, printr-o barfa dusa mai departe cu adaugirile aferente, printr-o rautate subiectiva, numai fiindca asa ne-a casunat noua pe cineva? Cat de constienti suntem de "roadele" noastre, oare? Ni se pare ca suntem buni? Haideti sa ne rugam, sa ne arate Dumnezeu intr-o noapte, calitatea roadelor noastre!... Poate atunci vom realiza ce inseamna cu adevarat cuvintele Sfantului Siluan: "Tine mintea in iad si nu deznadajdui!"

[Marius22]

Pilda semanatorului ni se poate lumina si din perspectiva creatiei si a pacatului stramosesc. Dumnezeu Cuvantul a sadit intru noi ratiunile Sale divine prin creatie - in pamantul din care am fost luati - , si a pus totodata intru noi suflarea de viata. Nu intamplator, Adam inseamna tarana, pamant.

Fara indoiala, omul prin creatie a fost "pamant bun". Dumnezeu a pus asadar in om sufletul ca "lucrator" al "ogorului trupului", spre indumnezeirea omului intreg, spre partasia cu Dumnezeu. La randul sau, omul este "samanta" a intregului cosmos, "aluat al intregii framantaturi".

Cauza "nerodirii" lui Adam, ca si in cazul nostru de altfel, sta in dispozitia sufletului, in masura in care acesta stapaneste peste trup, si il face pe acesta partas harului dumnezeiesc. Cand sufletul se departeaza de Dumnezeu, omul intreg devine "loc pietros" sau "loc cu spini".

De aceea, dupa caderea protoparintilor, expresia "spini si palamida iti va rodi pamantul", poate fi inteleasa ca patimile inerente, ce aveau sa supuna sufletul prin trup, iar "in sudoarea fruntii iti vei manca painea" poate trimite la efortul ascetic necesar primirii adevaratei hrane, a celei duhovnicesti.

Pilda semanatorului, mentionata in Evanghelie, trimite insa la calitatea de Semanator a lui Dumnezeu prin care nu inceteaza a Se sadi intru noi, dupa cadere, in Biserica. Fiecare intalnire cu Sfanta Scriptura, cu icoana, cu Scrierile Sfintilor Parinti, cu duhovnicul, cu Sfanta Euharistie reprezinta o actualizare a pildei semanatorului. Viata Bisericii este, in acest sens, un semanat continuu si tot atatea incercari ale rodirii Cuvantului in noi, pana la vremea secerisului.

Fara indoiala, cauzele nerodirii tin de noi, de incapacitatea noastra de a "conlucra" cu Semanatorul in a ne infatisa "pamant bun si roditor". Pilda semantorului intareste in acest fel nu predestinarea si fatalismul, cum ar inclina unii sa creada, ci necesitatea pocaintei (a schimbarii mintii) si a faptelor mantuirii. Altfel, in loc sa purtam noi insine de grija "propriului ogor", il oferim din nestiinta sau lene, spre lucrare diavolului.

[Rodica50]

În prealabil postat de OmuBun

Fiecare dintre postarile anterioare sunt deosebite si nu ma indoiesc ca au fost spuse din adancul sufletului. Indraznesc totusi sa abordez subiectul dintr-o pozitie la care nu prea ne gandim niciodata. Intr-un fel sau altul suntem cu totii semanatori, asa cum suntem si buni samariteni si detinatori de talanti. Daca in aceeasi zi suntem buni samariteni si Iuda, de cateva zeci de ori, oare nu conteaza? Daca talantul iubirii sau al iscusintei il ascundem de multe ori, in cel mai din adanc coltisor, dintr-un motiv sau altul, oare nu conteaza? Si mai ales cum calificam caracterul semanatorului din noi? Se intelege ca toti "achizitionam" samanta de la aceeasi sursa si o rasadim cu mare grija, in loc curat si pamant bun. Iar cand creste, ne umplem de mandrie, parandu-ni-se ca ceea ce am semanat noi e mult mai "de folos" decat a semanat vecinul, care are ceva, dar nu chiar ca la noi... Nu mi-o luati in nume de rau: nu ma refer aici la paralele si diferente dintre cum propavaduim noi, ortodocsii, Cuvantul Adevarului si cum o fac ceilalti de orice alta confesiune, ci la noi toti, credinciosi intr-una sfanta soborniceasca si apostoleasca Biserica. De ce suntem tentati sa ne consideram semanatori mai "alesi"? De ce privim cu indiferenta la rodul care creste in semanatura alaturata, cand de fapt intr-un final rodul tau si rodul meu vor ajunge la acelasi granar? Cautam din ochi neghina in lanul altuia si ne bucuram ca o descoperim, iar daca n-o desoperim suntem tentati s-o inventam, dar nu realizam ca din loc in loc si in lanul nostru mai napadesc balariile... Suntem mult prea indulgenti cu noi insine si deja ne imaginam dreapta judecata unde, dupa o mica mustruluiala, vom fi trecuti de-a dreapta, dar de cate ori am plans in viata aceasta pentru pacatele noastre despre care habar nu avem, dar atunci... ni se vor arata noua?!... De cate ori n-am semanat tarlale intregi NUMAI de neghina, printr-o vorba aruncata fara judecata, printr-o barfa dusa mai departe cu adaugirile aferente, printr-o rautate subiectiva, numai fiindca asa ne-a casunat noua pe cineva? Cat de constienti suntem de "roadele" noastre, oare? Ni se pare ca suntem buni? Haideti sa ne rugam, sa ne arate Dumnezeu intr-o noapte, calitatea roadelor noastre!... Poate atunci vom realiza ce inseamna cu adevarat cuvintele Sfantului Siluan: "Tine mintea in iad si nu deznadajdui!"

Cat de frumos si adevarat ai vorbit, Omule Bun! Ne regasim in postarea ta, caci oricat ne-am stradui, oricat am constientiza menirea noastra pe acest pamant ne lasam robiti de patimi marunte,uitand pentru moment ca tot ce avem, tot ce am primit ,ii datoram lui Hristos!

[vsovivi]

Pilda semanatorului
Si adunandu-se multime multa si venind de prin cetati la El, a zis in pilda:

"Iesit-a semanatorul sa semene samanta sa. Si, semanand el, una a cazut langa drum si a fost calcata cu picioarele si pasarile cerului au mancat-o. Alta a cazut pe piatra si, rasarind, s-a uscat, pentru ca nu avea umezeala. Alta a cazut intre spini si, spinii, crescand cu ea, au inabusit-o. Si alta a cazut pe pamant bun si, crescand, a facut rod insutit".

Acestea zicand, striga: "Cine are urechi de auzit sa auda". Si ucenicii Lui Il intrebau: "Ce inseamna pilda aceasta?" El a zis: "Voua va este dat sa cunoasteti tainele imparatiei lui Dumnezeu, iar celorlalti in pilde, ca, vazand, sa nu vada si, auzind, sa nu inteleaga.

Iar pilda aceasta inseamna:
Samanta este cuvantul lui Dumnezeu. Samanta de langa drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul si ia cuvantul din inima lor, ca nu cumva, crezand, sa se mantuiasca. Cea de pe piatra sunt aceia care, auzind cuvantul, il primesc cu bucurie, dar acestia nu au radacina; ei cred pana la o vreme, iar la vreme de incercare se leapada. Cea cazuta intre spini sunt cei ce aud cuvantul, dar umbland cu grijile si cu bogatiile si cu placerile vietii, se inabusa si nu rodesc. Iar cea de pe pamant bun sunt cei ce, cu inima curata si buna, aud cuvantul, il pastreaza si rodesc intru rabdare" (Lc. 8, 4-15).


După cum se observă, sămânţă este socotit acela care are urechi ca să audă... Cuvântul lui Dumnezeu.

1.Prima sunt cei ce simt, pricep, pare că înţeleg dar ei nu prea cred şi atunci vine diavolul şi fură, deci drumul e credinţa... dar vulpile şi lupii şi ereţii şi şerpii fură pentru că nu aveau credinţă şi ea a fost călcată în picioare, şi ai trecut peste ea cu nonşalanţă fiindcă nu ai crezut deloc sau prea puţin.

2.A doua nu avea pământ adânc, umezeală, şi nu rămânea dragostea şi bucuria la rădăcină ci era o plantă prea de suprafaţă, superficială, făţarnică, de ochii gLumii şi s-a uscat, căci ei cred până la o vreme, deci sunt pe drumul cel bun doar o vreme, scurtă, un minut, o oră, o zi, o săptămână, cât au priceput, cât au visat, cât le-a plăcut... până vine încercarea: arşiţa soarelui... şi când vine încercarea se leapădă de frică.

3.A treia sunt cei ce aud, au credinţă suficientă, dar grijile deşarte ale vieţii le sunt mai importante şi nu ajung să rodească ci credinţa le rămâne pitică duhovniceşte, se înăbuşe, e strivită, uitată, neimportantă, pipernicită, lâncezită, atrofiată, balonată, stearpă, bolnavă, urâtă, disperată, tulburată, plictisită, de second hand, pusă la borcan, la păstrat pentru altădată, nefolosită la nimic... căci păcatele sunt mai plăcute şi averea gLumească mai utilă şi grijile pentru pensie şi pentru a fi în rând cu gLumea sunt mult mai folositoare încântării orgoliului masculin şi sadico-maţochist... râvna deşartă a treburilor ''vrednice''.

4. Cea căzută în pământ bun, în credinţă până la sfârşit, pe drumul bun al dreptei credinţe, ea după ce a fost bine auzită e păstrată în pământ adânc, cu rădăcină la loc cu umezeală unde nu o mai sperie arşiţa îndoielilor, nu o mai biruie ispispitele, e la loc umed ajunsă, loc plin de dragoste curată şi tainică, rodind cinstit mai înainte de vremea roadelor, şi iată că rodeşte însutit întru răbdare, aşteptând sămânţa această bună căzută în pământ bun, cu multă răbdare şi fără aprinderile pismaşe ale întietăţii, ca să fie şi ceilalţi contaminaţi cu bucurie şi veselie sfântă... şi la timpul potrivit pregustarii roadelor să trăiască fericirea Împărăţiei Cerurilor, împreună cu aproapele, veselindu-se cu duioşie şi compasiune şi compătimire şi empatie şi căldură a prieteniei şi încrederii nevremelnice.

Problema deci e drumul şi taina şi pământul, care este credinţa din inima celui ce are urechi ca să audă... iar scopul este răbdarea apariţiei roadelor... având credinţa existenţei lor, credinţa rodirii... duhovniceşti.

Deci ni se explică clar rostul urechilor şi ai ochilor lăuntrici ai inimii credinciosului: ca auzind să nu înţeleagă şi văzând să nu vadă ci în pilde să cunoască taina Împărăţiei Cerurilor, căci ei nu se află pe drumul cel bun aşa ca voi cărora vă sunt cunoscute tainele Împărăţiei deoarece sunteţi în Credinţă... în Duhul, sunteţi Cereşti.