Soc la Manastirea Brancoveni ! ! ! . . .

Ascultarea si problema calendarului
Cum descopera Dumnezeu cuviosilor Sai unde este Biserica si unde lepadarea de har

Cand a patruns in viata Bisericii noul calendar, atunci intreg Sfantul Munte, pentru pricini legate de traditie, a pastrat folosirea vechiului calendar fara a rupe comuniunea cu Patriarhia Ecumenica din Constantinopol si, prin ea, cu toate Bisericile ortodoxe.

Unii monahi aghioriti, luandu-si cu de la sine putere numele de „zeloti”, au intrerupt comuniunea duhovniceasca cu Patriarhia si cu restul Sfantului Munte, din pricina schimbarii calendarului. Ei nu luau parte nici la Liturghii, nici la praznice, nici nu pastrau vreo legatura cu ceilalti parinti.

Katunakia era unul dintre centrele zelotilor. Parintele Efrem tinea de zeloti. impreuna cu Staretul Iosif, manat de ravna duhovniceasca, a intrat mai intai in gruparea extremista a celor numiti Mateiti. Aceasta grupare, care a starnit intr-o asemenea masura atentia monahismului aghiorit, a luat nastere de la un oarecare Matei, monah critean cu vadite inclinatii anarhice, pe seama carora si-a dobandit o oarecare putere in imprejurarile neoranduielii calendaristice.

Ducand foarte departe habotnicia legata de schimbarea calendarului si infatisand Biserica drept „cazuta”, si-a plinit toata pofta inimii.

A devenit „hiperortodox” si si-a fanatizat adeptii prin felurite predici si manifestari, asa cum se mai intampla si astazi prin stradaniile unor sustinatori ai sai, lucru ce aduce o noua rana in sanurile Bisericii.
Ca intotdeauna, orice inceput de sminteala naste fanatism si tulburare, din pricina nestiintei, pana ce se descopera dreapta asezare a lucrurilor. Era firesc ca batranii din pustie sa stea pe atunci de partea fanaticilor, intrucat se aflau stapaniti de neliniste si necunoastere, si incercau o mare teama ca nu cumva sa se lepede de credinta lor.

Atunci, fata de incrancenarea Mateita, a prins cheag blandetea Florinita. Adeptii lui Florin cautau sa se pastreze departe de salbaticia Mateitilor; aveau un aer mai bland, desi erau zeloti. Staretii s-au intors catre aceasta grupare. „Din doua rele, il alegi pe cel mai mic”, isi spuneau, desi nu aflau odihna. Striga inlauntrul constiintei lor Biserica cea vie, care pe nedrept fusese lepadata, si le pricinuia neliniste. Limanul lor era rugaciunea.
Staretul Iosif s-a intors cu staruinta catre adapostul sau cel statornic, rugaciunea, pentru a dobandi raspuns de Sus . Cheama-Ma in ziua necazului si te voi izbavi si Ma vei preaslavi (Psalmul 49, 16), lucru pe care cuviosul Staret il cunostea foarte bine din viata sa de nevointa, isi pleca genunchii cu lacrimi, cu durere si adanc de smerenie, rugandu-se fierbinte:

„Pacatuit-am, faradelege am facut inaintea Ta, lepadand preasfanta Ta voie, si cu dreptate ne-ai trecut cu vederea, ca sa umblam intru neoranduiala si sa ratacim de la lumina adevarului Tau. Nesocotit-am temelia adevarului – Biserica Ta cea neclatinata si statornica, preasfantul Tau Trup, si ne-am pradat judecatilor si cugetelor omenesti. Adu-Ti aminte, Preabunule, de indurarile si milele Tale, ca din veac si pana in veac sunt”.

A zabovit cu durere si osardie cautand spre adancul milei, iar Cel Atotbun n-a trecut cu vederea smerita sa rugaciune.

”In aceasta cerere aprinsa, ne spunea fericitul Staret Iosif, m-a rapit somnul. Atunci m-am pomenit deodata singur pe un colt de stanca ce iesea din mare, nu departe de muntele Athonului, si care se clatina, gata din clipa in clipa sa se scufunde. M-am cutremurat gandindu-ma ca, de vreme ce acesta s-a desprins de intreg si se clatina, peste putin se va cufunda, iar eu voi pieri. Atunci, dintr-o saritura puternica am ajuns pe un loc bine temeluit al muntelui. Intr-adevar, coltisorul stancii pe care ma aflasem a fost inghitit de mare, iar eu am slavit pe Dumnezeu, Care m-a izbavit de la pierzare! Indata am legat visul de lucrul care ma framanta si pentru care Il rugasem pe Domnul, ca sa nu ma lase sa ratacesc in judecatile mele”.

Si Parintele Efrem, rugandu-se, a auzit glas care ii spunea:

„Prin Floriniti te-ai lepadat de intreaga Biserica”.

Dupa ce au aflat liniste prin aceasta descoperire ca Biserica isi prelungeste prezenta ei, a auzit si Staretul Iosif un glas dumnezeiesc spunandu-i ca

„Biserica este la Patriarhia Ecumenica din Constantinopol”.

De indata ce, la indemnul Staretului Iosif, s-au intors impreuna cu ceilalti parinti aghioriti in sanul Bisericii si i-au parasit pe zeloti, au cunoscut in chip simtit puterea harului in Tainele pe care le savarseau.
La Dumnezeiasca Liturghie, Parintele Efrem vedea intotdeauna dumnezeiescul har sfintind cinstitele daruri in Trupul si Sangele lui Hristos. In tot rastimpul cat se alaturase zelotilor, afla dinaintea ochilor ceva ca un acoperamant care il impiedica sa vada deslusit dumnezeiescul har. Acest acoperamant s-a indepartat atunci cand s-a intors in Biserica cea vie. (…)”.

(din cartea: Monahul Iosif Vatopedinul, “Ne vorbeste parintele Efrem Katunakiotul”, Editurile Cartea Ortodoxa si Egumenita, Galati, 2004)