Dostoievki si cuvinte spre folosul nostru

[delia31]

În prealabil postat de Scotianul

Va doresc lectura placuta

,,Dincolo de aceste detalii tehnice, “De ce a ucis Raskolnikov?” este cea mai fireasca si mai însemnata intrebare pe care si-o pune cititorul romanului.

La un nivel minim, se poate aduce o simpla justificare clinica : un om bolnav, ipohondru, instabil psihic, stari agravate si de o alimentatie precara si un mediu neigienic de viata (se repeta deseori motivul “aerului inchis” din camera).
La un nivel valoric nu mult superior s-ar putea sustine motivatia naturalista : Raskolnikov e o bruta inascuta, inapt de a se opune determinismului sau biologic, un material uman ideal pentru studiile criminologice ale pozitivismului contemporan cu Dostoievski.

Apoi vin argumentatiile conditiei sociale, pline de arabescuri si artificii, sustinand in esenta ca Rodion Romanovici e un biet student sarman, care are nevoie sa se intretina (legenda marxista cu crima vazuta ca inocent protest comis in slujba luptei de clasa). Se uita astfel, pe langa episoade precum refuzul celor trei ruble date de Razumihin in schimbul unei traduceri, numeroasele solilocvii ale personajului in care invalideaza expres aceasta teza, si chiar o destainuire facuta Soniei Marmeladova: “- Stii, Sonia, zise el cu un fel de insufletire, stii ce am sa-ti spun : daca as fi ucis numai din pricina foamei, urma el, apasand pe fiecare cuvant, si privirea lui, desi sincera, avea ceva enigmatic, as fi fost” fericit acum!” .

Cele mai rafinate sunt insa speculatiile referitoare la teoria separarii apriorice intre omul de rand – paduche, individ intr-o masa amorfa, al carui unic scop este de a se reproduce, si geniu – la inceputul vietii caruia se poate investi o crima sau un jaf pentru a primi apoi dobanda numeroaselor fapte bune care se pot face odata castigat statutul de “om superior”. Deci, Raskolnikov ar fi un simplu empirist care vrea sa verifice pe propria constiinta teoria sus-numita : “Eu n-am ucis un om, am ucis un principiu!” , “Am vrut sa fiu un Napoleon si de aceea am ucis” Acum pricepi?” .

Fireste, directiile de interpretare de mai sus nici nu sunt obligatoriu false, nici nu se exclud neaparat, putand fi combinate in proportii diferite de catre fiecare lector. In ceea ce ma priveste, am sa incerc mai intai sa fac niste precizari in legatura cu persoana lui Rodion Raskolnikov. Primul aspect se refera la excesul lui de ratiune. Poate parea un paradox ca un om cu ratiune atat de “ascutita” cum e acesta poate avea stari atat de oscilante. Asa-zisa labilitate psihica are insa drept cauza, printre altele (inclusiv eventuala predispozitie naturala despre cam faceam vorbire mai sus), tocmai fluxul insuportabil de ganduri contradictorii – “Si sunt, sunt indiscutabil un paduche ["] pentru ca eu sunt poate mai josnic si mai dezgustator decat insusi paduchele ucis, si fiindca am presimtit dinainte ca am sa mi-o spun dupa ce-am sa ucid! Oare se poate asemana ceva cu groaza asta?! O, ticalosie! “.

Iata cum Raskolnikov, prin exces de ratiune, devine victima unui irationalism încâlcit si devastator : “Ucigasul este o victima a cartilor, a teoriilor care circula; a aratat mare indrazneala la acest prim pas, dar un anume soi de indrazneala : aceea a omului care se arunca din varf de munte sau din turla bisericii“, ii spune cu o intuitie geniala anchetatorul Porfiri Petrovici. (Acesta este, poate, cel mai nebunesc lucru din roman : a lua un om sfâşiat de teorii si a-l arunca intr-un vertij in care constienta nu se mai distinge de inconstienta, constiinta este abolita, iar neputinta de evaluare a responsabilitatii morale se amesteca exploziv cu spaima urmaririi si raspunderii penale.)

Ceea ce-i aduce Sonia in plan imediat este o indreptare catre verticalitate a zbuciumului. Ar fi facil, naiv si neadevarat sa ne inchipuim o Sonie Marmeladova perfect angelica, transfigurata in vreo credinta viciata de inertie, a carei simpla aparitie naste cataclisme interioare. Raskolnikov va capata, prin Sonia, verticalitate in lupta cu sine (sau cu absenta sinelui), dar nu in sensul unui iluminari instantanee si totale, ci treptat, neliniar, contradictoriu si mereu in plina spaima. In plan mediat, Sonia aduce ceva si mai tainic : daca Rodion Romanovici avea experienta daruirii, prin prezenta Soniei, el va capata, ca sa ma folosesc pana la capat de paradoxul steinhardtian, revelatia dobandirii.

Nu as vrea sa inchei aceste cateva idei fara a mentiona ca exista in Crima si pedeapsa o sugestiva crestere progresiva a calitatii actului marturisirii. Raskolnikov vorbeste prost si dezlanat in cea mai mare parte a romanului. Mi se pare insa uluitor cum, de pe la sfarsitul ultimei parti si continuand cu ” epilogul, Rodion Romanovici capata din ce in ce mai multa forta si sinceritate, parca reabilitandu-si cuvantul. La finalul partii a sasea sunt relevante in acest sens episodul ultimei intalniri cu mama sa, Pulheria Alexandrovna si incercarea (esuata, ce-i drept, dar nu din vina lui, ci a obtuzitatii lumii) de a-si striga in public pacatul ; tocmai in epilog va ajunge, cu greu, sa inteleaga definitiv cum si cat o iubeste pe Sonia.

Si pe ultima pagina abia, bietul Rodion Raskolnikov se va putea dezrobi de sinele hiper-rational si va ajunge in acea stare de regasire in care, in sfarsit, “viata inlocuieste judecata“.

(analiza realizata de catre dl.Silviu Man)

Multumiri pt. recenzie Scot. Si ca sa nu ramanem cu gustul amar al excesului de irationalism incalcit si devastator, as mai adauga ceea ce de fapt ar trebui sa accentuam mai mult: tocmai in zbuciumul irational si in haosul interior in care s-a proiectat Raskolnikov, in iadul pe care singur si l-a creat si in chinurile spasmodice ale constiintei de dupa crima, tocmai in iadul asta L-a gasit pe Cel pe care il sfidase.
Unde l-a pierdut omul pe Dumnezeu? In rai. Si unde L-a gasit? In iadul suferintei nascute de pacat.
Evident, nu e un indemn la pacat, ci la a nu deznadajdui nici in cele mai coplesitoare stari.

“Vreau să trăiesc pentru nemurire; nu accept sub nici un motiv compromisuri sau jumătăţi de măsură” (Aleosa Karamazov)

Delia,o sa incerc un final mai putin cuprins de chinurile convulsive ale unui irationalism creat chiar de catre erou in propriul sau iad personal.

„Crimă şi pedeapsă” este dintre toate romanele lui Dostoievski, cel mai „rotund”, cel mai „construit”, cel mai apropiat perfecţiunii tradiţionale. S-a afirmat pe drept cuvând că această primă parte a ei poate fi interpretată tot ca o tragedie clasică: prologul este crima propriu-zisă, cele cinci acte înfăţişează pedeapsa, într-o riguroasă înlănţuire a etapelor ei, catastrofa e urmată de un epilog care o şi atenuează oarecum.

„Crimă şi pedeapsă” este povestea unui destin. Nu doar pentru că Raskolnikov participă la douăzeci şi şapte din cele patruzeci de episoade ale romanului, sau pentru că în cele două săptămâni, scurse de la prima vizită la bătrâna cămătăreasă până la autodenunţare, el se află permanent în centrul acţiunii (care durează efectiv doar nouă zile şi jumătate), ci mai cu seamă fiindcă toţi ceilalţi eroi ai cărţii sunt laturile, valenţele, posibilităţile sale, tot atâtea faţete ale unuia şi aceluiaşi caracter.

Romanul este si povestea unei idei, pe care o întruchipează, pro şi contra, toate personajele cărţii şi nu doar Raskolnikov: ideea naturilor superioare, înfrângând obstacolele, a luptei cu stupidele prejudecăţi umanitariste, a aleşilor ce dispun în voie de inertul material uman, a conducătorilor cu drepturi nelimitate şi subjugând pe temeiul unui plan calculat la rece, a forţei neîndurătoare căreia trebuie toţi să i se supună fără să crâcnească.

Suferinţa este idea etică centrală a lui Dostoievski. Omului îi e hărăzită suferinţa, el trebuie să se cureţe de păcat prin chinuri multe şi grele. Dacă oamenii nevinovaţi se denunţă, vor să se descarce de păcatele lor suferind pentru ale altora, atunci cu atât mai mult se cuvine recunoscută crima făptuită cu adevărat.

Dostoievski şi-a dat seama şi a repetat fără încetare că omul nu poate trăi într-un veac haotic şi dezechilibrat, decât găsindu-şi credinţa, vorbind de „o credinţă sau un Dumnezeu”, de fapt, el nu concepea decât credinţa în Dumnezeu."

Daca cineva va ajunge la Sankt Petresburg atunci trebuie sa stiti ca: ,,Deși Dostoievski s‑a născut la Moscova, nu la Sankt Petersburg, acest oraș l‑a marcat cel mai mult. Aici s‑a format ca scriitor, aici a devenit cunoscut, apoi faimos, și tot aici, după cei zece ani de tăcere literară, îndurați fiindcă aparținuse cercului revoluționar al „decembriștilor“, s‑a reinventat ca scriitor. Cea mai mare parte din viață a trăit‑o la Sankt Petersburg. Pe de altă parte, nu există oraș care să pară mai impregnat de povești, personaje și amestec de truculență, dramă, spiritualitate, sfâșiere intelectuală și mister dostoievskian ca acesta, mai ales când te plimbi pe străduțele răvășite din cartierul Senaia, pe malul Canalului Griboedova, unde au loc principalele episoade din „Crimă și pedeapsă“, roman pe care Dostoievski l‑a isprăvit nu departe de aici, într‑o casă de pe strada Kaznaceiskaya din acest cartier, casă care poate fi și ea vizitată."

In ceea ce priveste casa din ,,Crima si pedeapsa" acesta: ,,Casa în care Raskolnikov o ucide pe bătrâna Aliona Ivanovna, la numărul 104 pe Canal Griboedova, arată și acum exact așa cum o descrie Dostoievski: dale inegale, pereți spălăciți, grilaje ruginite, oameni triști și înfrânți. Chiar și dimineața cenușie, ploioasă și plină de premoniții sumbre pare dostoievskiană. Dar și mai impresionante sunt locurile legate de viața lui Raskolnikov, ce par abia ieșite din paginile romanului, de pildă crâșma sufocantă în care acesta îi mărturisește crima lui Zamiotov ori casa în care a trăit criminalul. Casa e tot pe colț, iar un bust cu un Dostoievski chel și gârbovit îi împodobește fațada. Vremea proastă a distrus tencuiala și întreaga clădire – de fapt, tot cartierul, foarte sărac și sordid – pare să se năruie. Intrarea lungă, pietruită, are un tavan arcuit în care ecoul repetă zgomotele, iar curticica interioară, în jurul căreia se înghesuie apartamentele, e strâmtă și dizgrațioasă, ca și scărița abruptă care duce spre camere. Sătulă de vizitatori, o locatară care abia își târăște grăsimea și ura de viață ne umple de ocări. Pe undeva miaună o pisică. E imposibil să n‑ai senzația că prin apropiere bântuie vreun criminal mistuit de neliniști metafizice."

Cat despre finalul lui Dostoevski> ,,La sfârșitul lui ianuarie 1881 a avut prima hemoragie în gât. I‑a cerut nevestei să‑i citească unul dintre pasajele lui preferate din Biblia pe care o avea mereu asupra lui de când i‑o dăruiseră femeile „decembriștilor“, cu 31 de ani în urmă, în gara din Tobolsk, când trecuse pe acolo, ca deportat, spre exilul lui de patru ani în Siberia. Anna era cea de‑a doua lui soție, cu 25 de ani mai tânără decât el. Erau căsătoriți de 11 ani și ea, cu energie, devotament și talent, făcuse oarecum ordine în viața mereu haotică și aproape catastrofală a lui Feodor. Grație acestei femei tinere și energice, stătea mai bine cu finanțele: ea câștiga ceva bani, distribuind cărți, iar el nu trebuia să‑și dea duhul scriind ca un ocnaș. Renunțase la viciul jocului, care‑i pricinuise atâtea necazuri. La puțin timp după primul leșin, a mai avut două hemoragii. Cea de‑a doua i‑a pus capăt vieții. Chiar văduva lui sau vreun vizitator a oprit ceasul de pe birou chiar în clipa morții: seara, la ora opt și treizeci și opt de minute. Ceasul este și acum acolo, indicând ora fatidică. A fost înmormântat în cimitirul Tih­vin­skoe, aparținând mănăstirii Alexandr Nevsky, în împrejurimile orașului Sankt Petersburg. Este un loc frumos, iar mor­mântul lui Dostoievski – înconjurat de copaci și flori și străjuit de o statuie reu­și­tă, care‑i reflectă fidel trăsăturile aspre și privirea‑i intensă și febrilă – se află în vecinătatea altor exponenți ai geniului creator rus: Rimski‑Korsakov, Alexandr Borodin, Modest Musorgski, Ceaikovski, Glimka"

Un excelent articol puteti citi aici