Fericiti cei saraci cu duhul!

[Marius22]

Sa luam seama la Fericiri daca ne intereseaza in mod sincer sa fim fericiti. Observam din Scriptura ca Hristos nu ii fericeste pe multi.

Cei blanzi, cei ce plang, cei prigoniti pentru dreptate, cei saraci cu duhul ... sunt purtatorii acelei fericiri curate care ne elibereaza. Noi cautam de cele mai multe ori fericirea in lucruri, identificand-o cu placerea. O si gasim uneori, insa, aceasta fericire ne robeste.

In lume, am facut din fericire un scop, in timp ce in Imparatie ea nu este decat o consecinta. De aceea, nici nu o dobandim deplin in lumea aceasta. Aici si acum, sa nu cautam fericirea, ci pe Hristos deoarece atunci cand il aflam, El este bucuria si fericirea noastra.

[costel]

Toate fericirile sunt greu de indeplinit atunci cand omul porneste la drum cu propriile sale puteri. In momentul in care Il ia cu sine si pe Hristos, pare paradoxal dar e adevarat, toate aceste fericiri devin cel mai usor lucru de implinit.

[Marius22]

Saracia cu duhul nu este cuantificabila. Nu o masuram in cifre si unitati de masura (precum saracia materiala). Saracia cu duhul este o dimensiune a sufletului care arata instrainarea de cele ale lumii.

Un asemenea om, mai intai de toate, este sarac in pacate si patimi. Tocmai aceasta saracie il deschide primirii darurilor dumnezeiesti. De aceea, putem spune ca omul sarac cu duhul este mai "bogat" decat toti bogatii lumii. Comoara sa nu este din lumea aceasta, este insasi Imparatia fagaduita de Mantuitorul.

Pacat insa ca saracia cu duhul nu este nici cea mai des intalnita si nici cea mai dorita forma de saracie in lumea aceasta. Eu insumi ii fericesc, alaturi de Mantuitorul, in Liturghie, pe cei saraci cu duhul, dar niciodata nu cer cu toata inima aceasta "saracie" de la El.

[George.m]

Cand omul intrezareste slava lui Dumnezeu, cand realizeaza ca se misca si ca traieste in El, isi simte propria saracie.
Simte ca prin el insusi e sarac, un biet vierme, praf si cenusa. Dar constientizand acestea, el nu petrece in saracie, ci in mare, negraita bogatie duhovniceasca; nu e bogat prin sine insusi, ci prin Dumnezeu.
Cel ce nu-si cunoaste propria saracie spirituala, n-a experiat bogatia lui Dumnezeu, nu s-a impartasit de bucuria comuniunii cu El.

Ma gandeam si eu, ca nu putem sti mereu ce e drept. Era si o povestioara a parintelui Cleopa despre judecatile lui Dummezeu, care sunt mult diferite de ale oamenilor. In conditiile acestea, putem fi siguri ca dreptatea pe care o vedem noi este cea a lui Dumnezeu? Sau daca suntem prigoniti pentru dreptatea pe care credem noi ca o avem, nu cumva este o lectie de la Dumnezeu sa renuntam la lupta respectiva? Ca o lectie de smerenie...
Nu stiu daca m-am facut inteleasa...