casnicia alaturi de un necredincios

[anna21]

Este si aceasta o ispita, Aspasia.

In nici un caz nu trebuie sa renunti la rugaciune, participare la Sf. Liturghie, spovedanie, impartasanie.
Ci cand nu poti (din cauza criticilor sotului sau a obstacolelor de tot felul) roaga-te Sf. Maicii Domnului sa te ajute.
Discutiile in contradictoriu cu sotul nu-si au rostul.

Femeia crestina trebuie sa lumineze prin viata ei (nu prin multe cuvinte):
"Daca acum s-ar face un intuneric bezna, fara nici o lumanare, fara nici o lampa sau bec. In timpul asta o mana binefacatoare vine si pune o lumanare aici in mijlocul nostru.Toti s-ar bucura ca a aparut o zare de lumina. Dar lumanarea asta care sta aici, pusa in slujba tuturor, vorbeste? Nu vorbeste! Tace, dar face doua lucruri in folosul tuturor. Ea se jertfeste si lumineaza. Folosindu-ne si pe noi si dand lumina la atatia, ea se jertfeste si incepe a se topi, incet, incet si se topeste pana ajunge la sfesnic. Doua lucruri face tacand – zice Sfantul Ioan Gura de Aur -,Tace luminand si se jertfeste tacand. Acesta este rolul femeii in societate.
O femeie la locul ei de munca, unde a randuit-o Dumnezeu, daca este curata, daca este credincioasa, daca este corecta, daca este harnica, daca este priceputa la toate, in toate problemele daca este prezenta, ea n-are nevoie sa predice, ca viata ei predica.
Aici se implineste ce-a spus Talasie Libanul: Taci tu, sa vorbeasca lucrurile tale!, sau Mustra si cearta pe cei de-aproape de tine, prin puterea lucrarii, nu prin multa vorbire!"
http://www.razbointrucuvant.ro/2009/...tfeste-tacand/

[anna21]

Vorbeste cu Dumnezeu cand sotul nu te asculta sau nu te intelege.

"Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog. - Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.
Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa: “glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“. Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.
O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage: “Doamne spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”. Într-o zi vine fugind către mine: “Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”. Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.
Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.
Chemaţi-L pe Dumnezeu!Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine!Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.
În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne”şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există."

http://www.razbointrucuvant.ro/2008/...si-in-nevazut/

[Mihnea Dragomir]

Bine ar fi fost ca aceste probleme să vi le puneţi înainte de căsătorie, fiindcă, din câte îmi dau seama, "v-aţi înhămat la jug nepotrivit". Acest lucru se explică prin faptul că religia face parte dintre opţiunile fundamentale. Cu alte cuvinte, dacă doi care formează un cuplu fericit pot avea opţiuni deosebite în ceea ce priveşte gusturile, ori culorile, ori chiar pot să aibă (şi nu e rău să aibă) temperamente diferite, în schimb opţiunile filozofice sunt fundamentale, iar cele religioase sunt "fundamentul fundamentului" ca să zic aşa. Un liberal nu poate face casă bună cu o conservatoare. Cu atât mai puţin poate un ateu face casă bună cu o credincioasă sau invers. De aceea, degeaba un om e dăruit de Dumnezeu în toate felurile, dacă nu are cel mai de preţ dar, care este credinţa.
Dar acum, având în vedere că situaţia este consumată, problema care se pune este "cum trebuie procedat în continuare ?".
Mai întâi, este necesar să realizaţi că aveţi această cruce de dus. Este modul la care El vă cheamă de a vă asocia Lui. El ne-a dat un exemplu prin toată viaţa Lui. Iar viaţa Lui şi-a dat-o pentru credincioşia necredincioşilor. A fost hăituit, ademenit şi vândut de necredincioşi. A fost umilit, scuipat, biciuit, chinuit în toate felurile, până ce necredincioşii I-au făcut un proces la mişto şi L-au ridicat pe cruce, pe care au mai şi aşezat o plăcuţă la mişto. Din fericire, ceea ce aveţi dv de tras nici nu se compară cu lucrurile pe care Domnul şi Învăţătorul a trebuit să le îndure.
Mai apoi, trebuie să vă rugaţi. Cu ardoare şi stăruinţă în rugăciune. Din cauza orbirii şi orgoliului nostru, noi, oamenii, avem mereu impresia că opţiunea fundamentală spre credinţă ne aparţine. Iluzie. Credinţa este dar de la Dumnezeu. Când spun "eu am ales să cred", în realitate Dumnezeu, prin persoana Duhului Sfânt, îmi insuflă această alegere. Cu secole în urmă, a existat o dispută între teologi dacă Duhul Sfânt este irezistibil sau nu. Cert este că unii oameni cred, alţii nu cred, deşi Dumnezeu pe toţi îi cheamă. Motivul acestei deosebiri este, în principal, induraţia inimii şi solzii pe care îi avem pe ochi până ce ajungem să credem. Pe de altă parte, e evident că Dumnezeu, care îi cheamă pe toţi, în unele cazuri o face mai insistent (ca în cazul Sf Paul sau al profetului Iona), iar în altele chemarea e atât de discretă, încât poate uşor trece neobservată.
Prin urmare, trebuie să vă rugaţi ca Dumnezeu să îl cheme cu putere pe soţul dv. În afară de rugăciuni, este bine să daţi să se facă liturghii şi devoţiuni cu această intenţie de convertire a soţului.
În sfârşit, apologetica are regulile ei. Când vrem să convingem pe celălalt asupra credinţei pe care ne cere Domnul să o avem, trebuie să ţinem seama ce fel de oameni sunt cei cu care dialogăm, fiindcă nu folosim cu toţi aceleaşi tipuri de argumnete. Cu unul care are o credinţă tradiţională şi este doar în stare de schismă, folosim argumentele Tradiţiei (Predaniei). Cu altul, care se bazează numai pe Sf Scriptură, folosim ceea ce are autoritate pentru el, şi anume Sf. Scriptură. Faţă de un ateu, folosim argumente din registrul ştiinţific, fiindcă ceea ce poate fi măsurat şi cântărit este Biblia lui. Dar, cea mai puternică apologetică dintre toate este cea a propriului exemplu de viaţă de credinţă. Faceţi din dv înşivă icoană lui Cristos. Deocamdată, soţul dv poate că nu vede decât o soţie care pierde cam mult timp cu "cele ale babelor şi popilor". Trebuie să faceţi să vadă mai mult. Trebuie să cultivaţi roadele Spiritului Sfânt, care sunt: caritatea, bucuria, pacea, răbdarea îndelungă, bunătatea, faptele bune, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia. Reflectând în dv înşivă lumina lui Cristos, mai devreme sau mai târziu soţul dv se va întoarce să vadă de unde ar putea veni această lumină. Atunci va străluci şi pentru el şi va fi cucerit de zâmbetul lui Cristos, că nu e om care să caute lumină şi Soarele nostru să nu îi zâmbească şi să nu îi încălzească inima.
Ceea ce spun eu aici ar putea fi o operă de o viaţă. Dar aceasta este o viaţă rodnică: viaţa în care Îi aducem rod stăpânului nostru din via pe care a sădit-o cu dreapta Lui.